REVISTA NAUTILUS / Cinemateca / The Amazing Spider-Man: punct si de la capat

The Amazing Spider-Man: punct si de la capat

ioan_todoran • 10:49 - 01.08.2012 • 

Am fost extrem de sceptic în legătură cu anunţul reboot-ului francizei Spider-Man, mai ales că sunt un fan al trilogiei realizată de Sam Raimi. Ceea ce ar fi trebuit să fie Spider-Man 4, sub regia aceluiaşi Raimi şi tot cu Tobey Maguire în rolul lui Spidey s-a transformat în acest remake/reboot: The Amazing Spider-Man. Resetarea francizei la doar zece ani de la primul film al seriei a părut o idee proastă indiferent cum am privit problema. Scepticismul nu mi s-a diluat nici după anunţarea regizorului: Marc Webb, care şi-a format mâna realizând documentare cu trupele No Doubt, Green Day şi 3 Doors Down. Webb venea la doar trei ani de la debutul său cu lung-metrajul „(500) Days of Summer”, o dramă romantică fresh şi presărată cu umor prostuţ.

Un motiv de bucurie a fost anunţarea actorului care avea să îmbrace costumul roş-albastru: Andrew Garfield, unul din actorii mei preferaţi din generaţia tânără, actor pe care aţi avut ocazia să-l vedeţi în Never let me go sau The Social Network. Primele trailere ale filmului au arătat un nou look al eroului, dar şi un stil vizual care promitea multe. Încă un motiv de bucurie a fost Emma Stone (Zombieland), eu nefiind impresionat deloc de rolul pe care Kirsten Dunst l-a făcut ca Mary-Jane Watson.  Emma Stone o joacă pe Gwen Stacy, colegă de clasă a lui Peter Parker, şi fiica unui căpitan de poliţie care îşi mobilizează toate forţele pentru a-l captura pe infractorul Spider-Man.

Multe lucruri nu s-au schimbat cu acest reboot, este păstrată aceeaşi structură ca primul film al lui Raimi, doar elementele au fost schimbate pe aici, pe acolo. De exemplu, în ambele filme Peter trece printr-o scenă umilitoare la liceu, pentru a se răzbuna apoi pe bătăuşul Flash. La fel, răufăcătorul (The Goblin în primul film, The Lizard în acesta) apare ca urmare a unor proiecte de laborator: oameni de ştinţă presaţi care sfârşesc prin a-şi injecta seruri experimentale.

Peter găseşte o valiză care a aparţinut tatălui său, apoi indicii către Oscorp, unde doctorul Curt Connors studiază genetica, mai precis combinarea speciilor, fiind mânat de un obiectiv personal: de a-şi vedea mâna refăcută. Tânărul Peter investighează tot mai mult dispariţia şi moartea părinţilor săi, în timp ce încearcă să se acomodeze cu noile sale superputeri.

Firul narativ care urmărea tranformarea lui Peter sub sentimentul de vinovăţie legat de moartea unchiului său nu mai este atât de puternic aici. În primul Spider-Man era o parte esenţială a poveştii, dar în The Amazing Spider-Man am avut senzaţia că a fost tratat cu superficialitate şi că Peter a trecut mult mai uşor peste acest moment.

Filmul arată foarte frumos şi are câteva secvenţe gândite special pentru 3D. Bineînţeles, Stan Lee are parte de deja obişnuitul său cameo, acesta fiind, cred, cel mai spectaculos de până acum. Spider-Man-ul întruchipat de către Garfield are câteva influenţe indie/hipstăreşti de care sunt aproape convins că vin dinspre direcţia lui Marc Webb: Peter nu se desparte niciodată de camera sa, poartă ghiozdanul în spate chiar şi când are costumul de Spider-Man şi stă cocoţat pe ceva zgârie-nori. În plus, mai poartă şi ochelarii tatălui său, vechi de aproape 20 de ani, negri şi cu ramă groasă.

The Lizard mi s-a părut destul de plictisitor ca erou negativ, deşi confruntările sale cu Spider-Man sunt interesante. Am simţit lipsa scenelor de luptă lungi, epice şi memorabile de care Raimi a abuzat în primele trei filme.

Echipa de scenarişti a fost alcătuită din nume ca James Vanderbilt (care a semnat scenariul la filme ca Zodiac, dar şi chiftele ca Darkness Falls), Alvin Sargent (scenarist la Spider-Man 2 şi 3) şi Steve Kloves (autorul al scenariilor tuturor filmelor din seria Harry Potter). O noutate care a fost adusă în scenariu a fost respectarea benzilor desenate în legătură cu dispozitivele care îl ajută pe Spider-Man să arunce pânza. În The Amazing Spider-Man, Peter îşi realizează singur aceste dispozitive, în timp ce Raimi a optat să justifice acest element printr-o mutaţie genetică.

Pe ansamblu, filmul e plăcut, deşi are câteva momente slabe (a apucat pe mai multe fire şi nu a fost dus nici unul la bun sfârşit) şi acolo unde trilogia iniţială puncta printr-o melancolie şi tristeţe cauzată de luptele eroului (cu răufăcătorii şi cu sine însuşi), remake-ul lui Webb plusează la capitolul umor, având poante foarte decente. Un plus este şi evoluţia lui Garfield/Stone ca perechea Peter/Gwen, care pare mult mai vie şi mai pasională decât cea dintre Maguire/Dunst.

2102 vizualizari

Un comentariu

  1. Daniel Timariu spune:

    Mi se pare foarte ciudată explicația oferită pentru firele de paianjen. Eram convins că producerea firelor este parte a „mutației”. Când colo este un dispozitiv electronic. Mâine-poimâine o să-l vedem pe Superman cu un reactor între buci.

    PS sistemul de captcha este prea „tare”! pentru un comentariu bag și de 5 ori, e obositor și-mi taie orice chef de a comunica.

Lasă un comentariu

Vă rugăm să comentați la subiect și să nu îi jigniți pe ceilalți interlocutori. În caz contrar, comentariul nu va fi aprobat sau va fi editat. Vă mulțumim. Pentru comentarii ce nu sunt legate de articolul de mai sus, folosiți pagina de Contact.