REVISTA NAUTILUS

Am avut şansa de a participa la două convenţii europene dedicate science-fiction-ului. Euroconul din 2010 (Polonia şi Cehia) şi Euroconul de anul acesta, desfăşurat la Stockholm în perioada 17-19 iunie.

Inevitabil, am comparat cele două manifestări şi am ajuns la câteva concluzii pe care mă voi strădui să vi le împărtăşesc în cele ce urmază. Aşadar, iată faptele, aşa cum le-am văzut şi interpretat…

Am ajuns la Stockholm pe o vreme frumoasă şi după un zbor liniştit. Prima impresie legată de Suedia, născută în goana trenului care ne ducea de la aeroport spre Stockholm, a fost aceea că lucrurile de acolo sunt pe cât de diferite, pe atât de la îndemâna noastră. Cu toate că prima impresie a fost favorbailă, nu am de gând să laud în exces Suedia şi să spun cât de urât este, prin comparaţie, la noi în ţară. Din simplul motiv că nu cred în asemenea suprapuneri şi în valoarea lor absolută. Mă simt confortabil în ţară, m-am simţit confortabil şi în Suedia. Sunt lucruri care mă deranjează în România, au fost lucruri care m-au deranjat şi în Suedia.

După ce ne-am cazat într-un hotel din Danderyd (un orăşel lipit de Stockholm), am profitat, în prima zi a şederii noastre acolo, de o după-amiază însorită, cu o temperatură ideală pentru plimbări în aer liber şi am vizitat o parte a oraşului vechi, aflat pe o insulă din apropierea centrului capitalei suedeze. O aglomerare pitorească de străduţe vechi, înguste, cu case la fel de vechi, curate şi bine întreţinute. O supriză a fost vizita la Institutul Cultural Român din Stockholm, aflat pe acea insulă, şi unde am avut o discuţie interesantă cu cei de acolo. Aş vrea să subliniez amabilitatea celor de la ICR precum şi interesul manifestat pentru prezenţa noastră acolo.

Tot în prima zi, spre seară (dar seara este relativă în timpul verii în Stockholm…) am avut primul contact cu sefeul european, la o întâlnire informală (warm-up meeting), într-o cafenea (Monk’s Café) aflată în relativa vecinătate a centrului oraşului. Am găsit acolo o parte din delegaţia ucraineană precum şi câţiva fani suedezi. Dacă la început discuţiile s-au legat mai greu, după primele beri şi după animarea locului cu alţi şi alţi participanţi, lucrurile au intrat pe un făgaş firesc, când toată lumea cunoştea pe toată lumea. Sefeul european, ca o mare familie, cu unchi binevoitori şi mătuşi aşijderea, cu veri mai depărtaţi sau mai apropiaţi,  hîrjonindu-se în discuţii şi oferindu-şi unii altora halbe de bere. O surpriză mai mult decât plăcută a fost întâlnirea cu Costel Baboş, prietenul meu de departe, dar atât de aproape. Aşa cum spuneam, seara în Stockholm, în perioada verii, este o noţiune relativă. Încă era lumină pe cer când am constatat că am pierdut ultimul metrou spre Danderyd aşa că am fost nevoiţi să ne petrecem o noapte întreagă pe străzile oraşului. O experienţă interesantă, dar de care m-aş fi lipsit bucuros.

A doua zi, după un somn de două ore, am pornit către Institutul Regal de Tehnologie, locul în care urma să se desfăşoare întreg Euroconul. Din punct de vedere al infrastructurii, lucrurile păreau oarecum asemănătoare cu cele întâlnite în Polonia, la convenţia de anul trecut: toate panelurile urmau să se ţină într-un singur loc, într-o facultate. O diferenţă faţă de convenţia din Polonia a fost barul de la intrare, bar care a reprezentat pentru mulţi participanţi una din zonele favorite, mai ales că terasa din apropiere permitea constituirea unor grupuri ad-hoc, în funcţie de interesele fiecăruia şi de subiectele abordate. De altfel, o caracteristică a acestui Eurocon a fost posibilitatea de a purta discuţii cu oricine într-un cadru lipsit de formalism. Şi, după cum se ştie, multe idei interesante se nasc în cadrul discuţiilor libere.

Pentru noi botezul focului a fost atunci când am participat  la un panel dedicat sefeului est european (panel moderat de Cristian M. Teodorescu). În faţa celor peste 70 de participanţi, au urcat pe scenă, în afară de CMT şi subsemnatul, Darko Macan (Croaţia), Alexander Roife (Rusia), Volodimir Arenev (Ucraina). Din discuţii s-a desprins ideea că spaţiul slav (Ucraina şi Rusia) reprezintă o piaţa importantă pentru genul sefe, anul trecut publicându-se peste 670 de titluri. Reacţia coratului Darko Macan a fost extrem de interesantă, afirmând că, dacă în Rusia au fost 670 de titluri publicate, el ar fi fericit ca în Croaţia să existe măcar atâţia cititori de sefe câte titluri s-au tipărit în Rusia. Conduse cu precizie de Cristian, discuţiile au relevat faptul că sefeul est-european are un potenţial semnificativ, dar, din nefericire, există o anumită greutate (în principal de limbă) în cunoaşterea autorilor din ţările respective. S-ar impune, prin urmare, conceperea şi realizarea unui mecanism prin care toţi autorii de sefe din europa de est (dar nu numai) să-şi facă simţită prezenţa, să intre în atenţia eventualilor autori. Dincolo de impresia că sefeul est-european are forţă, specific, calitate etc, subsemnatul a apreciat că, de fapt, sefeul din europa de est (la care vorbitorii făceau referire) cam început să moară după prăbuşirea cortinei de fier, la începutul anilor 90 şi că acum se află în plin proces de diluare a specificului propriu. Părerea mea este că asistăm la preluarea unor tipare vest-europene, dintr-o dorinţă de a ne mula pe cerinţele unei pieţe dominate de scriitorii de limbă engleză. Ceea ce nu este tocmai de dorit. Aşa cum s-a remarcat, piaţa de sefe din Rusia şi Ucraina este cel puţin la fel de importantă ca piaţa vest-europeană iar scriitori noştri de sefe sunt, din punct de vedere structural, mai apropiaţi de răsărit decât de apus. Prin urmare, mai uşor de asimilat sau de înţeles. Abandonarea specificului propriu în favoarea unor tipare sau scheme vestice nu poate fi, pe termen lung, decât dăunătoare. Din fericire, acest proces de pierdere a identităţii este încă lent şi puţin vizibil. Dar el există şi nu ar trebui să fie ignorat.

Evenimentul cel mai aşteptat din ziua de sâmbătă a fost decernarea premiilor Eurocon 2011. care sunt acestea, se ştie deja, nu am să insist pe ele. Voi pomeni doar un lucru: se pare că a existat o înţelegere între ruşi, croaţi şi ucraineni în distribuirea acestor premii. În afară de premiile acordate Suediei, jocurile au fost făcute între delegaţiile amintite mai sus. Deşi nu se practică, ar fi interesant ca pe viitor, după atribuirea premiilor, să se facă public un clasament cu nominalizaţii la fiecare categorie.

A doua participare a delegaţiei noastre la un panel a avut ca temă: „Cărţile care ar trebui traduse din ţara mea”. Având în vedere ora la care s-a desfăşurat (ora 19), numărul participanţilor a fost mai mic, dar acest lucru a fost în beneficiul tuturor, sala înteracţionând cu invitaţii (Alexander Roife, Pierre Gévart – din Franţa -, Cristian M. Teodorescu, Marian Truţă). Oarecum discuţiile au fost deturnate de la temă, păstrându-se într-un cadru general. S-a reiterat ideea că este necesar să existe un mecanism la scară europeană prin care autorii să se poată face cunoscuţi în fiecare ţară de pe continent. Desigur, engleza poate acţiona ca o lingua franca în acest proces, dar, în final, este de preferat ca autorii să fie traduşi direct din limba de origine.

La petrecerea care a urmat în acea seară, am continuat discuţiile legate de posibilitatea de a crea acest mecanism prin care autorii europeni să fie accesibili tuturor. În special croaţii şi-au manifestat interesul pentru această idee (lansată de CMT), iar din discuţiile purtate de subsemantul cu Tatjana Jambrisak şi Darko Macan a rezultat dorinţa de a ne implica împreună în acest demers.

Ca o remarcă personală, petrecerea „multinaţională” a fost unul din punctele forte ale acestui Eurocon. Lipsa de formalism a permis tuturor să comunice liber şi în mare viteză. A fost, dacă vreţi, un brainstorming ad-hoc, un lucru pe care nu l-am avut în Polonia.

Una pusă peste alta, din punctul meu de vedere, Euroconul suedez, a fost mult mai „profitabil” decât cel polonez. Din simplul motiv că,  pe lângă faptul că am consolidat contactele deja existente, am deschis noi posibilităţi de colaborare cu prietenii noştri croaţi, colaborare care s-ar putea să ofere câteva surprize extrem de plăcute la convenţia de anul viitor, de la Zagreb.

Ca o concluzie finală, comparând cele două manifetări la care am participat (din Polonia şi din Suedia) părerea mea este următoarea: polonezii au părut mult mai bine organizaţi şi au oferit un Eurocon mai riguros şi cu anvergură mult mai mare. Suedezii au fost ceva mai relaxaţi, lăsând detaliile la o parte şi facilitând, prin condiţiile de la faţa locului, posibilitatea de a discuta, oricine cu oricine, mult mai degajat. Oricum, din cele două experienţe, o concluzie vine aproape firesc: un Eurocon în România este accesibil, mai ales că există, la nivel european, un curent favorabil nouă. Dar acest lucru presupune, desigur, conjugarea onestă a eforturilor tuturor celor care activează pe tărâmul sefe de la noi din ţară. Realizarea unui Eurocon românesc ar fi o probă de maturitate pentru toată suflarea sefistă de la noi şi ar demosntra faptul că, în ciuda unor abordări diferite pe varii teme, suntem capabili să colaborăm atunci când interesul naţional (sefist) o cere.

Eu unul sunt optimist. Avem potenţial să realizăm o convenţie europeană cu nimic mai prejos decât altele. Chiar şi mai mult. Am să închei amintindu-vă de Euroconul din 1994, organizat la Timişoara de către Cornel Secu. Şi anul trecut, în Polonia, şi anul acesta, în Suedia, s-a afirmat în public faptul că acel Eurocon a fost unul dintre cele mai bine organizate vreodată. Deci, se poate. Şi încă bine.

Vizualizari: 484