REVISTA NAUTILUS

În urmă cu nişte ani, foarte mulţi ani, discutam cu un amic despre literatura „ştiinţifico-fantastică”. Aşa se numea pe atunci (era pe la sfârşitul anilor ’70) sefeul nostru cel de toate zilele.

Discuţia pornise de la un roman, dacă îmi aduc bine aminte era vorba despre „Seniorii războiului”, care apăruse prin 1975 la Univers în „Colecţia romanelor ştiinţifico-fantastice”. Începusem, în acea perioadă, să scriu, asemeni multor adolescenţi din vremea aceea, mici proze sefe pe care le ofeream prietenilor spre lectură. La rându-mi, primeam de la aceştia, de la cei care scriau, alte texte. Ne citeam între noi, ne comentam şi ne dădeam cu părerea despre producţiile noastre, atât cât ne pricepeam la vremea aceea.

Era o epocă în care sefeul era reprezentat la noi de câteva titluri pe an. Câteva titluri şi, o dată cu trecerea anilor, din ce în ce mai puţine.

Aşadar, discutam cu cineva despre un roman sefe. La un moment dat, l-am întrebat pe amic dacă mai ştie ceva despre L. Îi era colegă la şcoală, scria proze sefe, dar şi fantastice, îi citisem câteva texte şi îmi plăcuseră (vă mai aduceţi aminte? scriam de mână, pe caiete dictando, din acelea de 200 de file sau pe caietele acelea mari, „studenţeşti”, manuscrisele erau unice, foarte rar găseam un manuscris bătut la maşină în mai multe exemplare). L-am întrebat pe amic dacă L. mai scrisese ceva.

„Nu, mi-a răspuns el. Nu a mai scris şi nici nu va mai scrie sefe”

„De ce?”

„Mi-a spus că nu vrea să ajungă, din pricina sefeului, o limitată”.

Motivaţia mi s-a părut, pe moment, nedreaptă. Sefeul, în opinia mea de atunci, avea toate ingredientele sau toate premisele pentru a sparge limitele. De orice natură. Limitele cunoaşterii, limitele interioare ale fiinţei umane, limitele gândirii, limitele vieţii. Poţi percepe lumea printr-un caleidoscop sefe, poţi trăi sefe, poţi explora sefe orice. Măruntaiele pământului sau ungherele cele mai depărtate ale universului îţi sunt la îndemână prin mijloacele sefeului. Mai mult, cel mai important lucru în opinia mea, sefeul creează lumi. Universuri coerente în care personaje de tot felul îşi ating limitele şi, de multe ori, le depăşesc. Aşadar, sefeul era (este) o unealtă potrivită pentru atingerea unor limite şi pentru depăşirea lor. Cum se putea spune că sefeul produce mărginire atâta vreme cât el, prin excelenţă, împinge sau rupe limitele?

Cuvintele acelea m-au urmărit multă vreme. Având în vedere că scriu despre ele chiar acum, se poate spune că m-au urmărit tot timpul.

Se poate ca sefeul să te limiteze cumva? Este posibil ca sefeul să-ţi reducă orizontul atât de mult încât să te simţi închis între limite sufocante? Este în stare sefeul să contorsioneze fiinţa interioară a oricui atât de mult încât imaginea acelei persoane să ne apară deformată, sluţită sau săracă?

Nu vă grăbiţi cu răspunsurile, cel puţin nu cu răspunsurile generale, sententioase, categorice, absolute. Mi-a luat multă vreme, mulţi ani, ca s-mi dau seama că da, sefeul poate reprezenta o limită. Poate fi o limită, dar în anumite condiţii. După cum şi întreaga literatură ar putea fi limitativă în condiţii extreme, dar este o altă discuţie.

În general, extremele sunt dăunătoare. Fundamentalismul, abordarea problemelor generale ale sefeului din perspectiva unor dogme, de cele mai multe ori inventate ad-hoc şi unilateral, împingerea dialogului spre polemici sulfuroase sau, mai degrabă, transformarea dialogului în monologuri de chivuţe, reprezintă, într-adevăr, o limitare a sefeului.

Din acest punct de vedere (şi nu numai), L. avusese dreptate. Desigur, nu la asta se gândise atunci când îşi motivase renunţarea la gen. În fond, limitele sefeului nostru cel de toate zilele, sunt doar suma limitelor fiecăruia dintre noi.

Sefeul este un gen literar de o generozitate remarcabilă în ceea ce priveşte mijloacele de expresie. În mod firesc, sefeul ar trebui să reprezinte convergenţa specificităţilor literare ale celorlalte genuri. După cum, la fel de natural, celelalte genuri pot împrumuta mijloacele sefe şi autorii mari chiar o fac. Astfel, noi, cititorii, avem parte, în cele din urmă, de o literatură hibridă, dar de o calitate remarcabilă. Sigur, ajungem la vechea dilemă: sefeul trebuie să fie mai întâi literatură şi abia apoi gen propriuzis sau trebuie să pornim mai întâi de la canoanele genului pentru a ajunge la literatură. Vă spun sincer că nu ştiu. Şi nici nu cred că se poate tranşa definitiv acest lucru. Pentru unii lucrurile funcţionează într-un anumit sens, pentru alţii lucrurile funcţionează altminteri. Importantă este, totuşi, calitatea produsului final şi mai puţin taxonomia literară.

L. poate se simţise limitată de o imagine dogmatică a sefeului şi de aceea a renunţat. Poate că nu intrase în contact cu marile capodopere ale genului. Poate că eticheta SF ascundea în ea un stigmat greu de suportat, stigmat pus genului de către „literatura serioasă”, iar L. nu a considerat nimerit să-l poarte. Sau poate că, pur şi simplu, sefeul nu îi (mai) spunea nimic. Enunţ aceste ipoteze fără a dori să îi judec gestul de atunci. Aveam doar puţini ani în spate şi prea puţină viaţă trăită care să ne poată oferi răspunsuri cât de cât stabile. L. a dorit să evite nişte limite, fie ele reale sau nu. Şi nu este de condamnat.

L. a mai scris. Scrie şi acum. Scrie poezie şi încă foarte bine.

Alţii scriu sefe şi scriu foarte bine, fie la noi, fie aiurea.

Nu cred să existe genuri limitate sau limitative. Există doar genuri prin care fiecare, în funcţie de structura interioară, îşi poate depăşi limitele. Fireşte, dacă există şi dorinţa de a le depăşi.

Vizualizari: 547