REVISTA NAUTILUS / Editoriale / Gravitația literaturii, în valuri

Gravitația literaturii, în valuri

Catalin Badea Gheracostea • 17:16 - 06.03.2016 • 

The Doors: Break On Through (To The Other Side)

 

11 februarie 2016 este ziua când David Reitze, directorul executiv de la LIGO (Laser Interferometer Gravitational-Wave Observatory/ Observatorul cu Interferometru Laser pentru Valuri Gravitaționale), confirmă existența valurilor gravitaționale, fenomen descris de Albert Einstein, în urma formulării matematice a Teoriei Generale a Relativității. Într-un interval de timp mai mic decât aveți nevoie să uitați numele al încă unui savant care îi dă dreptate violonistului Albert, vă întrebați, desigur, ce legătură poate exista între o descoperire colosală în fizică și buna noastră literatură? Iar acum nu vă voi răspunde prin conjecturi psihologice ‒ „știam că va veni și ziua aceasta, Vălurirea plutea în aer (Conta, Buful, Soundgarden etc.)“ ‒ sau matematice ‒ „ecuațiile lui Einstein, tensorii aceia, erau prea frumoși să nu aibă corespondenți în realitate“ ‒ căci n-aveți decât să vă creați propriul hipertext din click pe albastru de Wiki în click pe albastru de Wiki, până uitați de unde am plecat.

Ce mă fascinează este felul în care, după anunțul directorului de la LIGO, ni s-a explicat în articole și conferințe, toate online (căci media tradițională nu-și permite risipa de spațiu și timp) la ce pot fi folosite valurile gravitaționale. E mult mai bine decât la confirmarea existenței bozonului Higgs, căci atunci analogiile din explicații ajungeau să prezinte concluzia că… realitatea există! (Fie ea interacțiunile continue din câmpul Higgs; fără bozonul respectiv care atribuie masă particulelor nimic n-ar fi decât o zăpăceală fugind de o altă zăpăceală, cu viteza luminii.) A fost un anti-climax, nu credeți? Pe când valurile gravitaționale… eeee, altă treabă! Explicațiile se duc mai departe de răspunsurile la „cum?“ și „de ce?“, ajungem la „când?“, „ce?“ și, asta e cea mai tare, „cine?“. Bine-bine, vom avea o nouă astronomie, bazată pe observarea cu ajutorul undelor gravitaționale, căci ele trec de bariera interzisă celor electromagnetice, ne vom apropia de Big Bang la doar 400 000 de ani distanță, când ce exista nu era diferențiat în așa fel încât să emită lumină… Tot cu valurile gravitaționale vom putea afla mai multe despre materia întunecată, și despre găurile negre. Aici intru în zona mea de fascinație: toate articolele și conferințele despre posibilitățile deschise de valurile gravitaționale echivalează spațiul cu timpul, în simplificările analogiilor, după care lasă totul în expresii emoționale: „awesome!“, „very exciting!“ etc. Astfel, dacă privesc la stânga, la 14 miliarde de ani distanță, voi vedea Big Bang-ul. La fel, dacă privesc la dreapta, la 14 miliarde de ani, voi vedea Big Bang-ul. Ceea ce, dacă mă cred centrul universului, el fiind un sferoid, ar însemna că sunt înconjurat de Big Bang; eu, observând lumea de la începuturi, sunt înconjurat de facerea ei, de focul primordial, iar numai spațiul-timp de 14 miliarde de ani parcurși cu viteza luminii mă protejează… Probabil toți popularizatorii de știință, cu har sau fără (directorul de la Ligo e dintre cei fără, treaba lui e să facă știință, știu) au sperat ca micul joc intelectual de adineauri să nu fie jucat, fiindcă analogia care l-a dat n-ar mai fi utilă: în realitate, fiecare punct din univers este înconjurat, la 14 miliarde de ani distanță, de Big Bang, ceea ce înseamnă că toate sunt centru și toate sunt la margine, într-un univers care, dacă e sferoid, are 14 miliarde de ani diametrul, nu raza! Nu are sens ce spun, nu-i așa? Universul se află în expansiune, știm acest lucru din datele astronomice obținute din observarea luminii, și, în același timp (vorba vine!), fiecare punct din el este la aceeași distanță de margine… avem nevoie de mai multe dimensiuni decât de cele patru „tradiționale“, pentru a înțelege ce se întâmplă, dar nu suntem toți matematicieni, fizicieni sau astronomi! Înțelegerea omului obișnuit se bazează pe o poveste – de unde analogiile popularizatorilor ‒ iar povestea este literatură! Până la urmă, descoperirile se povestesc, fie și după o sută de ani de la anunțarea lor: Einstein, în ecuații, ne-a anunțat că ni se va spune o poveste, dacă acestea se vor fi dovedit adevărate. Romanul Lucretius, în De rerum natura, catalanul Ramon Llull, în Ars Brevis, britanicul Charles Howard Hinton în What is the fourth dimension?, românul Mircea Cărtărescu, în Solenoid, sunt despărțiti în timp și spațiu, dar sunt uniți în poveste, cu amendamentul că fiecare și-a tratat scrierea exact cu atitudinea științifică a lui Fritjof Capra și a lui David Deutsch, în popularizările din Taofizica și, respectiv, Textura realității.

Între toate cele șase cărți există o atracție gravitațională și, după cum sunt citite și înțelese, ele produc valuri gravitaționale cu semnătură unică pentru fiecare cititor în parte. Îmi plac cărțile care, ca niște ecuații, explică totul. Adică s-a explicat online: risipa de spațiu și timp atribuie materia întunecată și găurile negre căci echivalează spațiul și timpul. La cum se schimbă lumea de la o zi la alta, nu știu care dintre cele șase cărți vor fi de popularizare și care de literatură înaltă și, mai ales, dacă nu am putea avea o variantă de lume în care toate șase să devină literatură populară?! Cam ca E=mc2.

765 vizualizari

Lasă un comentariu

Vă rugăm să comentați la subiect și să nu îi jigniți pe ceilalți interlocutori. În caz contrar, comentariul nu va fi aprobat sau va fi editat. Vă mulțumim. Pentru comentarii ce nu sunt legate de articolul de mai sus, folosiți pagina de Contact.