Pseudonim al scriitorului american John Stewart Williamson. Se foloseşte de pseudonimul Will Stewart. Născut într-o fermă din apropierea localităţii Bisbee, statul Arizona, îşi descrie copilăria, adolescenţa, precum şi întâlnirea cu mediul SF în introducerea şi în notele de subsol ale culegerii “Precocele Williamson” (1975), în care-şi adună câteva dintre povestirile mai puţin riguroase d.p.d.v. stilistic, dar pline de forţă, publicate prin diverse reviste în perioada 1928-1933. Nouă ani mai târziu, revine asupra acestor materiale, amplificîndu-le în volumul “Copilul-minue – Viaţa mea în sânul SF-ului”, cu care câştigă Premiul HUGO pe anul 1986. În timpul celui de-al doilea război mondial, luptă pe frontal din Pacific, în cadrul aviaţiei militare, la serviciul meteorologic.à
Primul contact serios cu mediul SF îl constituie descoperirea revistei “Aamazing Stories”, după care, în 1927, este influenţat de publicarea aici a romanului serializat “Poporul lui Pit”, al lui A. Merrit. De altfel, prima sa povestire, “Omul de metal” (1928), apărută în paginile acesteia este puternic influenţată de stilul vizual luxuriant al lui Merrit.
JW se dovedeşte a fi, încă din primele scrieri, un autor adaptabil la mediul literar din jurul său. După Merrit, următorul maestru de la care are multe de învăţat, mai ales în privinţa tehnicii narative este Miles J. Breuer; la acesta ajunge prin intermediul unei asociaţii de fani, al cărei membru este, asociaţie care intră în legătură cu “Clubul Corespondenţilor întru }tiinţă” şi cu “Societatea Americană Interplanetară”. M.J. Breuer îl ajută să scape, în primul rând, de tendinţa de a utiliza permanent elementul melodramatic şi adjectivele puternic colorate. Cei doi ajung chiar să colaboreze, tânărul JW fiind izvorul de energie, iar mai vârstnicul său coleg nivelatorul stilistic: ideile lor se pot întâlni în “Fata de pe Marte” (1929) şi în “Naşterea unei noi republici” (1931). În ultimul volum, noua republica este pe Selena, satelitul natural al Terrei, devenită locuibilă în urma colonizării cosmice,; aceasta îşi cucereşte independneţa în urma unui lung război de secesiune. Totul se întâmplă înr-un viitor destul de îndepărtat: în 1989, NASA realizează planurile pentru prima navetă spaţială, 2n 2041, rima navetă teleghidată ajunge pe Lună, iar în 2043 aselenizează prima navetă cu echipaj uman, dar este distrusă de un meteorit. În 2130, un apatrid pe nume Jean Colon părăseşte Terra în fruntea unei flotile formate din trei astronave; după patru lini, anunţă că Luna a fost cucerită. Este primul roman SF în care asistăm, propriu-zis, la cucerirea unui alt corp cosmic şi la transmisia în direct a paşilor făcuţi în acest scop.
Dezvoltarea sa în plan literar este foarte rapidă, scriitorul simţindu-se foarte bine atât pe terenul povestirii, cât şi pe acela al romanului. Începînd cu anul 1940, publică peste 12 romane, sub formă serializată, în revistele epocii, printre ele aflîndu-se şi “Inteligenţă extraterestră” (1929; în rev. “Science Wonder Stories”), “Piatra de pe Steaua Verde” (1931), “Xandulu” (1934), “Insulele Soarelui” (1935), “Pata albastră” (1937) şi “Fortăreaţa de pe Utopia” (1939). “Inteligenţă extraterestră” are un subiect în aparenţă banal: tânărul Winfield Fowler descopeeră în inima deşertului australian o civilizaţie pierdută; aici o întâlneşte pe frumoasa Malvar, de care se îndrăgosteşte Totul se întâmplă în mijlocul unei civilizaţii dezvoltattă de o rasă de insecte, a căror inteligenţă a evoluat atât de mult încâtcreierul li s-a mărit foarte mul şi acestea sunt silite să-l protejeze, purtînd pe capun fel de cască de oţel.
Cea mai bună dintre scrierile sale din perioada interbelică este considerat ciclul roamnesc “Legiunea spaţiului”, care cuprinde volumele “Legiunea spaţială” (1934), “Cometarii” (1950 – format din “Cometarii”/1936 şi “Din nou împotriva împotriva Legiunii”/1939), “Aproape de nicăieri”/1967; întreg materialul este adunat, în 1979, în volumul “Cei trei legionari”.
“Legiunea spaţiului” este unul dintre cele mai populare romane SF ale perioadei.SUbiectul este dstul de simplu: John Star este unul dintre tinerii absolvenţi ai }colii Legiunii Spaţiale; lui i se încredinţează paza fiicei profesorului Anthar, un savant care a inventat o armă deosebită, AKKA, şi care a dispărut. Preafrumoasa Aldoree este singura, în afara savantului, care mai cunoaşte secretul înspăimântătoarei arme, şi din cauza asta viaţa ei trebuie să fie apărată. În urma unei trădări, extratereştrii reuşesc să o răpească pe fată. John Star, împreună cu trei tovarăşi ai săi, personaje pitoreşti, asemănătoare cu acelea din romanul lui Al. Dumas “Cei trei muşchetari”, îi urmăresc pe răpitori până pe planeta Yarkand, unde încing lupta pentru a o salva pe tânără, împreună cu cumplitul ei secret.
“Regina Legiunii” (1983) reprezintă o continuare timidă şi mai puţin substanţială. Ciclul descrie un Univers uriaş, aflat într-un cutremur interminabil, în care accentul cade asupra aventurilor a patru soldaţi piraţi, în maniera unei opere spaţiale. Între ei, Giles Habibula este un original, a cărui concepţie despre viaţă seamănă foarte mult cu acelea ale eroilor lui Rabelais, dar şi cu aceea shakesperian-ului Falstaff, şi a servit ulterior drept model pentru grotescul personaj al lui Poul Anderson -Nicholasvan Rijn. Ajutaţi mai mult sau mai puţin de forţe exterioare lor, cei patru prieteni salvează lumi colonizate de oameni de la to felul de ameninţări interne şi exterioare, totul suprapus peste intenţiile enigmatice ale unei femei, al cărui rol ereditar este să păzească de Rău un plan etern, cu numele de AKKA.
“Cercul galactic” (1935; în rev. “Astouding Science Fiction”) exploatează interesanta idee a unui spaţiu şi timp curb; aplicarea în practică a acesteia se realizează în cursul călătoriei întreprinse de doctorul Jarvis Thorn către limitele Universului. Uriaşa sa astronavă, realizată dintr-un metal care-i permite o expansiune infinită, îşi termină călătoria în propria grădină a savantului, apărînd lângă tija unei flori, exact în clipa în care aceeaşi navă îşi ia zborul în lunga sa călătorie cosmică.
Alte romane care aparţin acestei perioade de început, precum “Fata verde” (1929; în rev. “Amazing Stories”) şi “Sânge auriu” (1933; în rev. “Weird Stories”) sugerează o încercare particulară a autorului în ideea creării nor personaje puternice, deosebite de cele anterioare. “Fata verde” începe în anul 1999, când Soarele dispare de pe boltă. Pentru a se salva de la dezastru, Melvil Dane şi socrul lui se îmbarcă pe o navă inventată de ei, care merge pe sol, pluteşte pe apă şi pe sub apă, asemenea maşnii multitransformbile a lui Robur, din romanele lui J. Verne. Coborînd sub undele Pacificului, ajung la un oraş submarin, unde Melvin o regăseşte pe fata cu pielea verde, văzută de mai multe ori în visele sale: este Xenora, prinţesa anticei cetăţi Lothar, pe care Stăpânul Flăcării a capturat-o şi o ţine în sclavie. Cu ajutorul vehiculului său minunat, Melvin reuşeşte să o salveze pe iubita sa şi o aduce la suprafaţă, unde Soarele a reapărut. Razele acestuia schimbă rapid pigmentaţia verde a pielii fetei, care devine normală.
Excepţia o constituie operele din ciclul “Legiunea timpului”, structură independentă teatic şi ideatic de “Legiunea spaţiului”; ciclul cuprinde “Legiunea timpului” (1938, în rev. “Astouding SF”) şi “După sfârşitul lumii” (1938, în rev. “Marvel Science Stories”); sunt lucrările care-l inspiră ulterior pe Brian W. Aldiss să scrie “Judecata lui Jonbar” (1964) – unul dintre cele mai penetrante studii scrise despre romanul pulp-SF, publicat în rev. “SF Horizons”. “Legiunea timpului” este o time-opera extrem de originală: tânărul Dennis Lanning are viziunea unei preafrumoase femei, Lethonee, care îl pune în gardă cu privire la un zbor cu avionul, pe care trebuia să-l efectueze în ziua următoare, avertizîndu-l că dacă zboară Jonbar va fi distrus. Dennis nu înţelege semnificaţia mesajului, însă nu are curajul să zboare şi îl pune pe un prieten să facă asta în locul lui. Acesta moare într-un accident. Foarte impresionat, Dennis îşi ia o vacanţă, să-şi revină din şoc, şi pleacă de pe teritoriul Statelor, într-o croazieră, în cursul căreia îi apare viziunea unei alte femei, la fel de frumoasă, Sorainya; aceasta pare să plutească pe lângă vapor, într-un fel de cochilie aurită.. Femeia îi cere lui Dennis să sară de pe punte alături de ea, dar Lethenee, cealaltă viziune îl împiedică în ultima clipă. Cochilia se dovedeşte a fi doar o simplă imagine temporală, iar tânărul ar fi căzut în apa plină de rechini. Lethonee este obligată să-i mărturisească tânrului năucit că ea este reprezentanta în acest timp a oraşului din viitor Jonbar, iar Sorainya este regina războinică a oraşului Gyronchi, amplasat în aceeaşi epocă, dar pe o linie de probabilitate diferită. Cele două probabilităţi tind să se excludă una pe alta, la exitenţa reală urmînd să ajungă numai una singură dintre ele. Din această cauză, Lethonee trebuie să-l menţină în viaţă pe Dennis Lanning, el fiind cheia viitoarei alegeri temporale, în vreme ce Sorainya trebuie să-l împingă spre moarte.
Anul 1940 reprezintă borna de debut a “generaţiei de aur”, care porneşte cu avânt la drum sub bagheta lui J.W. Campbell; brusc, JW devine un reprezentant al vechii generaţii şi se străduieşte din răsputeri să scape de această etichetă. Deşi nu este solicitat să participe la punerea bazelor noii generaţii, se adaptează cu rapiditate noilor realităţi SF şi, spre sfârşitul decadei, îşi publică cele mai reprezentative opere ale sale.
Un ciclu intermediar, “Povestiri despre Seetee”, debutează cu “Astronava Seetee” (1942-43, în rev. “Astouding SF”) şi “Lovitura Seetee” (1949, în rev. “Astouding SF”); ambele sunt reunite în vol. “Nava Seetee/Lovitura Seetee”. În principiu, ambele opere prezintă construirea, prin intermediul ingineriei spaţiale, a unui asteroid din antimaterie, de către mineri terrani; autorul prezintă cu îndemânare, în manieră narativă clasică, problemele tehnice şi sociale ridicate de această întreprindere specială, fără a stărui însă în mod deosebit asupra analizei psihologice.
Succesul de public obţinut de acesta, îl determină să se apuce de conceperea textului pentru banda desenată “Dincolo de Marte”, bandă care apare timp de 30 de ani în ziarul “New York Daily News”. Ceva mai puţin succes are “Mai întunecat decât crezi” (1940), un roman care are ca temă licantropia şi în care accentul cade pe ideea SF ce afirmă că vârcolacii ar fi o specie înrudită în trecutul îndepărtat cu specia cunoscută sub denumirea de “Homo Sapiens”.
Tot în 1940, JW începe publicarea celui mai de succes ciclu al său, “Umanoizii”, care este format din “Cu mâinile îndoite” (1947), “Umanoizii” (1948), “Jamboree” (1969) şi “Atingerea omenească” (1980). Tema primului volum, este aceea a invaziei robotice. Un savant genial a inventat roboţi cu formă umană, al căror scop exclusiv este acela de a-i servi, de a se supune şi de a-i apăra pe oameni de orice pericol. Personajul principal al romanului este doctorul Forrester, care îi consideră pe umanoizi o adevărată pacoste, deoarece îi răpesc omului spiritul de iniţiativă şi libertatea de acţiune. Împreună cu câţiva prieteni, acesta începe o luptă disperată împotriva roboţilor, luptă care nu are sorţi de izbândă; mai mult încă, tragismul ei este subliniat de convertirea forţată a doctorului la cauza umanoizilor.
“Mai negru decât credeţi” (1940) este considerat unul dintre cele mai bune romane science-fantasy ale sale. Tema operei este licantropia, adică existenţa în sânul omenirii a unor indivizi care deţin proprietatea de a se transforma în lupi.. Scriitorul porneşte de la presupunerea că germenii licantropiei există în sângele fiecărui om şi că aceştia se pot dezvolta, dacă sunt îndeplinite anumite condiţii. Acţiunea începe să se deruleze într-un aeroport, unde patru arheologi revin după realizarea unei descoperiri fantastice – aceea a existenţei unui duşman necunoscut al omului, care conspiră printre oameni şi pregăteşte sosirea Copilului Nopţii, un Mesia negru care va da semnalul războiului civil planetar. Antropologul care face această declaraţie moare în public, ucis de un act de vrăjitorie, pus la cale de April Bell, o fată cu părul roşu, care ucide pisici pentru a lua sufletele celor pe care-i urăşte. Şi romanul continuă cu un amestec halucinant de fantastic iraţional şi SF, într-un ritm alert şi cu răsturnări neaşteptate de situaţie.
La începutul anior ’50, continuă să scrie independent romane interesante, precum “Insula dragonului” (1951), a cărui situare în zona temei ingineriei genetice ascunde, totuşi, un bluf din partea autorului; în acelaşi timp, însă, este interesat şi de colaborări, reuşind performanţa destul de singulară, în epocă, de a-şi moderniza permanent stilul şi tehnicile narative.
“Puntea stelară” (1955), scris în colaborare cu James E. Gunn, reprezintă numai un bun antrenament în domeniul space-opera. Parteneriatul său cu Fr. Pohl se dovedeşte a fi însă mult mai interesant şi mai realizat, deşi primul lor ciclu, “Eden”, adresat adolescenţilor (acesta este format din “Cercetarea subacvatică”/1954, “Flota submersibilă”/1956 şi “Oraşul submarin”/1958) este destul de banal. Cel de-a l doilea ciclu, “Poveştile copilului stelar” (format din “Recifele spaţiului”/1964, “Copilul stelelor”/1965 şi “Pungaşul stelar”/1969) continuă să combine stilul space-opera cu o metafizică convingătoare, transformînd problema evoluţiei rasei umane într-o deschidere a omului către Univers. “Recifele spaţiului” este un excelent roman de aventuri spaţiale. Civilizaţia terestră, de-abia ieşită în spaţiu, descoperă existenţa spaţialilor, făpturi ale spaţiului, venite de dincolo de orbita lui Pluton. Sistemul lor de deplasare prin spaţiu nu se bazează pe nimic cunoscut oamenilor. Pentru a înţelege despre ce este vorba, guvernul terestru trimite în întâmpinarea lor pe Steve Ryeland, un criminal condamnat pe viaţă, căruia i se propune eliberarea, dacă află secretul. Pentru aceasta, are la dispoziţie un spaţial; acesta a ajuns animalul de companie al Donnei Greery, fiica planificatorului, persoana care are drept de viaţă şi de moarte asupra lui Ryeland. O conspiraţie a subordonaţilor planificatorului, îl face pe acesta să cadă în dizgraţie şi este trimis la Banca de Corpuri, locul unde condamnaţilor li se prelevează diverse organe, destinate reparării părţilor anatomice bolnave ale celor din clasele superioare ale societăţii. Aşteptînd să-i vină rândul să fie transformat în “piese” anatomice, Ryeland află că, de fapt, el nici măcar nu este un om adevărat, ci un compozit fabricat de chirurgi din elemente anatomice disparate, pentru ca să acopere în faţa legii dispariţia adevăratului vinovat. Simţindu-se părăsit de toată lumea, cu moralul prăbuşit, Ryeland este salvat în ultima clipă de Donna, care îl ia la bordul astronavei ei şi îl duce în zona recifelor spaţiului, în căutarea spaţialilor.
Ultima operă scrisă în colaborare cu Pohl este romanul “Sfârşitul Pământului”, o proză ingenioasă despre o cometă care distruge stratul de ozon al Terrei, iar omenirea îşi găseşte refugiu în adâncul apelor oceanelor.
În 1946, îşi ia doctoratul în filologie la Universitatea din Colorado cu “H.G. Wells – O critică a progresului”, o teză despre opera de debut a marelui scriitor englez, publicată în 1973.
Începînd cu anii ’50, JW îşi schimbă intenţiile în materie de SF şi intră în mediul universitar: îşi ia licenţa în lima engleză şi un masterat în Arte, la Universitatea de Est New Mexico. Predă aici, până în deceniul al şaptelea, romanul modern şi critica literară.
Ajuns la apogeul carierei, în ciuda unor opere mai slabe d.p.d.v. stilistic, precum “Luna copiilor” (1972) şi “Puterea întunericului” (1976), reuşeşte să publice câteva volume de valoare literară certă: “Cele mai bune opere ale lui Jack Williamson” (1978), “Frate cu diavolii, frate cu zeii” (1979). “Manseed” (1983) revine, cu o reînnoită prospeţime, la forma clasicei opere-spaţiale pentru a pune în evidenţă potenţialul imaginativ al creatorilor din domeniul ingineriei genetice. “Explozia vieţii” (1985) este un exerciţiu narativ, care pune în centrul atenţiei politica interstelară a unei omeniri afaltă în expansiune cosmică, finalizată cu împărţirea Pământului între pământeni şi puterile extraterestre întâlnite la marginea Sistemului Sol. “Copilul focului” (1990) generează o retorică a transcedenţei, în maniera anilor ’80, care trece dincolo de limitele biologiei cunoscute. “Drumul labirintului”(1990) sub aerul unui roman pentru adolescenţi ascunde dramaismul unui tetst galactic, prin care se încearcă să se redea omenirii interesul pentru ţeluri mai înalte. “Capătul plajei” (1992) descrie o expediţie spre planeta Marte, în care autorul utilizează ultimele informaţii în acest domeniu.
În 1973, scriitorul primeşte Premiul PILGRIM pentru întreaga creaţie SF, iar în 1976 câştigă încă un premiu NEBULA la categoria GRAND MASTER (la această categorie, singurul său predecesor este Robert A. Heinlein)
Alte opere: “Încă douăsprezece ore de trăit” (1931), “Prin norul purpuriu” (1931), “Fata de pe meteorit” (1931), “Doamna luminii” 91932), “Epoca selenară“ (1932), “Teroarea de pe Pluton” (1933), “Sânge auriu” (1933), Născut pe Soare” (1934), “Doamnă în primejdie” (1934), “Insulele Soarelui” (1935), “Stăpânul norocului” (1936), “Diavolul de oţel” (1937), “Urma moartă“ (1938), “Coşmarul” (1938), “Fortăreţele de pe Utopia” (1939), “Călătorie spre Saturn” (1939), “Ca la început” (1940), “Regina magiei” (1940), “Cristalul morţii” (1949), “Fata din sticlă“ (1940), “Călătorie în jurul Americii” (1941), “Poarta către Paradis” (1941), “Steaua visurilor” (1941), “Zeul de fier” (1941), “Conştiinţă LTD” (1943), “Egalizatorul” (1947), “Procesul Terrei” (1962), “Străluceşte, noule Univers!” (1967), “Captiv în capcana spaţială” (1968), “Efectul Pandora” (1969), “Luna copiilor” (1971), “Oamenii-maşină” (1971), “Puterea întunericului” (1974), “Steaua lui Scarlet” (1984), “Capătul pământului” (1984).
Nonfiction: “SF-ul pătrunde în colegiu” (1971), “SF-ul în colegiu” (1971), Predînd Science-Fiction-ul” (1972).
Vizualizari: 378
