REVISTA NAUTILUS

Nu mi-am dat seama de la bun început de „conspiraţie”. Eram doar un adolescent naiv care citea cu nepărtinire tot ce îi cădea în mână. Iar SF-ul nu însemna, pentru mine, ca şi pentru mulţi alţii de atunci, ceva special; citeam cu dezinvoltură Jules Verne sau H.G. Wells, alături de Radu Tudoran, Zaharia Stancu, Alexandre Dumas, John Galsworthy sau Charles Dickens.

Apoi, printr-o nu ştiu ce întâmplare, mi-a căzut în mână o culegere de povestiri italiene. Cred că titlul ciudat  – „Fantascienza” – a fost cel care m-a determinat s-o lecturez, deoarece coperta era total neatrăgătoare: ceva abstract, cu mult galben, o ilustraţie ca mai toate din colecţia aceea veche şi nouă de la Editura Albatros. Trecusem astfel, uneori ani de zile, pe lângă nişte cărţi „incolore şi inodore” precum „Ferma oamenilor de piatră”, „Dinţii lui Cronos” sau „Planeta cu şapte măşti”.

„Fantascienza” a fost declic-ul. Pentru că descopeream acolo că realitatea pe care o ştiam – groaznic de comunistă la noi – prezenta fisuri prin care se puteau întrevedea alte lumi, aflam adevăruri despre piloţi stelari prinşi în caruselul spaţio-temoral, descopeream că o bucată de meteorit te putea transporta oniric în altă lume, mă îngrozeau oceanele carnivore extraterestre ce foloseau nade psihice, mă emoţionam în faţa sacrificiului Eleonorei pentru salvarea cetăţii Gaalogra din faţa invaziei insectivore. Cartea aceea a vibrat multă vreme în sufletul meu şi am recitit-o de mai multe ori.

La scurtă vreme, un alt volum mă convertea definitiv: „Odiseea marţiană”. Din acel moment, zarurile fuseseră aruncate: nu mai trebuia scăpat nimic din genul SF. Căci cine ar putea uita ceaţa din 26 octombrie, ziua când a răcnit Pământul sau superbul joc de comunicare al inteligenţelor marţiene din povestirea titulară? Şi, mai apoi, sublimii navigatori ai infinitului sau ciudaţii xipehuzi?

Ideea conspiraţiei a prins cheag mult mai târziu. Pentru că era ciudat faptul că autorii îi reţineam mecanic, dar povestirile sau romanele lor trezeau emoţii puternice în fiinţa mea. Şi mult mai târziu am înţeles ce noimă aveau toate aceste întâmplări, care era explicaţia convertirii mele la secta visătorilor. Toate aceste lucruri minunate aveau un numitor comun. În spatele lor stătea un domn sobru, distins, diplomat, ce răspundea la numele de Ion Hobana. Aerul său de lord englez ne îndreptăţea să-l numim în particular „O’Banna”. Dar noi ştiam – puţini eram cei care ştiam din cei convertiţi – că persoana Ion Hobana era doar o faţadă, un personaj creat de fiinţele lumii colorate şi onirice pe care o desluşam în cărţile elaborate de domnia-sa. Cum altfel s-ar fi explicat sobrietatea de care dădea dovadă la întâlnirile cu noi, fanii, şi care nu exhiba deloc feeria pe care ţi-ar fi creat-o un visător ce trăia cu mintea într-o altă lume? Cum altfel s-ar fi explicat că un evazionist de un asemenea calibru reuşise să convingă o lume „materialist-dialectică” să îl numească secretar al Uniunii Scriitorilor? Nici nu e de mirare că pe 25 ianuarie va împlini frumoasa vârstă de 80 de ani; domnia-sa, prin ţelul pe care îl serveşte, este nemuritor şi, chiar dacă structura sa fizică mai dă semne de oboseală, n-avem de ce ne teme: noi ştim că spiritul triumfă întotdeauna în faţa materiei.

Oul de cristal al domnului H.G.Wells, pus în funcţiune de Ion Hobana pentru iubitorii români de poveşti din alte lumi, funcţionează în continuare, el a schimbat destine şi a determinat crearea de edituri specializate, Nautilusul domnului Jules Verne, reparat şi vopsit în culori vii de Mr. O’Banna, navighează în continuare – vă aflaţi chiar acum pe el! –, lună de lună purtându-vă ochii minţii într-o mie şi una de nopţi virtuale. Iar când acul pick-up-ului imagistic va ajunge la capăt, ca în povestirea sa „Glasul trecutului”, citind spirele temporale ale lumii Fantasia, îl vom afla la capătul ei pe surâzătorul domn Hobana, ce ne va aşeza la masa învingătorilor şi ne va spune ultima poveste: cea a triumfului visătorilor!

Vizualizari: 788