REVISTA NAUTILUS / Europa S.F. / Rule, Britannia: Cel mai longeviv şi valoros SF european, cel britanic (X)

Rule, Britannia: Cel mai longeviv şi valoros SF european, cel britanic (X)

Cristian Tamas • 7:52 - 18.04.2011 • 

Trei fantaşti, creatori de mituri: J.R.R.Tolkien, T.H.White, C.S.Lewis – prima parte

„I said to the reporter that I thought we were all just stealing  from T. H. White: very straightforward.” – Neil Gaiman

My work is of course a fundamentally religious and Catholic work; unconsciously so at first, but consciously in the revision. That is why I have not put in, or have cut out, practically all references to anything like ‘religion’, to cults or practices, in the imaginary world. For the religious element is absorbed into the story and the symbolism” – J.R.R.Tolkien

„A public rite of exorcism in which our looming sense of unease is projected in the form of the evil and then blown away”. – Timothy Beal

“If you want to be a Writer, go be an accountant. If you want to write, write.” – Robert Jordan

E un truism să afirmi că literatura a fost şi este expresia condiţiilor politice, economice şi sociale ale mediului de provenienţă, o formă de percepţie şi de redare a unor concepte, idei şi mentalităţi dar uneori este nevoie s-o spui şi chiar s-o repeţi şi să inserezi cîteva detalii pentru conturarea contextului şi a perspectivei.

Marea Britanie şi-a pierdut în anii 30 ai secolul trecut rolul de superputere economică şi militară a lumii deşi după primul război mondial obţinuse coloniile germane din Africa, Melanezia şi Oceania, posesiunile otomane din Orientul mijlociu şi devenise cel mai mare imperiu al lumii cu o suprafaţă de 33.700.000 km2 şi o populaţie de 468 de milioane de locuitori, încît butada „The Sun never sets on the British Empire” nu reflecta de fapt decît purul adevăr. Pentru că imperiul stăpînea o cincime din suprafaţa a totală a uscatului, 30% din populaţia lumii şi controla 48-50%  din produsul industrial brut al planetei.

Conceptul fundamental al imperiului, crezul împărtăşit de majoritatea cetăţenilor era „The British Empire is the most highly developed civilization in the world and therefore the people of the regions it controls can only benefit through their exposure to Britain and its culture.” şi „Great Britain by her traditions and institutions is the natural guardian of liberty…She must see to it that her ideas are asserted, her influence felt, and her anger feared.” După primul război mondial, Marea Britanie a trebuit să accepte rolul Franţei şi al Statelor Unite, „cele trei mari puteri” tutelînd şi aliaţii mai puţin importanţi, Italia şi Japonia, care, evident au fost nemulţumite de ierarhizarea puterii mondiale (şi împărţirii beneficiilor acestora) şi s-au aliat mai tîrziu cu Germania nazistă.

Anii treizeci ai secolului trecut în Marea Britanie au fost marcaţi de  şocul şi traumatismul crizei economice, cu repercursiunile sociale inerente , greve, proteste, demonstraţii, marşurile foamei, şomaj catastrofal (2,5 milioane de oameni, adică 25% din totalul forţei de muncă în 1933), sărăcie în proporţii de masă şi emigrare. Imagini contrastante ale unor realităţi paralele, nordul Marii Britanii, Ulsterul, Scoţia şi Țara Galilor afectate grav de criză (sectoarele industriei grele : minerit, siderurgie, şantiere navale) iar sud-estul începînd cu 1935 demonstrînd efigiile prosperităţii, automobile noi, case noi în care maşinile de spălat, radiourile, frigiderele şi aspiratoarele reprezentau standardul şi statutul claselor medii. O societate polarizată, cu o aristocraţie decorativă şi pitorească dar neproductivă (7.000 de indivizi posedau 80% din proprietatea privată iar astăzi 200 de familii „nobile” deţin 32% din patrimoniu), iar „instituţiile” (Coroana, Biserica Anglicană şi universităţile) erau şi sînt mari proprietari. Diferenţa faţă de restul Europei era că în anii treizeci doar 10% din populaţia de 47 de milioane a Marii Britanii, lucra în agricultură, iar începînd din anii 1870 ponderea cea mai mare în societate o avea clasa medie în care intra teoretic orice salariat dar în realitate apartenenţa era şi este hotărîtă de avere dar nu numai, pentru că elemente precum manierele, accentul (U and non-U english), vocabularul, educaţia (nu orice universitate conferă un statut social), ocupaţia şi mediul familial sînt hotărîtoare în privinţa statutului social. O particularitate era şi este fuziunea dintre aristocraţie şi eşalonul superior al clasei medii care a creat şi creează elita conducătoare. Importanţa simbolică a monarhiei se eroda lent (deşi dinastia germană de Saxa-Coburg şi Gotha îşi schimbase numele în „Windsor” în 1917), culminînd cu abdicarea regelui Edward al VIII-lea în decembrie 1936 la mai puţin de un an de la încoronare, datorită încăpăţînării de a se crampona de relaţia cu americana dublu-divorţată  Wallis Simpson, făcînd deliciul mass mediei tabloidizate  şi al întregii planete ahtiate după „condimente” plutocratice şi demonstrînd că hotărîrea Consilului de Coroană de a se descotorosi de  „un idiot pro-nazist” fusese benefică pentru monarhie.

Valorile liberalismului burghez de tip anglo-saxon au fost cea mai eficace pavază în faţa tentaţiilor totalitarismelor bolşevic şi fascist. Partidul comunist nu a reuşit decît o singură dată  în 1935 să obţină înainte de război un loc în Camera Comunelor iar Uniunea Fasciştilor Britanici fondată în 1932 a eşuat jalnic în încercarea de a intra în Parlamentul Britanic iar în 1940 a fost desfiinţată de guvern.

Mulţi intelectuali britanici au fost atraşi de ideile marxiste şi destui s-au înrolat în tinereţe în partidul comunist, printre care Kingsley Amis, Doris Lessing, Iris Murdoch, J.D.Bernal, Philip Toynbee, J.B.S.Haldane, John Maynard Smith, deşi mai tîrziu toţi aceştia şi-au dat seama de imensitatea manipulării şi intoxicării cărora le căzuseră pradă.

Obsesia fundamentală a establishmentului britanic a fost aceea a ameninţării şi subversiunii bolşevice, întemeiată de altfel, pentru că Uniunea Sovietică urmărea programatic răspîndirea şi organizarea de organizaţii comuniste tip „coloana a cincea” îndeosebi în statele occidentale. Iluzia că fasciştii ar fi fost nişte „băieţi hotărîţi şi energici care vor zăgăzui bolşevismul” a fost o imbecilitate care s-a dovedit a fi distrugătoare pentru întreaga omenire, pentru că politica de „apeasement” anglo-franceză i-a încurajat pe nazişti să devină din ce în ce mai agresivi din 1936 încolo, iar ocuparea Renaniei, susţinerea militară a franchiştilor în Spania, anexarea Austriei, dezmembrarea Cehoslovaciei, crearea Axei, pactul Molotov-Ribbentrop, au fost etape ale escaladării care au condus la declanşarea celui de al doilea război mondial. Primele patru decenii ale secolului XX au reprezentat bulversarea tuturor valorilor tradiţionale europene, o lume condusă şi controlată de ideologi şi ideologii fanatice şi sîngeroase, o lume a războiului total, a gulagurilor, lăgarelor de concentrare, a genocidului, o lume a exacerbării mercantilismului, consumismului, plăcerilor efemere, imbecilizării în masă, înregimentării unor întregi populaţii.

Doar două decenii de pace între două războaie mondiale, pace relativă şi aceea, o perioadă extrem de dificilă din punct de vedere economic, de criză spirituală şi de piederea încrederii în valorile umanismului şi liberalismului burghez, asediat de totalitarismele de stînga şi de dreapta, de confuzia şi abulia intelectualităţii care percepea acut lipsa de sens a existenţei într-un mediu ostil valorilor culturale datorită comercializării tuturor aspectelor vieţii, toate acestea au condus la critici violente şi atacuri împotriva „civilizaţiei burgheze ce schilodeşte fiinţa umană”. Una dintre căile considerate a fi neînregimentate ideologic a fost apologia vieţii „libere”, primitive, adică o refugiere mentală într-un trecut iluzoriu, o retragere paseist-conservatoare din faţa realităţii percepută ca un coşmar, în timp ce respectivii propovăduitori profitau din plin de progresele tehnologice ale civilizaţiei „corupte şi decadente”. Toţi aceşti individualişti au fost fascinaţi de analiza raporturilor individ-destin, de prezenţa răului în lume, de fascinaţia exercitată de malign asupra fiinţelor umane, de puterea de contagiune a răului, de modalitaţile de exorcizare simbolică a acestuia.

O perioadă fundamentală din punct de vedere cultural –artistic, de enormă acumulare intelectuală, de spulberare a tabuurilor, clişeelor şi poncifelor, de intensă experimentare în domeniul tuturor artelor, o efervescenţă unică de la Renaştere încoace.

În literatură, schimbarea procedeelor artistice şi explorarea universului uman au căpătat noi dimensiuni, dar faţetele microcosmului uman sînt atît de multiple şi contradictorii încît investigaţia capătă o preponderenţă mai mare decît redarea datelor epuizării unui fapt cotidian, mai curînd decît tratarea gradată a unei ordini cronologice. Înlănţuirea evenimentelor nu mai este percepută ca avînd capacitatea de a dezvălui destinul uman. Inventarea şi utilizarea conceptelor de „flux al conştiinţei”, „contrapunct”, „laitmotiv” de către Marcel Proust, James Joyce, Virginia Woolf, exprimarea în proză a neliniştilor, responsabilităţilor, intenţiilor „care au fost în trecut de domeniul epopeii, al cronicii, al tratatului moral, pentru că omul occidental găseşte în literatură totul : tot ceea ce a inventat el, tot ceea ce îl depăşeşte, adică destinul său” (cum afirmă R.M. Albérès în „Istoria romanului modern”), au devenit predominante. Căutînd să cuprindă „fluxul conştiinţei” ce include aspectele majore ale existenţei moderne, literatura dizolvă eroul pentru a obţine sublinierea problematicii. „Antiromanul” şi „antieroul” redau aspectele esenţiale ale existenţei dar numai în modul în care apar oglindite în conştiinţa unor personaje alese cu grijă. Se încearcă suprinderea vieţii lăuntrice pe care evenimente banale o provoacă iar cotidianul ce devine extraordinar este faptul de toţi cunoscut care odată legat de fapte similare, denotă un sens pe care cititorul, prins el însuşi în întretăierea şi nada evenimentelor, nu l-a putut suprinde şi înţelege. Personajele nu mai reacţionează, ci se lasă influenţate de evenimente exterioare, devenind ridicole, derutate, destrămîndu-se în nenumărate oglindiri. Lumea modernă este percepută ca fiind atît de complexă, încît o cuprindere literară a acesteia, semnifică o „recreare” a omului care s-a pierdut în această complexitate. Pentru că se constatase ineficacitatea manierei tradiţionale a reda viaţa, modalitate incapabilă de a surprinde transformările economice, sociale, tehnologice şi ideologice prin care trecea societatea vremii. Această perioadă este remarcabilă pentru Marea Britanie pentru că alcătuieşte răstimpul de maximă deschidere spre influenţe exterioare din întreaga istorie a literaturii engleze. Iar Londra după 1930 se transformase într-un vital centru internaţional al artei moderne şi artitecturii. Valurile cubismului şi artei abstracte, simbolismului, picturii metafizice, suprematismului, futurismului, dadaismului, suprarealismului, expresionismului, mişcării Bauhaus, funcţionalismului („stilul internaţional”) au reprezentat căutări şi experimente frenetice ce s-au succedat rapid într-un interval relativ scurt de timp, expresie a perceperii accelerării timpului.

Dar consumatorii de proză ? Oamenii obişnuiţi preferau „romances” (maculatură melodramatic-senzaţionalistă) şi „penny dreadfuls”, kitschuri groteşti de tip „grand guignol” publicate în foileton. Literatura populară era şi este  literatură de divertisment, scrisă şi publicată în scopuri comerciale, consumată cu nesaţ pentru ostoirea irepresibilei dorinţe de evaziune a „midinetelor” de toate vîrstele şi sexele. Literatura populară este de obicei tendenţioasă, facilă şi lesne digerabilă, reflectînd şi stimulînd prejudecăţile şi limitările publicului său.

J.R.R.Tolkien publică în 1937 (lansarea a avut loc pe data de 21 septembrie, editura fiind George Allen & Unwin ), romanul „The Hobbit, or There and Back Again” ( „O poveste cu un hobbit”, trad. de Catinca Ralea, colecţia Biblioteca pentru toţi copiii, editura Ion Creangă, 1975; „Povestea unui hobbit”, trad. de Junona Tutunea, Editura Elit, 1995). Era prima înfăţişare a miticului Pământ-de-Mijloc (Middle-Earth) şi prima parte a „legendarium”-ului tolkienian prezentată publicului cititor.  „The Hobbit” a fost nominalizat pentru Medalia Carnegie şi a primit premiul cotidianului New York Herald Tribune, pentru cel mai bun roman destinat copiilor.

John Ronald Reuel Tolkien s-a născut pe 3 ianuarie 1892 în oraşul sud-african Bloemfontein, Statul liber Oranje. (Bloemfontein înseamnă „fîntîna cu flori”, în afrikaans, dialectul burilor olandezi care au colonizat partea sudică a continentului african începînd cu 1652). Familia tatălui scriitorului era de origine germană, stabilită în secolul XVIII în Marea Britanie iar cea a mamei de mici burghezi englezi convertiţi la baptism. Imperiul Britanic anexase Colonia Capului în 1806 iar în 1830, treizeci de mii de buri („voortrekkers”) migraseră spre nord-est, fenomen cunoscut sub numele de „Marele Trek” („Die Groot Trek”, „trek”, cuvînt afrikaner semnificînd „călătorie dificilă şi lentă”, de aici şi „Star Trek”) unde au înfiinţat republicile burilor (Republica Natalia în 1839 – anexată de britanici în 1843, Republica Sud-Africană  sau Republica  Transvaal – „dincolo de rîul Vaal” în 1852, Statul liber Oranje – Orange în engleză,  în 1854. Arthur Reuel Tolkien (1857-1896), tatăl viitorului scriitor fusese numit director la sucursala unei bănci britanice din Bloemfontein. În 1895, Mabel Tolkien a părăsit Africa de Sud, împreună cu cei doi copii, Ronald şi Hilary (născut pe 17 februarie 1894), întorcîndu-se la locuinţa părinţilor ei din Kings Heath, lîngă Birmingham. Arthur R. Tolkien moare în 1896 în Bloemfontein.  În acelaşi ani, Mabel Tolkien se mută în satul Sarehole din Worcestershire. Ronald este un copil precoce, deosebit de inteligent, care a manifestat de timpuriu un talent lingvistic ieşit din comun, la patru ani citea şi învăţa latina, şi decizînd că „Fairy Books” de Andrew Lang îi este cartea favorită. Explorează împrejurimile satului Sarehole iar denumirile locurilor şi peisajele îi rămîn în memorie pentru totdeauna, transfigurate mai tîrziu în proză.

În 1900, baptista Mabel Tolkien se converteşte la catolicism iar în 1904 moare la 34 de ani. J.R.R. Tolkien avea 12 ani. Deşi tatăl său, Arthur era anglican, J.R.R.  şi fratele său, Hilary au fost încredinţaţi tutelei preotului catolic Francis Xavier Morgan care le-a dat o educaţie religioasă. J.R.R. vizitează Elveţia în vara anului 1911 împreună cu alţi colegi de şcoală, izvorul inspiraţiei pentru călătoria lui Bilbo în Munţii Ceţoşi. Este fascinat de pictura pre-rafaelită şi de operele lui Edward Burne-Jones. Între octombrie 1911 şi 1915, Tolkien studiază la Colegiul Exeter de la Oxford, literatura engleză. Între 4 iunie 1916 şi 8 noiembrie 1916 participă la operaţiunile militare britanice de pe frontul francez. În 1918, toţi prietenii cu excepţia unuia singur, fuseseră ucişi în război. În timpul perioadei de convalescenţă şi refacere după îmbolnăvirea de „febra tranşeelor” de care se contaminase pe front, începe să scrie la „The Book of Lost Tales”, începînd cu „The Fall of Gondolin”. Lucrează în echipa redacţională a „Oxford English Dictionary” şi în 1920 ocupă postul de profesor de engleză la Universitatea din Leeds, cel mai tînăr membru al corpului universitar. În 1925 revine la Oxford ca profesor de engleză veche. Scrie un studiu despre engleza medievală şi o ediţie a poemului „Sir Gawain and the Green Knight” împreună cu E.V.Gordon, lucrare devenită de referinţă. Transpune în engleza modernă lucrările „Sir Gawain”, „Pearl” şi „Sir Orfeo”.

V-aţi pus vreodată întrebarea care este motivaţia fascinaţiei a milioane de cititori pentru proza lui J.R.R.Tolkien?

Profesorul Virgil Nemoianu (Catholic University of America, Washington, DC, S.U.A – William Byron Distinguished Professor of Literature) a dat un răspuns deosebit de elocvent la această întrebare:

Mai rămînea întrebarea cea mai dificilă : de ce se pasionau aceşti tineri după un autor prăfuit, oricum foarte tradiţional, precum Tolkien, cu balaurii şi cavalerii şi vrăjitorii săi ? După o bucată de vreme am început să înţeleg ce găseau admiratorii şi admiratoarele la Tolkien, iar începînd din acea clipă am început să-l înţeleg şi pe autor mult mai bine. Tineretul acesta, radical şi progresist cum era, avea totuşi o sete de spiritualitate şi de imaginaţie şi îşi căuta rădăcini alternative, diferite de cele ale lumii utilitare, contractuale, ultra-tehnologizate în care crescuse. Pe acestea le intuia fie chiar şi vag sau confuz în scrierile lui Tolkien. Era tocmai compensaţia pentru romantismul de care duceau lipsă. Pentru că în aceste pagini, descoperim fără mare greutate nivelul spiritual, etic, în esenţă religios. Ecourile evanghelice şi cristice (la Gandalf, la Frodo, sau în alte împrejurări) sînt greu de ocolit. Elogiul şi sublinierea unor valori precum familia, sacrificiul, loialitatea, generozitatea, vitejia, prietenia, dreptatea cumpănită, tradiţia ocupă un loc central în cărţile lui Tolkien. Fantasticul se întemeiază pe realităţi morale dintre cele mai dure şi puternice, realităţi în fond imposibil de înlăturat din viaţa oamenilor. O adîncă nevoie şi sete de imagine mitică, de valori religioase, de alegorii ale Binelui, toate acestea sînt căutate, am constatat cu sinceră surpriză şi bucurie, de către semenii noştri.”

1362 vizualizari

Lasă un comentariu

Vă rugăm să comentați la subiect și să nu îi jigniți pe ceilalți interlocutori. În caz contrar, comentariul nu va fi aprobat sau va fi editat. Vă mulțumim. Pentru comentarii ce nu sunt legate de articolul de mai sus, folosiți pagina de Contact.