Dredd

ioan_todoran • 16:22 - 02.01.2013 • 

Încă un remake. Filmul original, Judge Dredd (1995) cu Sylvester Stallone în rolul lui Dredd a fost ecranizarea unor benzi desenate britanice apărute la începutul anilor 70, avându-l ca scenarist principal pe John Wagner. Wagner mai este şi autorul „A History of violence”, volum ecranizat sub regia lui David Cronenberg. Mai multe despre benzile desenate puteţi afla de pe blogul criticului (mereu) de serviciu Aron Biro. Legat de fundalul poveştii, filmul (şi banda desenată) tratează un viitor distopic: în urma unor războaie chimice, marea parte a populaţiei planetei a fost nimicită. Populaţia rămasă a fost îngrămădită în nişte mega-metropole (Mega City One) în afara cărora se află doar deşertul radioactiv şi mutanţii. Metropolele sunt teritorii întinse de beton, cu blocuri gri şi clădiri înalte în care se adăpostesc oamenii.

Metropolele sunt dominate de violenţă şi criminiali sângeroşi, cărora li se opun doar judecătorii („Judges”) care deţin atât atribuţii de judecători, juraţi, dar pot să şi execute criminalii pe loc în urma verdictelor pe care ei le dau.

În remake-ul acesta, Stallone a fost înlocuit de Karl Urban, care se dovedeşte a fi un purtător decent al caschetei de judecător. Lui Dredd îi este dată în primire un boboc abia ieşit de pe băncile şcolii, Cassandra Anderson (Olivia Thirlby), un mutant cu abilitaţi psihice. Dredd are la dispoziţie o zi pentru a o evalua pe noua sa parteneră, însă cei doi nimereasc într-o clădire de vreo 200 de etaje controlată de către clanul Ma-Ma, având un şomaj de 98%, un loc în care judecătorii nu se prea aventurează.  Ca să nu mai lungim povestea, cei doi sunt închişi în clădire în urma deciziei conducătoarei clanului, iar de aici începe o luptă extrem de sângeroasă pentru supravieţuire. Cei doi încearcă să scape din clădire, însă nu reuşesc aşa că încep să-şi croiască drum în sus, către conducătoarea clanului, Ma-Ma (Lena Headey).

Fiecare etaj urcat reprezintă o bătălie crâncenă, însă Dredd are un întreg arsenal în arma sa, iar puterile Cassandrei îi ajută să fie cu un pas în faţa adversarilor.

Dacă eliminăm dialogurile din film, atunci impresia lăsată ar fi ca vizionăm o salvare mai lungă dintr-un joc shooter de ultimă generaţie. Filmul este extrem de brutal pe alocuri şi cred că are cel mai mare body count pe care l-am văzut vreodată într-un film, după ce un întreg etaj este măcelărit în încercarea de a-l doborî pe Dredd. O găselniţă interesantă este drogul numit Slow-Mo, care păcăleşte creierul să creadă că timpul trece la o fracţiune din viteza normală. Acesta constituie o prilej excelent pentru câteva scene foarte psihedelice, motiv pentru care regret că nu am apucat să văd filmul la cinema. S-ar putea ca acesta să fie unul din puţinele filme care să fi folosit tehnologia 3D cum se cuvine (deşi eşecul la box office ar putea sugera altceva).

Ca efect al plângerilor pe care fanii l-au avut referitor la ecranizarea din 95, în care Stallone şi-a dat casca jos, noul Dredd nu face asta, iar pe deasupra afişează mereu o grimasă de poliţist neîndurător. Nu e loc de glume acolo, Dredd e om dintr-o bucată, iar scenariul nu se abate de la direcţia asta cu tentative de a-l umaniza sau momente în care se confruntă cu dileme morale. Acestea sunt aruncate în spatele bobocului, care are rolul de a fi partea umană a acestei echipe om – (aproape) maşină.

Regizorul Pete Travis, fără a reprezenta un nume mare (ultimele sale realizări fiind Vantage Point şi Endgame) reuşeşte un remake solid, ritmat, foarte atractiv vizual. Scenariul, semnat de către Alex Garland (28 Days later, Sunshine) nu este cea mai reuşită realizare a sa şi s-ar fi putut scoate mai mult din el, însă Dredd e un action-movie peste medie. Singura mea întrebare este: unde se va trage linie? Limita dintre joc video şi film a fost aici extrem de subţire, iar de fiecare dată când Dredd stătea în spatele unui zid ca apoi să tâşnească pentru a ciurui câţiva noi adversari, îmi aduceam aminte de jocurile pe care le devoram în liceu. Parcă singurul rol al oamenilor din film a fost acela de ţintă sau bucată de carne pentru decor. Jocurile devin tot mai realiste din punct de vedere al graficii, iar filmele împrumută destul de multe elemente de acolo.

1483 vizualizari

Un comentariu

  1. Alin spune:

    Atât doar că tehnic nu este remake, ceea ce ar presupune că respune/reface/reiterează cumva, ceva din povestea originală.

Lasă un comentariu

Vă rugăm să comentați la subiect și să nu îi jigniți pe ceilalți interlocutori. În caz contrar, comentariul nu va fi aprobat sau va fi editat. Vă mulțumim. Pentru comentarii ce nu sunt legate de articolul de mai sus, folosiți pagina de Contact.