REVISTA NAUTILUS / Europa S.F. / Rule, Britannia: Cel mai longeviv şi valoros SF european, cel britanic (XXI)

Rule, Britannia: Cel mai longeviv şi valoros SF european, cel britanic (XXI)

Cristian Tamas • 15:46 - 01.03.2012 • 

Walter Gillings,  John „Ted” Carnell şi revistele SF britanice ale anilor 50 : Science Fantasy şi New Worlds

„The SF field harbours an ingrained philistinism in which many authors, publishers, critics and readers share. Whatever they may imagine, most people don’t really want new approaches or ideas. They do not want the sort of fictions of which real literature is made. Fictions, that is, with central balance, which do not tell us we are living in the best of times, which do not pretend that materialism is all, which do not present the galaxy as a bauble for  <conquest>,  and which traffic honestly with the tragic as well as the sunny side of life. Science fiction which present any of these qualities separately or together is liable to be rejected out of hand as  <too downbeat>, <too pessimistic>. That piddling word  <pessimistic> has long kept SF hanging back at the nursery door. This may seem a good thing to those who blindly  follow the ragged banner of SF and the old blind loyalties of  fandom.” – Brian Aldiss

În iulie 1946, apărea un nou număr al revistei New Worlds (denumirea provine de la primul fanzin britanic şi european, Novae Terrae, lansat în martie 1936 de Maurice K. Hanson şi Dennis A.Jacques) în urma eforturilor lui John „Ted” Carnell (1912-1972), Frank Arnold, Stephen D.Frances. Ted Tubb reuşise să reia legătura cu Maurice Hugi, Hal Chibbett, Fred Brown, Eric Williams, Alan Deveraux, Frank Arnold, Ken Chapman şi întrunirile lor au devenit lunare apoi săptămînale la puburile londoneze „The Shamrock”, pe Fetter Lane, apoi vizavi la „White Horse” (imortalizat mai tîrziu de Arthur C.Clarke ca „The White Hart” în „Tales from the White Hart”, 1957). Nucleului iniţial i s-au adăugat Arthur C.Clarke, A.Bertram Chandler, John Wyndham şi grupul a început să-şi spună, „The London Circle”.

Walter Gillings (1912-1979), primul fan SF britanic şi european, lansează revista „Fantasy” care din păcate nu a putut fi susţinută decît trei numere, pînă în august 1947. La fel şi „New Worlds” care îşi încetează apariţia tot după trei numere în octombrie 1947. Gillings are prezenţa de spirit de a inventa un nou fanzin tipărit (de fapt, un semiprozin), „Fantasy Review” şi îl lansează în martie 1947 reuşind să publice optsprezece numere, ultimele trei cu titlul, „Science-Fantasy Review”. Fanzinul va fi incorporat de Walter Gillings în revista „Science Fantasy” în vara anului 1950. Sintagma era un sinonim pentru science fiction, termenul „science fantasy”,  astăzi vetust a fost utilizat pînă la jumătatea deceniului şase al secolului trecut.

Un rezultat concret al convenţiei Whitcon (mai 1948) a fost crearea companiei Nova Publications, prin asocierea lui Walter Gillings, Ted Carnell, John Wyndham, Ken Chapman, Eric Williams şi Frank Cooper pentru relansarea revistei „New Worlds”. Ceea ce a şi avut loc în februarie 1949. Din totalul de douăsprezece reviste (majoritatea absolută aparţinînd pulp SF-ului) care au fost publicate în anii cincizeci în Marea Britanie, „Science Fantasy” şi „New Worlds” au reprezentat humusul umil şi fertil în care a încolţit sămînţa SF-ului britanic postbelic prin unii din cei mai importanţi scriitori europeni de science fiction ai secolului XX,  J.G.Ballard, Brian Aldiss, Arthur C.Clarke, John Brunner, John Christopher şi  medii precum E.C.Tubb, Kenneth Bulmer, Colin Kapp şi James White.

Iar „New Worlds” s-a metamorfozat din incarnarea reveriilor despre SF ale fanului Ted Carnell în cea mai importantă şi novatoare revistă SF europeană între martie 1967 şi aprilie 1970 sub conducerea lui Michael Moorcock, publicaţia fiind vehiculul „new wave”-ului britanic.

Walter Gillings a coordonat „Science Fantasy” doar timp de două numere şi a fost înlocuit de Ted Carnell, motivele invocate fiind eternele şi fascinantele raţiuni de economisire, în realitate au existat divergenţe de opinii între cei doi. Gillings adunase suficiente materiale pentru a acoperi necesarul unei publicări continue a revistei timp de nouă numere, sumarul constînd dintr-o nuvelă serializată şi cîteva povestiri. De asemenea, Walter Gillings a fixat coordonatele editoriale ale revistei încă din primul număr, menţionînd : „I’m interested in science fiction in all its forms: with its significant ideas, its surprising prophecies, its sheer fictions, its evolution as a fascinating literature” şi i-a publicat încă din primul număr pe Arthur C.Clarke („Time’s Arrow”), John Christopher („Monster”) şi J.M. Walsh („The Belt”). A introdus o rubrică de recenzii şi una de articole dedicate SF-ului.

După preluarea revistei „Science Fantasy” de Ted Carnell, acesta a renunţat la recenzii şi articole, inclusiv la editorialele proprii existente în numerele trei şi patru şi a publicat şi fantasy ( de calitate) şi de obicei texte mai lungi decît în „New Worlds” care a fost dedicată integral SF-ului. Categoric dobîndirea de personalităţi distincte în cazul fiecărei dintre reviste a fost un proces anevoios şi îndelungat. Pe parcurs, „Science Fantasy” s-a poziţionat ca avînd o orientare mai literară şi mai experimentalistă în decursul anilor cincizeci decît „New Worlds”, găzduind texte de graniţă care nu se „potriveau” într-o publicaţie mai degrabă dedicată hard SF-ului şi space operei.

Achiziţionarea firmei Nova Publications în 1953 de către consorţiul Maclaren & Sons, i-a creat lui Ted Carnell beneficiul utilizării unor canale de distribuţie puse la punct şi i-a permis să se concentreze asupra muncii editoriale propriu-zise. Walter Gillings s-a simţit trădat de restul asociaţilor din cadrul Nova Publications care acceptaseră vînzarea firmei, la acestea adăugîndu-se  probleme familiale şi s-a retras din domeniul SF-ului pentru aproape douăzeci de ani.

Arthur C.Clarke a fost prezent în „Science Fantasy” încă din numărul doi cu povestirea „Silence, Please !”, E.C. Tubb din numărul trei („Loser takes all”), Brian Aldiss a debutat în „Science Fantasy”  în 1954 (numărul 9), cu povestirea „Criminal Record”, apoi a publicat în numărul doisprezece din februarie 1955 („Breathing Space”), John Brunner în septembrie 1955 în numărul treisprezece („No Future in It”) sub pseudonimul Keith Woodcott, în numărul şaisprezece din 1955 cu povestirea „Death Do Us Part”, în numărul şaptesprezece din 1956 („The Man who Played the Blues”,  „The Biggest Game” şi „Proof Negative”).

În acelaşi număr, 17/1956 a debutat şi Brian Aldiss cu nuveleta  „Non-Stop” , apoi în numărul optsprezece din 1956 cu povestirea „The Failed Men” şi în numărul 20/1956 cu „With Esmond in Mind”.

J.G.Ballard debutează în numărul 20/1956 cu povestirea „Prima Beladonna”, cuprinsă ulterior în culegerea de povestiri „Vermillion Sands”. Numărul 20/1956 este unul de colecţie, prilejuind întîlnirea sub aceeaşi copertă a lui J.G. Ballard, Brian Aldiss, John Brunner („A Time to Rend”) şi a americanului Harlan Ellison („Rain, Rain, Go Away”).

John Brunner, Brian Aldiss, J.G. Ballard, Ken Bulmer, E.C.Tubb, James White au devenit colaboratori constanţi ai revistei „Science Fantasy”. Grafica a fost asigurată de diverşi desenatori şi ilustratori, remarcîndu-se pentru imaginile copertelor R.M.Bull şi din 1958, Brian Lewis. „Science Fantasy” a devenit publicaţia „artistică” şi „New Worlds” revista care se vindea mai bine.

„New Worlds” a devenit bilunar de la sfîrşitul anului 1951 şi în 1952 ajunsese să se publice într-un tiraj de 18.000 de exemplare. Autorii de „casă” erau John Russel Fearn, William Temple, J.T.McIntosh, Kenneth Bulmer, James White,  Maurice Hugi. John Wyndham şi Arthur C.Clarke au colaborat şi ei cu revista. Din 1956, au publicat şi J.G.Ballard („Escapement”) şi Brian Aldiss.

Ted Carnell a preferat în decursul celor paisprezece de coordonare a celor două reviste, hard SF-ul dar în acelaşi timp a edificat o tradiţie pentru revistele SF britanice, a creat un debuşeu constant pentru debutanţi şi a jucat un rol considerabil în carierele scriitorilor J.G.Ballard, Brian Aldiss, John Brunner, John Christopher, E.C.Tubb, Kenneth Bulmer, Colin Kapp şi James White.

Literar vorbind, Carnell a favorizat o anumită sobrietate în abordare, accentul punîndu-se pe intrigă şi logică iar ulterior a încurajat şi experimentele cu tentă existenţialistă şi psihologică. Abordarea lui Ted Carnell a fost apreciată de fani inclusiv de cei americani şi a fost recompensată cu trei premii Hugo iar multe dintre povestirile publicate în „Science Fantasy” au fost preluate în antologiile anuale „Year’s Greatest SF” coordonate de Judith Merril.

1745 vizualizari

Lasă un comentariu

Vă rugăm să comentați la subiect și să nu îi jigniți pe ceilalți interlocutori. În caz contrar, comentariul nu va fi aprobat sau va fi editat. Vă mulțumim. Pentru comentarii ce nu sunt legate de articolul de mai sus, folosiți pagina de Contact.