Prima manifestare de amploare de la noi dedicată sefeului s-a petrecut în 1972, la Bucureşti. Era vorba, atunci, de o consfătuire naţională a cenaclurilor de science-fiction din ţara noastră. Câte cenacluri existau pe atunci? Se pare că cinci, mari şi late: Solaris (fost Cenaclul SF), Tahionii, Sirius, toate din Bucureşti, Herbert George Wells din Timişoara şi Henri Coandă din Craiova. Prin urmare, la prima convenţie sefe din România au fost reprezentate trei oraşe, cele enumerate mai sus.
Ca o paranteză, prima convenţie europeană dedicată sefeului, aşadar primul Eurocon, s-a ţinut tot în 1972, la Triest şi a avut printre iniţiatori şi pe regretatul Ion Hobana.
Sa revenim la ale noastre… Din 1972 până în 2004, cu câteva întreruperi, au fost organizate 27 de astfel de întâlniri. Dacă la prima consfatuire participanţii au fost în număr de câteva zeci, treptat, în decursul anilor, numărul acestora a crescut în mod constant, ajungând, în anii de vârf ai mişcării sefe de la noi, la peste 300.
Exista dorinţa de comunicare, de întâlnire între cei care consumau sefe şi cei care produceau aşa ceva. Între fani şi autori. Mai ales că, în vremea aceea, mijloacele de comunicare erau practic inexistente. Internetul lipsea, târgurile de carte nu prea existau sau aveau alte meniri, dacă prin miracol se organiza aşa ceva. Exceptând telefonul fix (care era destul de scump în acea vreme, mai ales pe „interurban”), scriitorii, editorii, fanii, dacă doreau să comunice între ei, nu aveau decât să se întâlnească faţă în faţă. Unde? Tocmai la aceste consfătuiri naţionale sau în cadrul evenimentelor locale, de regulă „zilele cenaclului X”, acestea din urmă funcţionând ca un fel de consfătuiri mai mititele.
Ce aveau de împărtăşit între ei amatorii de sefe? În primul rând, idei. Idei despre orice avea legătură cu sefeul. În al doilea rând, prietenii. Multe prietenii s-au legat în acea mare familie denumită fandom. Unele dintre ele rezistă şi astăzi. Sentimentul de apropiere şi de apartenenţă de un grup cu aspiraţii comune. Sentimentul că te afli printre cei asemenea ţie.
Nu vă imaginaţi, totuşi, că lucrurile erau perfect roze şi că toată lumea îşi prindea flori în păr strigând „pace pe pământ şi între oameni bună învoire”. Existau şi atunci frecuşuri, mici răutăţi sau mari invidii. Numai că atunci, mai precis până în 1989, lumea dădea dovadă de mai multă responsabilitate. Exista un rafinament al disputelor şi un anume „cavalerism”, lucruri care, astăzi, par să fie uitate de tot mai mulţi, din păcate. Existau orgolii, dar exista şi dialog. Cunosc oameni care aveau o părere foarte proastă despre anumite persoane din fandom, dar care nu se sfiau să recunoască „adversarului” anumite calităţi, fie într-un discurs public fie în simple conversaţii particulare. Ne apropiau mai multe lucruri decât ne deosebeau. Pe scurt, trăiam într-o lume perfect normală, înconjuraţi de o lume perfect aberantă. Poate acesta a fost liantul nostru, de atunci. Că ne consideram normali, chiar şi cu disputele noastre sau măruntele neînţelegeri care se rezolvau, de cele mai multe ori, într-o discuţie faţă în faţă. Ne consideram normali faţă de cenuşiul unui regim politic absurd. Sigur, mai exista un liant, deloc de neglijat: banii cu care se organizau consfătuirile. Banii UTC-ului. Care UTC era proiecţia „juvenilă” sau „aripa tânără” a sistemului. Un paradox: noi gândeam atunci liber, pe banii unei organizaţii care îşi propusese programatic să dirijeze inclusiv gândurile.
După 1989, cele două legături au dispărut. Ne-am trezit liberi şi cu buzunarele goale. Sigur, o vreme a mai mers, din inerţie. Fie cu banii defunctului UTC, fie cu alte resurse, consfătuirile, denumite de acum convenţii, au fost organizate până în 2004.
Între timp au apărut reţelele de comunicare, iar dorinţa de a ne întâlni, de a discuta faţă în faţă, de a rezolva disputele faţă în faţă, de a imagina proiecte faţă în faţă, a dispărut. Este mult mai simplu să ne „rezolvăm” electronic. Internetul suportă orice, după cum se străduie unii şi alţii să demonstreze. Fandomul românesc, total inadaptat unei astfel de revoluţii, a devenit un loc în care frustrările, complexările, idiosincraziile şi multe altele ne-au scăpat de sub control şi au sărit vesele pe tarabă, înviorând fandomul până la atomizare. Îndoielile şi relativismele au trecut în plan secund. A venit vremea certitudinilor. Mulţi s-au trezit ca fiind depozitarii adevărurilor supreme din sefe iar contestarea acestora este taxată prompt şi cât mai zgomotos ca apostazie iar curajosul este excomunicat, anatemizat şi afurisit. Am uitat că nu deţinem adevărul absolut. Am uitat că mai putem şi greşi. Am uitat să ne iertăm, unii pe alţii.
Cu toate acestea, fandomul supravieţuieşte. Spart în cioburi, dar, cumva, există. Mici voievodate provinciale cu pretenţii imperiale, care se sfădesc şi se ciondănesc, cu mânile în brâu şi poalele cât mai sus, pe teme stupide. Se aruncă invective şi se construiesc diatribe şi filipice cu o energie care, dacă ar fi convertită în kilowaţi, ar putea lumina Las Vegasul ani în şir. Cui foloseşte? E ca şi cum, trăind într-un ev mediu sinistru, fiecare jupân, cocoţat pe un muşuroi de nămol, proclamă faptul că mai sus de el nu se poate urca pentru că Everestul nu există. El este Everestul, declară acesta în aplauzele ucenicilor. S-a spus că fandomul este o sumă de găşti. Nimic mai adevărat, în acest moment. Fandomul nu face decât să reconstituie şi să retrăiască polarizarea nefericită care macină întreaga societate românescă. Dacă înainte de 1989 aveam propria noastră lume, coerentă şi în care ne simţeam confortabil cu toţii, acum ne-am lăsat dizolvaţi într-o pastă amorfă, în care prea mulţi se simt datori să-i umple pe ceilalţi cu noroiul în care ei se bălăcesc tihniţi.
În tot acest peisaj sumbru, mai sunt, din fericire, şi evenimente luminoase. Zilele Helion, din această primăvară, spre exemplu. Târgul de carte din vară, de la Bucureşti. Plus intenţia SRSFF de a organiza un Romcon, luna aceasta, pe insula de la Capidava. Şi cu aceasta revin la Romcon, sau Convenţie, sau Consfătuire sau cum vreţi să-i spuneţi.
Ideea de a organiza şi de a relua o veche tradiţie poate fi un test util, un turnesol care să arate capacitatea fandomului de a se mobiliza pentru un obiectiv naţional.
Conform organizatorilor, această întâlnire îşi propune, ca obiective principale, două lucruri: să identifice dacă fandomul doreşte să se întâlnească anual în cadrul unei convenţii şi, în cazul în care această dorinţă există, să se stabilească un mecanism prin care, anual, aceste întâlniri să se desfăşoare şi să fie promovate, precum şi obiectivele unei asemenea convenţii. Aşadar, anul acesta va fi o întâlnire de lucru, marcată de două obiective clare. Judecând după cei care au răspuns pozitiv unei astfel de iniţiative, dorinţa de a construi împreună un proiect naţional ar fi. Chiar şi dintre cei care au refuzat din varii motive, şi-au exprimat părerea necesităţii existenţei unei astfel de întâlniri. Dar, judecând după non-reacţiile unora, dorinţa nu există. Sau, dacă este afişată prin diferite locuri de către aceştia din urmă, este doar simplă ipocrizie.
Să fie sefeul românesc îmbibat cu ipocrizie? Posibil. Făţărnicia ca mod de viaţă însoţeşte pe unii dintre confraţii noştri, iar acest lucru este vizibil, nu mai necesită demonstraţie. Duplicitatea, machiată cu fardurile pragmatismului, a ajuns la fel de naturală ca actele reflexe: respiraţia sau bătăile inimii. Este o constatare, nu o judecată.
Poate că întâlnirea din acest an va reuşi să separe apele. Speranţe sunt, având în vedere dorinţa multora de a participa. Poate că, după acest Romcon, vom putea să tragem linie şi să spunem: da, se pot face lucruri bune, putem colabora pe proiecte naţionale, spre beneficiul tuturor. În ciuda celor care nu pot părăsi nefericita mentalitate de l‘ombelico del mondo. Întâlnirea de la Capidava ar putea fi începutul redefinirii fandomului. Începutul reconstruirii frumoasei familii din vremurile trecute. Nu este un lucru imposibil, dar nici uşor. Este un ţel care va solicita multă răbdare, tact şi bunăvoinţă. Dar este un ţel tangibil. Rămâne să vedem dacă ne dorim cu adevărat acest lucru. Vom vedea dacă preferăm o lume tribală, dominată de ciomege şi de huiduieli şi fără de viitor sau o lume firească, naturală, cu propriile-i nelinişti şi suferinţe, dar vie şi senină.
Vizualizari: 540
si? pana la urma cum a fost? s-au separat apele?
Ramane de vazut