REVISTA NAUTILUS / Cinemateca / Final Destination 5 – Nimic nu-i nou sub soare

Final Destination 5 – Nimic nu-i nou sub soare

Mihnea Columbeanu • 9:41 - 05.09.2011 • 

Mecanismul măcelăriei fatidice

Formula e arhicunoscută. Un grup de personaje stau într-un setup de viaţă (aici: trec podul suspendat cu autocarul care-i duce la team-building). Brusc, izbucneşte o dandana catastrofală, care-i măcelăreşte pe (eventual, aproape) toţi, plus mulţi alţi nefericiţi colegi de situaţie. La fel de brusc, unul dintre ei se pomeneşte reîntors în momentele anterioare dezastrului – şi se prinde că de fapt a avut o premoniţie. Îşi avertizează apropiaţii, care scapă, în timp ce-n urma lor se dezlănţuie prevăzutul iad pe pământ. Nu peste mult, salvaţii încep să cadă victime unor freak-accidents care-i toacă mărunt-mărunt şi mortal-mortal. Reiese că „au păcălit Moartea” şi, redundanţi de-acum fiind, Doamna cu Coasa (sau „Mohorâtul Culegător”, cum îi zic americanii) le potriveşte pe toate ca să-i lichideze. Pas cu pas, cei zece negri mititei ce-au rămas tot mai trei elaborează întruna soluţii de ieşire, şi taman la sfârşit, după un spectacular genocid care să încununeze opera, ce să vezi? Neînduplecata i-a păcălit ea pe ei, şi acuma-i rade scurt şi la obiect (chiar în condiţiile promise explicit şi intepretate de ei brambura). Generic final cu orori prelucrate prin efecte vizuale.

Am văzut-o în tuspatru „Destinaţiile finale” cu va urma, şi-o vedem şi-aici. La drept vorbind, reţeta nimereşte la fix. Pe de o parte, cei mai mulţi dintre noi avem fascinaţia macabră de a ne zgâi să vedem cum se face când ai noştri ajung dumicaţi sângerânzi, fie pe liniile de tramvai, fie, mai recent, pe youtube şi în clipurile cvasi-snuff. Pe de altă parte, nu mai puţin ne incită conceptul de fatum şi straniile sale combinaţii – şi tocmai de-aici purcede cel mai discutabil aspect al întregului serial.

La drept vorbind, mecanismele de autoreglare ale sistemului, impecabile cum le-a lăsat Bunul Dumnezeu, acţionează la niveluri mult mai complexe, în plan atât cauzal (karma, păcate originare şi originale, chestii-socoteli), cât şi practic – mai concret: nu există nici accidente, nici coincidenţe, iar elementul de hazard pe care ni l-a acordat dreptul la liber arbitru se supune şi el aceloraşi legi – e de ajuns să ai ochi spre a vedea (iar cine nu-i are, degeaba vede). Personal, am depistat de nenumărate ori asemenea instanţe – numai anul în curs mi-a oferit vreo trei: un fost „best friend” (al meu şi al altora), care escroca, minţea, trăda ba chiar şi tâlhărea pe toată lumea, fără discriminare (adesea inventându-şi boli închipuite), şi acum aproape două săptămâni s-a dus şi el, de-o ciroză cât se poate de reală; un celebru personaj care, sub masca imposturii egolatru-guduraţioniste, ascundea o doză de răutate gratuită de-a dreptul patologică, cu garnitură de ateism obscen-ostentativ, răpus de SIDA când nimeni nu se-aştepta;  şi însuşi pitbullsemnatul, căruia în postul Crăciunului i-a luat Dumnezeu minţile împingându-l la una nefăcută, pentru ca în aceeaşi zi cu decesul celui de mai sus să şi-o ia şi el, cu o precizie de ceasornic (ce-i drept, aicea nu s-a lăsat pe muritelea, că altfel nu mai citeaţi acum ce şi cum în chestia „Destinaţiei finale 5” – da’ nici frumos n-a fost, vă promit!) Una peste alta, toată ipoteza accidentelor proiectate parşiv-inginereşte din serialul lui Craig Perry & Co. e de un schematism fără nici o legătură cu realitatea – dar, în fond, cine zice că filmul trebuie să fie ocopie fidelă a (meta)realităţii? Avem de-a face cu o convenţie – un soi de basm modern, mai exact – acceptată ca atare, fără nici un fel de pretenţii intelectuale (decât, cel mult, la nivelul mimat al subţiraticelor justificări). Problema, însă, e alta – şi se asociază cu preceptul care spune: „dă-i spectatorului ceea ce aşteaptă, dar într-un mod la care nu se aşteaptă”, iar aici lucrurile sunt extrem de delicate. Matriţa dramaturgică din primul paragraf al acestei analize, aplicată cu sfinţenie şi de această dată, arată la ce ne aşteptăm – iar factorul „cum” ţine de concreteţea evenimentelor şi ingeniozitatea combinaţiilor mortale. Numai că, după patru filme şi cu ăsta cinci, până şi aceste trucuri au început să obosească, previzibilitatea (legitimă) a poveştii ajungând să fie întrecută de cea (inadmisibilă) a detaliilor. Nu mai spun că ne-am săturat şi de mereu aceleaşi şi-aceleaşi osânde: lanţuri evenimenţiale compuse după cel mai strict principiu al dominoului, axate principalmente pe chestii care zboară pentru a nimeri drept la ţintă, succesiv dintr-una-ntr-alta, până se-opresc fără greş în carnaţia amărâtului – care, obligatoriu, dă-n primire la modul cel mai visceral (nu-i episod în care să n-avem de-a face cu niscaiva maţe, decapitări, secţionări nete drept prin mijlocel, ochi scoşi şi trageri în ţeapă). Bine-bine, am zis eu mai sus că poporului îi plac fracturile cominutive deschise (chiar şi când nu le justifică nici fizica, nici chimia, nici biologia), da’ dacă băgau şi-un pic de variaţie, ce-avea? S-au terminat tâlharii înarmaţi, incendiile, cutremurele, ba chiar şi preacinstitele infarcturi şi atacuri de apoplexie? (Ce-i drept, un incendiu tot avem, dar asezonat cu ace de acupunctură şi un Buddha de bronz care face fleaşcă organul gânditor al victimei.) S-au terminat resursele de a scrie scenarii nu doar isteţe, ci chiar deştepte? (Mi-e imposibil să nu mă gândesc la extraordinarul „The Sting”, atât de inteligent condus, încât în final vedem că George Roy Hill ne-a dus de nas chiar în timp ce ne credeam părtaşi omniscienţi ai protagoniştilor – şi acolo până şi sângele era vopsea de dramaturgie, iar cartuşele, oarbe.

Dar să nu fim chichiricioşi: în onestele sale limite, scenariul scris de Eric Heisser şi Jeffrey Reddick e precis construit (şi atât: are o structură simplistă, şi sensuri banalissime), oferind suportul adecvat pentru acrobaţiile destinului şi ale lui Steven Quale, care de asemenea stăpâneşte regia onorabil pentru un debutant în lung-metrajul de ficţiune, măcar la nivel narativ şi vizual. Nici imaginea lui Brian Pearson nu-i de lepădat, mai ales că justifică în mare parte opţiunea 3D (atât de des un simplu moft, în alte filme) – în mod semnificativ, cel mai reuşit cadru nu e vreunul cu te miri ce grozăvii, ci frumoasa compoziţie în profunzime cu placa funerară de marmură lucie ca oglinda. Actorii nu ies în evidenţă prin nimic, poate cu excepţia lui David Koechner (un fel de încrucişare între Peter Boyle şi C.T.P.), care-a mai trecut prin „Drillbit Taylor”, „Get Smart” şi multe alte filme la fel de ilustre, iar aici schiţează credibil un şef nărod. Nu-i rău nici Tony Todd, în schiţa sa de onctuos măturător al Sorţii – mai ales când, la sfârşitul sfârşitului, ne adresează şi nouă avertismentul servit celor câţiva damnaţi: „Aveţi grijă de voi…!” Mă rog, au avut – şi (ca-n bancul ăla cu miliţianul şi poliglotul) la ce le-a folosit?

1437 vizualizari

Un comentariu

  1. […] articolul integral aici: Final Destination 5 – Nimic nu-i nou sub soare Sursa: http://revistanautilus.ro var btn_style = '50×54'; var article_id = '53570'; var mc_url = […]

Lasă un comentariu

Vă rugăm să comentați la subiect și să nu îi jigniți pe ceilalți interlocutori. În caz contrar, comentariul nu va fi aprobat sau va fi editat. Vă mulțumim. Pentru comentarii ce nu sunt legate de articolul de mai sus, folosiți pagina de Contact.