REVISTA NAUTILUS / Cinemateca / Sucker Punch

Sucker Punch

ioan_todoran • 4:04 - 11.05.2011 • 

Sucker Punch este primul material original al lui Zack Snyder, celelalte filme pe care le-a regizat fiind remakeuri (Dawn of the Dead), ecranizări după benzi desenate (300, Watchmen) sau având la bază cărţi pentru copii (Legend of the Guardians). Dintre acestea, Watchmen mi-a rămas cel mai adânc întipărit în minte – eram în ajunul unui examen de baze de date când am mers să văd filmul şi mi-a placut enorm. Multă lume s-a plâns că a fost mult prea lung, eu aş mai fi stat încă o oră fără să mă mişc de pe scaun. Plus, timp de vreo săptămână nu am putut să-mi scot din cap piesele The sound of silence şi All along the watchtower.

Am ţinut să precizez asta pentru că nu am fost fan al lui Snyder, însă Watchmen m-a convins să-i urmăresc munca şi pe mai departe – deşi ştiam că e de neegalat la partea vizuală, eram curios cum se descurcă cu materialele proprii. Şi aici apare Sucker Punch.

Se pare că prima idee legată de film i-a venit lui Snyder cu vreo 10 ani în urmă, înainte de a lucra la Dawn of the Dead, iar scenariul l-a scris alături de colegul lui de şcoală Steve Shibuya.

Povestea pare simplă a început – o fată (Baby Doll – Emily Browning) este închisă într-un spital de boli mintale de către tatăl ei vitreg care mituieşte personalul pentru a o lobotomiza. În cadrul spitalului, doctoriţa Vera Gorski (jucată de Carla Cugino – Sally Jupiter din Watchmen) foloseşte piese de teatru pentru a trata pacientele. Pe măsura ce ziua critică se apropie, Baby Doll pune la cale un plan pentru a evada din instituţie, ei alăturându-se alte câteva fete: Sweet Pea (Abbie Cornish), Rocket (Jena Malone), Blondie (Vanessa Hudgens) şi Amber (Jamie Chung).

Filmul a fost comparat cu Inception din diverse motive: este proiectul personal al lui Snyder în aceeaşi măsură în care a fost Inception pentru Nolan; în plus, şi firul narativ din Sucker Punch este stratificat pe trei nivele: realitatea (spitalul de boli mintale, pacientele, lobotomizarea inerentă a lui Baby Doll), o „sub-realitate” (fetele îşi imaginează că sunt ţinute captive într-un soi de club de dans) şi lumea imaginaţiei (unde se proiectează aventurile lor în tentativa de evadare). Pentru a evada, fetele au nevoie de cinci elemente: o hartă, foc, un cuţit, o cheie şi un al cincilea element misterios. Primul strat – cel al realităţii este prezent doar la începutul şi sfârşitul filmului pentru a deschide şi închide povestea. Restul filmului este împărţit între acea „sub-realitate” şi lumea imaginarului. Îndepărtându-se de realitatea dură, în al doilea strat („sub-realitatea”) fiecare persoană din realitate apare în alt rol – asistentul care a luat mita pentru a asigura lobotomia este patronul clubului, doctoriţa Gorski este cea care le pregăteşte pe fete pentru dans, iar fetele – sunt, bineînţeles, dansatoarele. Cu fiecare dans pe care îl execută, Baby Doll se proiectează în lumea imaginarului, iar fiecare încercare a fetelor de a face rost de câte un obiect se proiectează de asemenea în acest strat, prilej pentru un maraton vizual de excepţie în care Snyder îngrămădeşte elemente SF, fantasy şi horror.

Astfel, fetele îmbrăcate sumar devin o trupă de elită care înfruntă pe rând samurai uriaşi, zombii nazişti care iau viaţă prin metode steampunk, roboţi conduşi de piloţi umani, zepeline şi atmosferă de război mondial.  O scenă deosebită a fost a catedralei Notre Dame distrusă de război şi asediată de orci, alături de dragoni imenşi. Nu lipsesc nici roboţii (care seamănă destul de mult cu cei din filmul lui Alex Proyas, I Robot). Aşa că veţi avea parte în film de toate secvenţele care promiteau mult în trailer. Cei care l-au criticat pe Nolan pentru Inception din cauză că în lumea visului nu şi-a lăsat imaginaţia să zburde ar trebui să aibă motive de bucurie aici, fiindcă stratul imaginarului conţine un dezmăţ vizual care aduce la un loc elemente fără nici o legatură între ele. Într-un interviu, Shibuya ar fi fost întrebat dacă una din scenele sale (cea cu roboţii) ar fi avut vreo semnificaţie profundă. Acesta ar fi răspuns simplu şi cinstit: Nu.

O problemă a filmului sunt personajele – fiind cu vreo oră mai scurt decât Watchmen, Sucker Punch nu alocă suficient timp pentru dezvoltarea acestora aşa că e destul de greu să te ataşezi de personaje. Niciuna din fetele alese pentru roluri nu este o  actriţă grozavă, însă toate reuşesc de minune să pară neajutorate. Snyder se descurcă excelent în  a-şi umple spaţiile din lumea imaginarului, însă în celelalte două planuri pare de multe ori stângaci – în special când vine vorba de dialoguri. Inclusiv replicile şi învăţămintele care se doresc a fi profunde dau rateu de cele mai multe ori. Dacă stăm să căutăm neajunsuri, nu mă îndoiesc că am găsi foarte repede – începând simplu de la dispunerea şi interacţiunea celor trei straturi.

Snyder se joacă puţin cu spectatorii de gen masculin – clubul în care sunt ţinute fetele lasă impresia de bordel, sunt aruncate la derută alte câteva sugestii, însă este în final doar un (soi) de club de dans.

Principalele critici susţin că filmul se rezumă doar la oferi un spectacol vizual deosebit (unul din argumentele lui Snyder fiind că a dorit să realizeze un film care să ceară neaparat vizionarea la cinematograf) însă fără a avea nici o substanţă. Eu spun că nu e tocmai aşa. Sub aspect vizual, fiecare moment este într-adevăr superb: culori, unghiuri de filmare, efecte speciale. Şi oricum, filmul mai are doi-trei aşi în mânecă pe care îi foloseşte destul de târziu.  Continuând comparaţia cu Inception, în Sucker Punch, trecerea de la un strat la altul nu e mereu aşa de evidentă. Personal, cred că filmul e în pericol să devină un (nou) eşec de box-office. Cei care l-au apreciat sunt în general fermecaţi de partea de suprafaţă – „chicks and weapons”, efectele vizuale deosebite şi pierd din vedere alte lucruri. Povestea nu e aşa de superficială pe cât ar părea la prima vedere, iar finalul o sa fie greu de înghiţit pentru majoritatea publicului (fiindcă nu e tocmai un happy end), ceea ce o să contribuie la eşecul de care pomeneam. Eu zic să-i daţi o şansă fiindcă, deşi e departe de Inception, asigură o doză consistentă de emoţie şi distracţie.

Muzica este şi de această dată exceptională, soundtrackul fiind alcătuit în mare parte din cover-uri după materiale celebre: Sweet Dreams (Eurythmics), Army of me (Bjork), Where is my mind (The Pixies). Pentru trailer s-a folosit o piesă Led Zeppelin (When The Levee Breaks) şi o piesă superbă a unei trupe cvasi-necunoscute (Silversun pickups – Panic Switch).

„Begin your journey. If you succeed, it will set you free.”

1149 vizualizari

Lasă un comentariu

Vă rugăm să comentați la subiect și să nu îi jigniți pe ceilalți interlocutori. În caz contrar, comentariul nu va fi aprobat sau va fi editat. Vă mulțumim. Pentru comentarii ce nu sunt legate de articolul de mai sus, folosiți pagina de Contact.