Scris de Aron Biro
publicat in Cinemateca, in Nr. 32 / Septembrie 2010

Vincenzo Natali e un regizor canadian de SF-uri destul de proaspete. Deși de prin 97 (The Cube) se tot chinuie să iasă din underground, abia în 2010 a reușit să facă primul său film high-profile, Splice, și acesta arată destul de mult a film underground. Filmul a fost produs de Guillermo del Toro, care, pe lângă că e unul din cei mai buni regizori SFFH ai ultimei (și probabil viitoarei) decade, e și un investitor lăudabil în relansarea filmului horror, o mulțime de tineri regizori fiind propulsați prin proiectele sale. Dar despre Vincenzo Natali e vorba aici, a cărui carieră pare în sfârșit să prindă aripi, după recentul anunț conform căruia a preluat frâiele unuia din cele mai așteptate SFuri ale decadei, ecranizarea la Neuromancer. În pofida bugetului și succesului (moderate) ale lui Splice, cred că abia Neuromancer va fi primul film hollywoodian pur sânge ale lui Natali. Splice e produs de francezii de la Gaumont și relativ independenții Dark Castle Entertainment.

Încă de la primele scene ceva nu e în regulă cu acest film. Am impresia că toți banii s-au dus pe designul creaturii – un hibrid rezultat din manipularea genetică, o combinație între o franțuzoaică minionă sexy, o pasăre, un pește și un șoarece, poate și o capră. E posibil ca o sumă importantă să fi mers și pe salariul lui Adrien Brody, deși cred că pretențiile sale au scăzut semnificativ de când a ales să-și sfideze Oscarul (The Pianist) cu o suită de horroruri de ultranișă (Predators, Giallo si acest Splice). În rest, parcă n-au rămas bani nici de figuranți și nici de decoruri. Cea mai mare parte din acțiune se petrece într-un laborator prost echipat, o sală de ședințe și un hambar. Nu prea sunt scene în aer liber.

După ce m-am documentat un pic despre compania de producție (Dark Castle), am realizat că Splice se înscrie perfect în politica de promovare a horrorului retro, liberal și nerealist până la aberant, al companiei. Ca și celelalte filme de la Dark Castle, e vorba de o poveste extrem de învechită (Frankenstein) pusă într-un context contemporan (ingineria genetică și presiunea corporatistă) și augmentată cu mult sex si sânge întru satisfacția societății postmoderne. Partea cu sexul face tot deliciul acestui film și mi-a adus aminte de mai multe proze din antologiile (excelente) de horror erotic editate de Ellen Datlow sau Jeff Gelb în anii 90.

Dark Castle e o companie de producție înființată de Robert Zemeckis cu scopul explicit de a asigura revirimentul genului horror (aflat în mare criză în anii 90). Inițial și-a propus să se specializeze pe remakeuri (House on the Haunted Hill, 13 Ghosts, House of Wax) dar pe nișa respectivă s-a lansat în forță și Michael Bay, cu propria casă de producție Platinum Dunes (Texas Chainsaw Massacre, Last House on the Left, Friday the 13th, Nightmare on Elm Street, în curând Birds). O vreme s-a derulat un război al remakeurilor între cele două companii (perceput de public ca o invazie de remakeuri în ultima decadă). Cele produse de Michael Bay au fost superioare estetic dar inferioare în spirit, majoritatea fiind propuse și promovate ca blockbustere hollywoodiene cu pretenții de realism. Remakeurile de la Dark Castle sunt mai ieftine, mai ludice si au conservat spiritul filmelor originale. Nu sunt foarte bine aduse la zi și nu dau doi bani pe realism, dar reflectă mai corect arhetipurile horror. Recent, Dark Castle și-au diversificat oferta păstrând totuși atitudinea stilistică. Așa au apărut sângeroasele thrillere optzeciste Ninja Assassin, The Losers și acest Splice.

În concluzie, Splice își va împărți publicul în două categorii – cei care îl vor percepe ca o aberație totală în raport cu standardele actuale (de scenaristică) și cei care îi vor recunoaște poziția consolidată în cultura horror.

Vizualizari: 1121

Articol publicat in 02 Sep, 2010 si semnat Aron Biro