Dylan Dog reprezintă cea mai de succes bandă desenată din istoria Italiei, apărută prin anii ’80 şi vândută în câteva milioane de exemplare. Printre fanii seriei se numără nume ca Umberto Eco sau Mike Mignola (creatorul Hellboy). În seria de benzi desenate, personajele principale sunt doi detectivi londonezi (Dylan Dog şi Groucho Marx) al căror arch-nemesis este savantul nebun Xabaras, iar printre conflictele cu acesta, cei doi detectivi mai având de a face cu zombies şi alte creaturi „evil”*.
Un film foarte frumos inspirat de această serie a fost Cemetary Man (Dellamorte Dellamore), din 1994, cu Rupert Everett şi Ana Falchi. În acel film, Dylan Dog era numit Francesco Dellamorte, păzea un cimitir şi omora pentru a doua oară pe cei care se întorceau de pe lumea cealaltă sub formă de zombies. Filmul avea o atmosferă grozavă, umor, personaje interesante (atât Franceso cât şi „asistentul” său – Ghaghi) plus erotism.
Din păcate, mult mai prost la toate capitolele stă un nou film care are la baza seria BD menţionată, şi anume Dylan Dog – Dead of the Night. Aici, cuplul de detectivi este întruchipat de către Brandon Routh (Superman Returns) care preia rolul lui Dylan Dog, în timp ce asistentul lui este Marcus, jucat de Sam Huntington (Jimmy Olsen din Superman Returns). Brandon Routh a fost o alegere bună pentru rolul lui Dylan – este arătos, pe alocuri şarmant şi deseori ţăcănit de-a dreptul, aducând în câteva momente de Rupert Everett în Cemetary Man.
Din păcate, filmul de faţă suferă la toate capitolele – scenariu, regie, interpretare. Povestea este haotică şi s-a încercat implementarea a unor elemente fantastice aflate la modă, tendinţa fiind de a se profita de succesul comercial pe care îl au în prezent filmele cu vampiri şi vârcolaci. Nu-mi dau seama cât a preluat scenariul din benzile desenate, însă am impresia că nu prea mult, povestea fiind aglomerată cu o mulţime de personaje şi informaţii, însă fără nici o direcţie. În film, Dylan Dog este un detectiv ales de către rasele neumane pentru a fi un judecător imparţial şi a interveni atunci când cineva din rândurile lor încalcă regulile, cheia supravieţuirii lor fiind rămânerea în anonimat. Dylan îşi pierde această funcţie după ce iubita sa este ucisă într-un club de vampiri, iar detectivul îşi pierde minţile temporar, ucigând vampirii bătrâni care controlau clubul („senior partners”). Astfel, în prezent Dylan se ocupă de slujbe mici, fotografiind infidelităţi pentru oricine plăteşte mai mult. Marcus încearcă în tot acest timp să intre în „liga mare” şi să ia parte la investigaţii alături de Dylan, vrând să renunţe la adusul corespondenţei ori developarea fotografiilor.
Dylan este scos din starea de lâncezeală de o clientă nouă, Elizabeth (Anita Briem), al cărui tată este ucis de către un vârcolac. Preluând cazul, Dylan începe să sape tot mai adânc, descoperind atât conspiraţii cât şi informaţii noi în legătură cu trecutul său. Filmul reuşeşte cu brio să nu atragă cu nimic, iar ritmul este subsituit cu defilarea rapidă printre personaje şi creaturi ale întunericului. Avem vampiri, vârcolaci, zombies, demoni, demon hunters, aruncaţi grămadă fără nici un discernământ şi fără viziune.
Şarmul lui Brandon Rought n-a fost de ajuns pentru a crea un personaj solid. Dylan este plat, e plictisit tot timpul şi acţionează parcă în lehamite. În timp ce personajul din Cemetary Man este misterios, Brandon joacă un Dylan inexpresiv, care se aruncă în stânga şi-n dreapta de parcă ar avea puterile din Superman şi nimic nu i-ar putea face rău. Pe urmă, sidekick-ul Marcus, care ar fi trebuit să fie responsabil de fazele umoristice are doar glume proaste, se smiorcăie ca o fetiţă şi în principiu îţi vine doar să-l plezneşti din cealaltă parte a ecranului.
Investigaţia celor doi duce către un artefact care are conţine sângele demonului Belial, iar cel care posedă artefactul îl poate readuce pe demon pe această lume, controlându-l în totalitate.
Eu unul n-am citit benzile desenate, dar aşa cum spuneam, am impresia că în afara numelui de Dylan Dog, nu a fost păstrat mare lucru, cuplul de scenarişti Thomas Dean Donnelly / Joshua Oppenheimer (Sahara, noul Conan the Barbarian) realizând un exemplu perfect de „Aşa nu!”. Găuri serioase în poveste, contradicţii urâte, dialoguri seci şi „twisturi” banale – cam astea sunt trasăturile scenariului Dead of the Night. Nici regizorul Kevin Munroe nu este mai breaz, având în portofoliu un singur lung metraj (un film de animaţie cu ţestoasele ninja).
Filmul este unul prost pe ansamblu, iar pentru fanii seriei BD Dylan Dog probabil este şi mai frustrant. De evitat cu siguranţă, v-aş sugera mai degrabă o vizionare (sau revizionare) a Cemetary Man.
*informaţii preluate de pe blogul The Deleted Scenes al lui Aron Biro. Articolul în cauza este Giallo – publicat pe 22 aprilie 2010 http://aronbiro.blogspot.com/2010/04/giallo.html
Vizualizari: 344
