Sefeul funcţionează, de prea multe ori, ca o literatură pentru iniţiaţi. Ca un gen care presupune posesia unor chei de decriptare şi interpretare. În lipsa acestor chei, cititorul obişnuit devine mofluz şi renunţă, taxând sefeul ca un gen bizar, neserios, slab calitativ etc. Percepţia sefeului ca pe un gen care presupune abilităţi suplimentare pentru receptarea sa în toată splendoarea este, deopotrivă, generatoare de mândrie, dar şi de fiori de nelinişte. Aşa cum spuneam în editorialul trecut, sefeul este un gen literar de o generozitate remarcabilă în ceea ce priveşte mijloacele de expresie. Dar, atâta vreme cât opera sefe se îmbracă în coperte metalice, cu balamale şi cu zăvoare greu de deschis, există riscul real ca în loc de un spectacol desăvârşit, cititorul comun să se aleagă cu dureri de cap şi cu nedumeriri. Dragoş C. Butuzea spunea, în urmă cu un an şi jumătate, un lucru interesant, într-un editorial de pe SRSFF: „să trecem de la cercurile închise, de tipul noi între noi – cunoscătorii, la deschideri. Îmi doresc comunităţi deschise, nu fandomuri. Îmi doresc mai multă mândrie şi exigenţă, nu prejudecată. Nu literatură estetică şi literatură ştiinţifică. Nu sf şi mainstream. Ci literatură pur şi simplu. Proastă sau bună, oricum, dar literatură”. Reacţiile care au urmat articolului au arătat tuturor că mica, dar vioaia comunitate sefistică de la noi încă nu este pregătită să se dezbrace de dogme, de prejudecăţi şi de talibanisme. „Patria sefe este în primejdie” au spus atunci ortodocşii sefeului nostru şi au pornit cu furci, coase şi torţe să incendieze „aşteptările” lui Dragoş C. Butuzea.
Într-un articol de pe siteul SRSFF (Oare cine ce citeşte), Eugen Lenghel îşi exprima neliniştea că „nu va dura mult până când scriitorii mainstream vor dori să scrie şi ei SF”. Această afirmaţie, care închide articolul amintit, este un pic inexactă. Autorii de main scriu sefe de când lumea. Şi invers.
Există, însă, un nivel al calităţii scriiturii dincolo de care nu mai contează dacă opera este sefe sau nu. Avem autori (în România) care, prin calitatea operei, sunt revendicaţi şi de main, nu numai de sefe. Pentru că au scris texte care, deşi încadrabile genului sefe, prin eleganţa şi calitatea literară se pot plimba nestingherite printre producţiile autorilor de main. Şi chiar se plimbă.
Nu vreau să aduc în discuţie vechea problemă, cum că sefeul nu este literatură ci sub-literatură, para-literatură şamd. Sefeul este literatură. Constat doar un lucru ştiut de toată lumea: există impresia că sefeul tolerează prea adesea o scriitură slabă pentru că beneficiază de arome particulare: speculaţia mai mult sau mai puţin ştiinţifică şi extrapolarea omului în lumi care nu sunt, dar ar putea fi. Astfel, deficitul de talent literar dovedit de mulţi (prea mulţi?) autori de sefe este suplinit de jocul fermecător, dar nu întotdeauna, al ideilor şi mijloacelor specifice sefeului.
Haidem să recunoaştem deschis: daca am da deoparte fremenii, topterele, mirodenia, ghilda spaţială şi pe Muad’dib şi în locul acestor lucruri am pune beduinii cu obiceiurile lor exotice şi crude, deşertul terestru, petrolul, companiile interesate în petrol şi pe Lawrence al Arabiei am obţine fix un roman de duzină. Spun un roman şi mă refer la Dune, pentru că din ciclul omonim, în opinia mea, doar primul roman stă pe picioarele lui, restul producţiilor fiind doar tescuiri de lămâi stoarse şi parastoarse de orice sevă, ca să nu mai aduc aminte de bizarele întocmiri care au apărut după încheierea ciclului. Fireşte, pentru un sefist pur sânge, Dune reprezintă una din perlele coroanei sefe. Şi chiar este. Dar pentru un cititor talentat de main, care nu se sfieşte să dea deoparte jocul ideilor, după primul volum al ciclului se aşterne praful deşertului şi sărăcia literară.
Poate că un handicap al genului este dat de faptul că autorul care produce opere sefe porneşte de la bun început de la următoarea idee: „ia să mă apuc eu să scriu un text sefe”, pierzând apoi pe drum literatura. Şi se apucă şi scrie şi scrie temeinic şi e aplaudat de ceilalţi sefişti pentru că „are idee sefe, dom’le”. Dar este ignorat de restul lumii. Poate că dacă autorul ar fi reformulat un pic impulsul, dorinţa de a scrie şi şi-ar fi spus: „ia să mă apuc eu să scriu un text literar” producând apoi un text sefe cât se poate de canonic, lucrurile ar fi stat altminteri. Este doar o impresie care poate fi adevărată sau falsă şi chiar aştept pe cineva care să o contrazică şi să pună altceva în loc. Sigur, sunt convins că mulţi dintre cei care scriu au grijă ca opera să le fie mai întâi literatură şi abia apoi sefe. Alţii, dimpotrivă, îşi asumă mai întâi sefeul şi abia mai apoi validitatea literară. Nu vreau să propun o abordare sau alta, amândouă pot fi la fel de productive atâta vreme cât nu renunţăm la calitatea literară intrinsecă a operei. Dacă mizăm doar pe idei sefe, pe coduri sefe, pe esoterisme sefe, mi-e teamă că intrăm pe drumuri închise, care nu duc nicăieri. Mi-a ajuns de câte ori am auzit „argumentul” că în sefe „literatura” este un apendice al ideii sefe.
Din acest punct de vedere, o invazie a mainului în sefe nu poate fi decât binevenită. Autori de main care scriu sefe? Nu văd nimic rău în asta. Ba chiar e de dorit. După cum este de dorit ca autorii de sefe să invadeze mainul. Mai mult, mi-aş dori ca invazia mainului în sefe să nu se producă doar prin sporadice incursiuni scriitoriceşti de pradă. Mi-aş dori ca sefeul să fie invadat şi cu artileria grea a criticii main. Cu divizii blindate de critici. Cu colonizări main stabile şi durabile pe teritoriul atât de vast şi de bogat al sefeului.
Sigur, există situaţii amuzante, în care autori valoroşi revendicaţi de sefe afirmă cu subiect şi predicat că ei nu au de a face cu acest gen. Şi la noi, şi aiurea. Bunăoară, Margaret Atwood s-a arătat deranjată de faptul că The Handmaid’s Tale şi Oryx and Crake au fost categorisite ca ţinând de sefe. Autoarea a explicat, la vremea respectivă, că acestea sunt opere care ţin de ficţiunea speculativă şi nu de science fiction. Este adevărat că, mai apoi, distinsa scriitoare canadiană şi-a nuanţat poziţia şi a admis faptul că, da, scrie şi sefe. Este, în opinia mea, unul dintre cele mai limpezi exemple de invazie sau de grefare a mainului pe sefe. Iar din toată această fuziune câştigă toată lumea. Dar mai ales, Măria Sa, Cititorul.
Vizualizari: 857
Nu pot decât să subscriu la cele spuse în acest articol. Chiar dacă se poate remarca o explozie a revistelor de gen, precum şi apariţia unor scriitori tineri şi talentaţi pe acest segment, literatura sf românească duce lipsă de public. Şi asta, în opinia mea, din pricina unei promovări ce nu ţine întotdeauna seama de calitatea operei în cauză, precum şi a unor dispute sterile între diferite tabere. Numele mari sunt neapărat elogiate, fără să se mai ţină cont şi de calitatea scriituri, iar cei cu potenţial sunt repede traşi la fund de o mână de frustraţi invidioşi. Nu mă refer la mine, eu doar frustrat, nu şi invidios
). Ceea ce nu pare să priceapă nimeni este că, promovând prietenii, cunoscuţii ş.a.m.d, înlăturăm publicul. Iar rezultatul deja se poate vedea…
@Alexandru: “Ceea ce nu pare să priceapă nimeni este că, promovând prietenii, cunoscuţii ş.a.m.d, înlăturăm publicul.”… iata o tema la care merita sa ne gandim foaaaarte serios.
Ba din contra, Alexandru…e vorba despre o falsa explozie. Sau o explozie de texte de proasta calitate. Revistele publica absolut orice! Spune-mi si mie cand ai avut dificultati in a publica in Nautilus sau in Gazeta SF?
Din experientele mele pseudoliterare de pana acum…niciodata nu mi s-a refuzat un text la revistele la care am trimis chestii(in afara de Galileo), chiar daca aveam greseli nenumarate in texte. Recunosc, poate ca si eu am gresit trimitand povesti sub orice critica la redactii…
Public este din belsug(ba chiar in ceea ce priveste revistele on-line si proza scurta, am impresia ca zona asta sf&f conduce detasat), sunt texte cu sute de vizualizari…
Cat despre invaziile reciproce intre genuri…deja se intampla chestia asta afara. Rasfoind revistele sefe active/citite-Clarkesworld, Strange Horizons, etc. se merge pe hibrizi, combinatii intre subgenuri. Pana la urma, este vorba doar de catalogari (care, luate prea in serios, devin absurde), magia povestii este tot ce conteaza, indiferent ca e numit “mainstream” sau “sefe”.
D-le Tzele, eu nu public doar în reviste sf, sau doar în reviste on-line, aşa că am întâmpinat şi refuzuri (motivate, de obicei, prin faptul că revistele respective sunt suprasaturate de textele ‘prietenilor’), însă, în majoritatea cazurilor, textele mi-au fost acceptate. Şi vorbesc aici şi de reviste care plătesc, în bani lichizi, contribuţiile. Cât despre cele sf, vă pot destăinui că Gazeta SF refuză textele f. slabe, Nautilus, după cum bine se ştie, îşi triază textele, Galileo la fel ş.a.m.d. Dacă doriţi un feed-back onest, vă puteţi trimite textele unor reviste importante de pe la noi, însă nu vă garantez că o vă răspundă (lipsa oricărui răspuns fiind un obicei bine împământenit).
Cât despre numărul relativ mare (chiar dacă 2-300 este, de fapt, un număr mic) de vizualizări, iar nu pot să fiu de acord cu dvs., pentru că nr. acesta nu reflectă nr. de cititori. Cele mai multe dintre aceste vizualizări fiind făcute de: autor, frustraţii menţionaţi mai sus, o mână de prieteni şi alţi autori, curioşi să vadă ce se mai scrie. Câte vizualizări ale publicului larg rămân? Cel mult câteva zeci. Şi asta pt. texte pe care nici măcar nu trebuie să le plătească pentru a le citi. Bine, putem vorbi şi de snobismul celui care preferă să plătească, însă acesta nu este un factor principal. Şi apoi, e logic să vi să pară că revistele de sf conduc detaşat, din moment ce sunt doar cinci (de unde şi comunitatea restrânsă şi scriitorii ce se citesc între ei), pe când cele de mainstream sunt… zeci. Multe zeci. Plus alte multe zeci pe hârtie. Unele cu tiraje de 10.000 pe lună.
La treaba cu “explicatia” despre trafic….ce ai spus tu acolo este doar o speculatie. Nu ai de unde sa stii ca este asa si chiar daca ar fi…frustrati, nefrustrati, prieteni, neprieteni, poate ca unii din ei citesc…se dau like-uri, se comenteaza textele bune, e activitate. In conditiile in care cel putin trei reviste publica lunar mai mult de doua texte de proza scurta…200-300 de vizualizari, in medie, mi se pare o cifra destul de buna.
Acum, lasand la o parte calitatea textelor din ograda sefe, sa ne uitam putin la “piata literara”.
Tiraje de zece mii pentru revista “mainstream” in care se publica multa proza scurta(ca-n sf)? Sa-mi spui si mie de revista asta, tare sunt curios…
Eu nu vorbesc aici despre Dilemateca(unde nu are mai nimeni acces sa publice ceva proza, pentru ca nu asta este scopul revistei…poate doar daca te numesti Cartarescu sau Muller), Romania literara(care iar…) sau Contemporanul(asta e mai mult un ziar cu format grafic ca-n ’91, nu stiu cum rezista pe tarabe), eu ma refer la reviste care sa publice in numar MARE si lunar proze scurte ale debutantilor…si sa aiba si o oarecare vizibilitate la public. In afara de revistele sf…cam nu prea se practica chestia asta.
Multe dintre zecile de reviste literare pe hartie despre care vorbesti(grosul lor este format din reviste comunale de prin Adunatii Copaceni si Poplaca) nu ar avea nicio sansa sa ramana pe piata(fiind sub orice critica dpdv al formatului si al continutului) daca nu ar fi finantate din banii statului. Unele sunt scoase doar ca sa simuleze o activitate pentru grupuri usere. Revistele astea nu ar rezista pe picioarele lor pe piata libera…Sunt ele zeci, dar nu sunt in concurenta.
Sper ca nu vorbim despre retele literare gen roliteratura, agonia, hyperliteratura, aia este alta mancare de peste.
In afara de egophobia(care este destul de respectata si cica ar avea si succes) care are un trafic “enorm” de 557 de oameni pe saptamana si poate tiuk!…nu prea stiu reviste literare de calitate(si private) care sa publice, in numar mare, proza scurta.
Aţi fost plătit pentru texte publicate în reviste româneşti, domnule Alexandru?
1. Nu pot fi de acord cu punctul de vedere asupra ciclului Dune. După mine, exact ciclurile ca Dune ori Ender Wiggin (dar nu a Umbrelor) sunt unele dintre puţinele scrieri SF care afirmă indubitabil valoarea literară a acestui gen. În primul rând pentru că impun SF-ul de factură antropologică, un subgen care lasă pe plan secund “tehnicărelile” şi speculaţia gratuită, pentru a dezvolta literatura plină de seve a introspecţiei şi a intrigii, a construirii personajelor împingându-le până la graniţa umanităţii, frizând teme esenţiale, fundamentale ale culturii, mitologiei, religiei, şi mai puţin ale ştiinţei (care rămân în plan secund), păstrând în bună parte acel grad de “real posibil” şi renunţând cu bună ştiinţă la “neverosimilul fabulatoriu”. De exemplu un Asimov nu reuşeşte asta. Clarke cu greu. Un Lem ori Strugatki iarăşi da.
2. Agreabilul avantaj al cercurilor SF este acela că din start există disponibilitatea cititorului pentru proză. Ceea ce nu există (sau, în cel mai bun caz, într-o măsură extrem de redusă) în alte cercuri literare. Dle Felix, da, extrem de puţine reviste literare sunt dispuse să publice proză scurtă. Acest gen e Cenuşăreasa literaturii de acum de la noi, din păcate. E o opinie generală şi o tară de care se plâng majoritatea cercurilor literare. Nu e o soluţie serioasă, dar noi nu avem nici măcar cultul a ceea ce americanii numesc “digest reading”. Iar SF-ul conduce într-adevăr detaşat aici. Deci Alexandru, SF-ul chiar are public, din fericire, spre deosebire de alte genuri. Pe de altă parte, în cea mai mare parte, ai dreptate cu privirea la promovarea “în ogradă”. Asta e peste tot, n-ai ce face.
3. Dle Coman, da, unele revistele literare acordă într-un fel sau altul drepturi de autor, chiar dacă infime (de genul a 50 de lei per text, ori, de obicei, câteva volume/reviste acordate gratuit).
D-le Tzele, speculaţie sau nu, cred că editorii unor astfel de reviste vă pot lămuri mai bine. Cât despre reviste literare tipărite în zece mii de exemplare şi care ar publica, în număr mare, proză scurtă (ori textele unor debutanţi, deşi, vă asigur, sunt şi din acestea), eu n-am menţionat nimic în mesajele anterioare, dvs. adăugând cel din urmă termen spuselor mele şi deviind astfel discuţia pe un făgaş neintenţionat de mine în primă instanţă. Eu am comparat doar nr. de cititori dintre revistele de sf şi cele literare (nu spun că sf n-ar fi literatură, pur şi simplu nu-mi place termenul ‘mainstream’). Iar la acele reviste numărul cititorilor se adună, nefiind aceiaşi care le lecturează pe toate. Cât despre debutanţi şi proză, văd că aţi menţionat Egophobia, unde am apărut şi eu, vă mai pot recomanda: Singur, Oglinda literară (pe hârtie şi online, vreo 5.000 de exemplare lunar, publică multă proză scurtă, inclusiv debutanţi), Vatra, Luceafărul, Fereastra, Plumb, Steaua etc.
Cât despre revistele din Copăceni, Frecăţei şi alte coclauri, consider că aveţi perfectă dreptate. Se practică pentru stabilirea unui anume ‘prestigiu’. La fel şi cu oportunităţile debutanţilor, care sunt mult mai mari când vine vorba de lumea revistelor sf. Pentru că aici se publică îndeosebi debutanţi şi mai puţin autori deja consacraţi, aceştia din urmă strângându-şi prozele pentru scoaterea unui nou volum.
D-le Coman, da.
D-le Sămărghiţan, am citit concluzia dvs. referitoare la modul în care sf-ul are public, dar n-am văzut argumentaţia pe baza căreia aţi tras-o. Poate am omis eu ceva… Orişicum, rămân la părerea mea că 200, 300 de vizualizări (nu cititori!) nu sunt chiar atât de multe, potenţialul fiind mult mai mare. Însă lumea nu prea mai citeşte, iar sf cu atât mai puţin. Să fie oare calitatea de vină? Teama de o terminologie necunoscută? Concurenţa tv-ului (asta în mod sigur)… Ori poate toate la un loc?