REVISTA NAUTILUS / Dictionar SF / WOLFE, Gene (1931 -)

WOLFE, Gene (1931 -)

Aurel Cărăşel • 4:10 - 01.04.2011 • 
, ,

Scriitor american, născut la New York. Îşi petrece copilăria şi adolescenţa în Texas, iar în prezent trăieşte, împreună cu familia, în statul Illinois. În timpul efectuării stagiului militar, este combatant în Coreea şi îşi povesteşte aventurile în volumul „Scrisori către acasă” (1991), care conţine corespondenţa cu mama sa, din perioada 1952-1954.  Urmează cursurile unei facultăţi tehnice, în cadrul Universităţii Houston, iar apoi lucrează o perioadă ca inginer, până ce ajunge editor la o publicaţie periodică, „Ingineria plantelor”, în 1984, perioadă în care se decide să devină scriitor profesionist.

Deşi se apucă de scris destul de timpuriu, prima povestire, intitulată „Decedatul”, îi apare abia în 1965, în revista „Sir”. Cele mai multe dintre povestirile scrise în următorii ani îi apar în diferitele antologii din seria „Orbit”, editate de Damon Knight, cea dintâi fiind „Capcana şi excursia” (1967) şi culminînd cu superba alegorie în manieră kafkiană „Forlesen” (1970). La mijlocul seriei „Orbit”, publică „Insula Doctorului Moarte” (1970, în „Orbit 7”), care se dovedeşte a fi prima dintr-un ciclu de 4 nuvele ce se continuă cu  „Moartea Doctorului Insulă”, publicată de Robert Silverberg în antologia „Univers 3”. Până în 1983, îi vor urma „Doctorul Insulei Moarte” şi „Moartea Insulei Doctor”. Fără legătură între ele, deşi folosesc şabloane structurale şi tematice asemănătoare, nuvelele descriu în termeni principiali SF capcana identităţii personale. „Moartea Doctorului Insulă” obţine Premiul NEBULA în anul 1973. Ca şi în volumul de proză scurtă „Arhipelagul”, şi în această din urmă nuvelă, personajul principal este un copil, constrâns de un mediu artificial  să trăiască o viaţă anormală, care îl face să devieze de la normal, în mod treptat. Autorul este interesat de descrierea tratamentului tulburărilor psihologice suferite de acesta. Ceva asemănător, deşi de data aceasta este vorba despre un adult, se petrece şi în „Doctorul Insulei Moarte, unde personajul principal este un prizonier de drept comun, condamnat prin intermediul criogeniei la un somn fără sfârşit. Ca urmare a unui accident, acesta se trezeşte şi constată că izolarea sa forţată l-a transformat, pur şi simplu, în nemuritor.

În perioada deceniului al şaptelea, autorul scrie un număr impresionant de povestiri şi nuvele, reuşind să publice un număr de peste 70. La începutul deceniului al optulea, se concentrează din ce în ce mai mult asupra romanelor, producţia de proză scurtă scăzînd în mod accentuat. Majoritatea lor sunt publicate în volumele „Insula Doctorului Moarte şi alte povestiri” (1980), „Cartea zilelor lui Gene Wolfe” (1981), „Oamenii cărţii – 20 de personaje în căutarea unei cărţi” (1984), „Inginerie planetară” (1984), „Povestiri dintr-un vechi hotel” (1988), „Specii ameninţate” (1989).

Primul său roman este „Operaţiunea ARES” (1970), a cărui acţiune se petrece în secolul XXI. SUA este invadată de forţele armate ale coloniilor pe care le-a înfiinţat pe Marte, iar apoi le-a abandonat. Deşi ritmul este alert şi subiectul nu ridică probleme cititorului deja familiarizat cu războaiele planetare de la H.G. Wells încoace, romanul suferă multe intervenţii pe text din partea editorului.

„Al cincilea cap al Cerberului” (1972) este un volum format din 3 povestiri distincte, dar atât de strâns legate între ele, încât nu pot fi citite în mod independent, combinînd temele extratereştrilor, antropologiei şi clonelor într-o excelentă extrapolare a naturii identităţii şi a individualităţii. Acţiunea se petrece într-un sistem biplanetar, aflat la mare distanţă de Terra şi ocupat de colonişti de origine franceză. Ca şi în cazul altor cărţi ale sale, eroul narează despre o interpretare conceptuală a poveştii propriei copilării, sub forma unei confesiuni, a cărei valoare de adevăr este îndoielnică, în cele din urmă. Paternitatea clonei-erou este, de asemenea, una incertă. Spre finalul romanului, ambii eroi – unul o clonă realizată prin inginerie genetică, celălalt un impostor capturat într-un sicriu, în timp ce se străduia să pătrundă într-un mediu interzis – reuşesc să scape cu bine şi să devină chiar prieteni.

„Pace” (1975), o proză fantasy despre viaţa de apoi, care-şi plasează acţiunea în mijlocul Statelor Unite, în plină contemporaneitate, este, poate, cea mai complex structurată operă a lui GW.

„Diavolul din pădure” (1976) este un roman cu elemente fantasy, pentru adolescenţi, a cărui acţiune se petrece în vremea regelui Wenceslas.

„Cartea Noului Soare” este cel mai cunoscut ciclu romanesc al autorului şi îi aduce cititorului audienţa la public atât de mult aşteptată. Punctul central al ciclului îl constituie un roman foarte amplu, împărţit din motive comerciale în patru volume: „Umbra torţionarului” (1980), „Gheara conciliatorului” (1981), „Sabia lictorului” (1982) şi „Citadela autarhului” (1983). Primul volum câştigă cu Premiul WORLD FANTASY, iar cel de-al doilea Premiul NEBULA. Ciclul este extrem de impulsionant pentru scriitor, care simte nevoia să-l amplifice, în alte formule, şi, totodată, să-l explice. Astfel, apar „Castelul vidrei” (1983), un volum de eseuri şi de păreri critice, care încearcă să-l explice din altă perspectivă decât aceea a cititorului, dar şi „Băiatul care a pescuit soarele – O povestire din Cartea Minunilor din Urth şi din Cer” (1985), şi „Imperiul frunzei şi al florii – O povestire din Cartea Minunilor din Urth şi din Cer” (1987), care conţin povestiri şi nuvele ce-şi au rădăcinile în „Cartea Noului Soare”. „Un labirint solar” (1983) este o metaficţiune despre întreaga carte. „Cartea Noului soare” reprezintă o adevărată sinteză a realizărilor scriitorului în domeniul ficţiunii, aparţinînd în acelaşi timp SF-ului şi domeniului Fantasy, în abordarea temei Pământului muribund, iniţiată de Jack Vance. Acţiunea se desfăşoară pe planeta Urth (care, de fapt, reprezintă o variantă fonetică a cuvântului „Earth” – Pământ), într-un viitor extrem de îndepărtat, în care Soarele a început să se răcească. Dintr-un trecut cu un înalt nivel de tehnică şi civilizaţie nu au mai rămas decât palide amintiri, care coexistă cu prezentul imaginat în stil medieval. Personajul principal este Severian, un orfan educat în citadela Călăilor, pentru a deveni torţionar în Turnul Matachin, unul dintre cele mai importante turnuri din capitala Nessus, din emisfera sudică a planetei. Cetatea este orânduită după legile puternicelor bresle de meşteşugari, care-i domină structurile sociale, aşa încât Severian nu ştie absolut nimic despre lumea din afara ei. Ajuns la adolescenţă, acesta întreţine o relaţie intimă cu o exultantă (o aristocrată dezvoltată prin inginerie genetică), închisă în Turn pentru a fi ucisă prin tortură. Descoperit, este surghiunit şi nevoit să călătorească prin lume, unde se implică într-un război din nordul îndepărtat. Severian simte ostilitatea pe care o trezeşte şi, încercînd să scape, provoacă fără să vrea distrugerea unui templu şi intră în posesia unei comori nepreţuite, giuvaerul Conciliatorului. Apoi se întovărăşeşte cu Dorcas, despre care nu ştie cu precizie dacă aparţine celor vii sau tărâmului morţilor. După numeroase aventuri, sfârşeşte prin a ajunge la porţile oraşului Nexus şi, după o serie de aventuri, îăi urmează drumul spre nord. După ce îşi pierde celebra spadă Terminus-est, sfărâmată de arma stranie a unui uriaş, rămâne şi fără Gheara Conciliatorului, pe care o restituie surorilor Pelerine, întâlnite pe drum. Acum, îl întâlneşte pe bătrânul Autarh, căpetenia Autorităţii Morale, un om pe care-l cunoaşte deja sub diverse identităţi. Severian, al cărui spirit îl conţine  şi pe acela al castelanei Tecla, va absorbi şi personalitatea Autarhului rănit de moarte, devenind la rândul său Autarh. Ca şi în cazul altor scrieri ale lui GW, şi aici eroul este acela care narează povestea copilăriei şi a adolescenţei sale, demonstrînd limpede că, alături de memoria infailibilă pe care o are, ştie de la o vârstă fragedă că urmează să ajungă manifestarea reîncarnării Conciliatorului ( un fel de Mesia, care pare să înţeleagă paradoxul temporal, un posibil concurent al Realităţii), a cărui renaştere are ca scop aducerea Noului Soare pe Urth. Ajuns în acest punct de cmbinare a SF-ului cu religia catolică (GW este un romano-catolic convins), eroul şi cititorul descoperă că Noul Soare este, simultan, o Gaură Albă şi o Revelaţie, după cum Severian însuşi este conceput ca o combinaţie între un Apollo şi un Isus, povestea vieţii sale fiind imaginată ca o trimitere la A Doua Venire a Domnului.  Complex şi greu de rezumat, ciclul este una dintre cele mai importante opere fantasy din toate timpurile.

„Urth de pe Noul Soare” reprezintă o continuare solicitată de editori. Eroul continuă să fie Sevrian, a cărui misiune necunoscută este, acum, să aducă Noul Soare spre Urth. Pentru aceasta, trebuie să treacă de proba severă a unui test la care pare să-l supună însuşi Universul. După ce o depăşeşte, el reuşeşte să modifice traiectoria Noului Soare şi să-l aducă în preajma planetei. Urth este însă scufundată în apele potopului iscat prin topirea bruscă a polilor, la trecerea găurii albe prin apropiere, potop văzut ca o renaştere a luminii. În urmă, rezistă câţiva supravieţuitori, care se văd obligaţi să refacă întreg drumul civilizaţiei pentru a rezista ca o colectivitate socială sau să supravieţuiască fiecare pe cont propriu, ca smple animale revenite la starea de sălbăticie.

Rmanele scrise după 1980 sunt extrem de variate ca tematică şi ca realizarea naratologică.

„Liberă viaţă liberă” (1984) este un fel de remake după excelentul roman pentru copii al lui L. Frank Baum, „Uluitorul vrăjitor din Oz” (1900), axat pe tema călătoriei în timp.

„Iată uşile” (1988) este un roman a cărui acţiune are loc într-o lume paralelă negativă (în sensul negativului unui film fotografic), care aduce în prim-plan SUA în perioada Marii Recesiuni. Scriitorul este interesat să prezinte viaţa unui personaj excentric, atins de o pasiune tulburătoare şi imposibil de stăpânit pentru o zeiţă.

„Planul castelului” (1990) pare o naraţiune coborâtă din ciclul de legende arthuriene. Acţiunea se petrece într-un stat Illinois contemporan, unde un nou Arthur este recrutat pentru o lungă bătălie.

Ciclul „Latro” este format din două romane: „Soldatul ceţii” (1986) şi „Soldatul crestei” (1989; neterminat). Acţiunea se derulează în vechea Grecie, cu 500 de ani înainte de naşterea lui Isus. Personajul principal este un soldat pe nume Latro, pedepsit de o zeiţă ca în interval de 24 de ore să nu-şi amintească nimic din viaţa sa anterioară. Practic, romanul este format din amintirile consemnate în timpul zilei „de uitare” de către Latro, amintiri ce au forma unor capitole scurte şi extrem de dinamice. Naraţiunea operează la mai multe niveluri ale lecturii, imagine în oglindă a „Cărţii Noului Soare”, într-un fel imposibilitatea de a-şi aminto a lui Latro fiind acelaşi lucru cu imposibilitatea de a uita a lui Severian, vechea Grecie transformîndu-se, pe nesimţite, în Urth.

Critica îl acuză adesea pe GW de lipsa unor idei originale. Scriitorul replică prin calitatea prozelor şi, mai ales, prin limbajul literar utilizat, adesea parodic. Multe dintre prozele sale sunt construite în mod voit într-o manieră complicată, în fapt un ecou al modelelor sale din tinereţe – G.K. Charleston şi Rudyard Kipling.

Alte opere: „În punctul Capricornului” (1983), „Moştenirea lui Arimaspian” (1987), „Pentru Rosemary” (1988 – versuri), „Copii, staţi mai încet şi jucaţi-vă!” (1989), „Bătrâna al cărei bigudiu este chiar Soarele” (1991), „Castelul zilelor” (1992), „Lacul de pe soarele cel lung” (1993).

1677 vizualizari

Un comentariu

  1. Mihai spune:

    Sa inteleg ca aveti de gand sa publicati niste Gene Wolfe.
    Ar fi super.

Lasă un comentariu

Vă rugăm să comentați la subiect și să nu îi jigniți pe ceilalți interlocutori. În caz contrar, comentariul nu va fi aprobat sau va fi editat. Vă mulțumim. Pentru comentarii ce nu sunt legate de articolul de mai sus, folosiți pagina de Contact.