Nu sunt singurul care a aşteptat cu nerăbdare întoarcerea lui John Carpenter cu acest nou film – The Ward. Precedentul lung metraj al maestrului, Ghosts of Mars, din 2001, a fost un eşec de box office, iar de atunci şi până la filmul de faţă Carpenter şi-a mai pus semnătura de regizor doar pe două episoade ale serialului Masters of Horror. E drept şi că după 1990 filmele lui Carpenter cu succes financiar au fost tot mai puţine.
Ca notă personală, Carpenter este „vinovat” în aceeaşi măsură cu Roman Polanski pentru deschiderea apetitului meu către filmele horror cu vampiri. Primul cu „Vampires”, al doilea cu „The Fearless Vampire Killers”.
„The Ward” începe similar cu „Sucker Punch”, cu o tânără, Kristen, care este ridicată de poliţie pentru a fi apoi internată într-un institut psihiatric. Kristen (jucată de Amber Heard – Zombieland, Drive Angry) este tratată în institut de către doctorul Stringer (Jared Harris), însă nu reuşeşte să-şi amintească nimic în afară de faptul că a incendiat o casă. Ea insistă să i se dea drumul şi încă de la început caută mijloace prin care să poată evada. Le cunoaşte pe celelalte fete închise, toate fiind de o vârstă apropiată cu ea: Emily, Sarah, Zoey şi Iris, fiecare având o personalitate (şi probleme) diferite. Între fete circulă vorba că doctorul Stringer aplică pe ele o metodă experimentală în speranţa de a le vindeca, însă fetele dispar rând pe rând, aşa că şi celelalte se alătură curând lui Kristen în tentativele ei de evadare.
Acţiunea filmului este plasată în anul 1966, prilej pentru costume şi decoruri „retro”. Tot la această categorie intră şi metodele aplicate în institut, cum ar fi terapia cu electroşocuri – pentru calmarea pacienţilor.
Problema cu The Ward este că vine după o serie de filme cu subiecte asemănătoare aşa că lasă o impresie puternică de „deja vu” la toate capitolele din firul poveştii. Puţin din Sucker Punch, puţin din Shutter Island, puţin mai mult din Identity (thriller-ul din 2003 cu John Cusack). Aici problema principală vine dinspre cei doi scenarişti, Shawn şi Michael Rasmussen, ambii cu un singur titlu de film în portofoliu înainte de The Ward. În afară de personajul principal care este dezvoltat cât de cât, nu aflăm mai nimic referitor la celelalte fete închise în institut – ce au făcut, de ce sunt acolo, orice ne-ar face să ne ataşăm cât de cât de ele. Plus elementele luate din filmele menţionate duc la o poveste ştearsă, fără suprize. Venind la aproape 10 ani de precedentul său film, m-aş fi aşteptat la o poveste mai solidă şi nu la o asemenea cârpeală.
Amber Heard, deşi o prezenţă extrem de plăcută, nu oferă o performanţă extraordinară, îi lipseşte complet scânteia de care ar fi avut nevoie personajul său pentru a fi şi altceva decât o fată (aparent) neajutorată. Kristen este slab motivată, iar detaliile inserate pe parcurs în poveste sfârşesc într-un twist de final care nu e neaparat prost, dar care ar fi trebuit înnoit cumva şi nu refolosit integral.
În ceea ce priveşte regia, Carpenter îşi foloseşte trucurile care l-au consacrat pentru a încerca sa creeze suspans şi pentru a clădi momentele „de groază”. Suspansul este însă anulat aproape complet de scenariu. Jocurile de umbre, unghiurile de filmare şi „sperieturile ieftine” au fost atât de mult folosite de regizorii care i-au urmat după ’80 încât filmul poate părea un tribut Carpenter. Se spune că bătrâneţea reprezintă a doua copilărie. Carpenter nu are de gând să aducă lucruri noi în modalitatea sa de a face filme. Acum 30 de ani The Ward ar fi avut un cu totul alt impact.
Vizualizari: 413
