REVISTA NAUTILUS / Cinemateca / Thor: The Dark World

Thor: The Dark World

Mihnea Columbeanu • 13:53 - 03.01.2014 • 

thor

Mai mult decât nimic

Deşi e complicat şi spectacular, n-ar fi multe de spus despre acest „Thor – Întunericul” – un SF/fantasy cu buget macro şi tehnică Imax. Printre cele câteva merite ale sale, s-ar număra faptul că mariază domeniul fantastic al mitologiei cu contextualitatea SF modernă – la un nivel simplist, ce-i drept, fără nici o idee novatoare şi incitantă, dar, de… tot e mai mult decât nimic. Este de reţinut şi faptul că nu se ia în serios până la capăt, conţinând destule elemente de autoironie, unele chiar amuzante – zâmbim de câteva ori, mai ales la glumele ivite prin întâlnirea celor două lumi, universul fantezist şi Londra contemporană.

Altminteri, însă, scenariul (Christopher Yost, Christopher Markus, Stephen McFeely, Don Payne, Robert Rodat – după banda desenată de Stan Lee, Larry Lieber şi Jack Kirby) e încărcat la modul îngrămădit, astfel încât pentru cei ce n-au văzut prima parte rămâne preponderent confuz – lacună de neiertat, întrucât orice film trebuie să fie inteligibil în sine. Totodată, densitatea indigestă de evenimente, intercalate cu perioade de respiro insuficiente, îl face nu numai greu de urmărit, ci şi liniar: tot timpul se întâmplă câte ceva, tratat pe fugă, prin universuri diferite, mereu la cote maxime ale tensiunii („sus sub plafon”, cum se mai spune), astfel încât plot-point-urile se pierd expediate, actele rămân nedefinite, şi nu peste mult se instalează liniaritatea narativă şi, implicit, plictiseala. (Probabil Yost, Markus, McFeely, Payne şi Rodat, pe lângă cele preluate de la Lee, Lieber şi Kirby, au venit şi ei cu câte-o desagă doldora de idei şi nu s-au putut înţelege pe care să le păstreze, aşa că le-au îndesat de-a valma pe toate… Nici o grijă, glumesc – nu aşa lucrează echipele de scenarişti occidentali, dar în cazul de faţă rezultatul arată ca şi cum aşa ar fi făcut).

Pe undeva, regia lui Alan Taylor mai salvează lucrurile, fiind corectă, unitară şi aptă să valorifice satisfăcător potenţele de acţiune şi imagerie ale poveştii. Cel mai interesant e urmărită evoluţia lui Loki, fratele pervers şi trădător, cu insolitele sale jocurii luzorii – în special dezvăluirea „adevăratei imagini” din temniţă şi, desigur, răsturnarea din cadrul final. (Apropo, dacă tot aţi stat până atunci, aşteptaţi să treacă şi genericul – care oricum e minunat sub aspect grafic; urmează o secvenţă de deschidere despre ce va urma.) De asemenea, avem de-a face cu destule cadre de mare amplitudine care sunt adevărate tablouri apocaliptice – în special spre sfârşit, când universurile intră în coliziune. (Ce-i drept, Taylor nu uită să rasolească unele secvenţe, ca de pildă prima apariţie a lui Thor: confruntarea cu redutabilul uriaş de piatră, pe care-l spulberă cât ai clipi dintr-un zvâc de ciocan şi gata – precum şi alte situaţii în care relaţia dintre opening şi payoff e comprimată până la autoanihilare.

Actorii în genere îşi fac bine treaba – începând cu Tom Hiddleston (nu-i de mirare – îl joacă pe Loki, despre care am spus adineaori că-i cel mai reuşit personaj), pentru a continua cu o Natalie Portman (Jane Foster) remarcabil de corectă şi un Anthony Hopkins (Odin) dezamăgitor de corect. Ceilalţi, în mare parte, se cam pierd sub machiaj.

Aşa că, dacă ţineţi să vă delectaţi cu o simpatică orgie de efecte speciale şi vizuale, măcar sacrificaţi costul unui bilet la Imax sau, cel puţin, într-o variantă 3D obişnuită. Bidimensional, devine un filmuleţ oarecare – iar acasă pe display, nici atât.

1308 vizualizari

Un comentariu

  1. Alin spune:

    ”Altminteri, însă, scenariul e încărcat la modul îngrămădit, astfel încât pentru cei ce n-au văzut prima parte rămâne preponderent confuz – lacună de neiertat, întrucât orice film trebuie să fie inteligibil în sine.”

    Nu știu dacă prima parte este cea ce trebuie musai vizionată, cât The Avengers. De asemenea, cred că-i un pic cam categoric denunțată lacuna. Mă îndoiesc că aș recomanda cuiva să sară direct la The Empire Strikes Back sau la The Godfather II, chiar dacă sunt cele mai bune filme din seriile respective.

Lasă un comentariu

Vă rugăm să comentați la subiect și să nu îi jigniți pe ceilalți interlocutori. În caz contrar, comentariul nu va fi aprobat sau va fi editat. Vă mulțumim. Pentru comentarii ce nu sunt legate de articolul de mai sus, folosiți pagina de Contact.