REVISTA NAUTILUS / Dictionar SF / WELLS, H. G. (1866-1946)

WELLS, H. G. (1866-1946)

Aurel Cărăşel • 9:04 - 03.01.2011 • 

Scriitor britanic de opere SF, utopice şi antiutopice, ziarist, istoric şi sociolog, născut în Bromley, comitatul Kent.  Este cel de-al cincilea şi ultimul copil al familiei Wells. Tatăl este un mic negustor, care practicase anterior meseriile de grădinar şi de asistent la jocul de crichet. Afacerile îi merg însă prost şi firma dă faliment, fapt care o obligă pe mama sa să-şi reia meseria de femeie de serviciu. La vârsta de şapte ani, suferă un accident pe un teren de sport, fapt care-l determină să stea o lungă perioadă la pat; acum începe să fie interesat din ce în ce mai mult de lectură, lucrul acesta constituind o cotitură în viaţa sa. Din dorinţa de a-şi ajuta familia să pătrundă în lumea burgheziei mijlocii, intră ca ucenic la un fabricant de pânzeturi, la firma „Southsea Drapery Emporium”. Această experienţă îi inspiră mai târziu romanele intitulate „Roţile norocului” şi „Kipps”, în care îşi descrie experienţa ca ucenic la un negustor de pânzeturi, care comentează într-o manieră critică repartizarea bunurilor materiale în lume. Părinţii săi nu se înţeleg prea bine din cauza religiei – ea este protestantă, iar el liber-cugetător – aşa încât, în cele din urmă mama sa se angajează ca menajeră la Up Park, o fermă din comitatul Sussex, funcţie care nu-i permită însă să-şi aducă familia împreună cu ea. Tânărul HGW profită de vizitele pe care i le face mamei pentru a citi cât mai multe dintre cărţile din superba bibliotecă a clădrii. În 1883 îl găsim înscris la Şcoala de Gramatică Midhurst. Ulterior, reuşeşte să obţină o bursă la Şcoala Normală de Ştiinţă din Londra, unde studiază biologia, cu T.H. Huxley, un adept înfocat al teoriei evoluţioniste a lui Darwin, care face o excelentă impresie asupra sa. Interesul pentru biologie se stinge însă repede şi, din diverse motive, tânărul Wells scurtează perioada de studii şi îşi obţine licenţa ca extern; scrie 2 manuale, pe care le publică în 1873, în timp ce profesează la University Correspondence College. Predă timp de patru ani în diverse şcoli private, neluânduşi licenţa de profesor până în 1890. În 1891, se mută la Londra şi se căsătoreşte cu verişoara sa Isabel. Din 1893, se dedică în mod exclusiv scrisului. După mai puţin de doi ani, îşi părăseşte soţia pentru una dintre studentele sale, Amy Catherine, cu care se căsătoreşte în 1895.

Îşi încearcă talentul în jurnalismul de ştiinţă şi publică eseul „Redescoperirea unicului” (1891); începînd cu anul 1893, începe să vândă presei, cu regularitate, articole şi chiar scurte povestiri SF. Cel mai important dintre articolele acestei prime perioade este cel intitulat „Omul din anul Un Milion” (1893), unde descrie cu îndrăzneală ceea ce HGW bănuieşte că ar fi ultimul tipar uman, după remodelarea sa genetică: o creatură bipedă, cu un cap uriaş şi ochi mari, cu mâini delicate şi cu un trup minuscul, permanent scufundat într-un tub cu fluide nutritive; asemenea fiinţe au fost obligate de o catastrofă naturală (răcirea progresivă a Soarelui) să se retragă din habitatul lor natural în oraşe subterane, înzestrate cu tot confortul necesar. În alte articole pe aceeaşi temă, HGW scrie despre „Sosirea omului zburător”, „O excursie pe Soare” (o viziune cosmic-poetică despre furtunile solare şi despre fluxurile electromagnetice), „Lucrurile vii care ar putea exista” (despre posibilitatea existenţei vieţii inteligente, bazată pe siliciu), dar şi despre „Stingerea omului”. Cea mai mare parte a textelor sale nonliterare, apărute în presă, este republicată în volumul „Scrierile de debut ale lui HG Wells despre ştiinţă şi SF”.

Povestirile sale din perioada de început stau mai puţin sub semnul aventurii, cele mai multe fiind scrise pe tema întâlnirii dintre oameni şi forme de viaţă extraterestre, precum „Bacilul furat”, „În observatorul din Avu”, „Înflorirea ciudatei orhidee” şi „Insula aepyornilor” (toate în 1894). Cel mai interesant exemplu este, fără îndoială, „Înflorirea…”, o povestire în care aflăm cun horticultor amator cumpără, dintr-un magazin de specialitate, un bulb provenit din insulele Andamane, din apropierea Indiei, şi-l plantează în seră. După puţin timp, din vasul respectiv începe să crească o plantă ciudată, cu flori albe, vrâstate cu dungi portocalii, şi cu rădăcini aeriene asemănătoare unor tentacule. Într-una din zile, pe când se găsea chiar sub ea, planta îşi întinde radicelele, îl prinde de gât, îl imobilizează şi apoi îi aplică ventuzele pe corp.

„Argonauţii timpului”, un ciclu de eseuri scrise, în 1888, pentru publicaţia de amatori „Jurnalul ştiinţific şcolar”, devine pentru scriitor baza pentru prima sa operă SF importantă „Maşina timpului – O invenţie” (1895), carte în care cartografiază viitorul evoluţiei vieţii pe Terra de-a lungul a mai multor miliarde de ani.Naratorul se numeşte Hillyer, iar cartea se centrează în jurul unei discuţii pe care acesta, eroul este un savant de la sfârşitul secolului al XIX-lea, o poartă cu prietenii, în propria casă, pe tema călătoriei în timp. O săptămână după încheierea controversei, acesta revine în faţa lor cu o poveste de-a dreptul incredibilă: tocmai s-a întors din anul 802701! La capătul acestui gigantic salt prin pânza mileniilor, Călătorul Temporal a descoperit acolo existenţa a două populaţii complet diferite: blânzii şi scunzii eloi, care trăiesc la suprafaţa pământului o existenţă fericită, într-un soi de Paradis, şi cruzii morloci, creaturi hidoase, care locuiesc în subteranele cu care este vrâstat solul şi se hrănesc cu carnea eloilor. Călătorul îşi face o prietenă printre eloi, pe frumoasa Weena, care îl ajută să înţeleagă structura lor socială, iar când aceasta este ucisă într-un raid al morlocilor porneşte, disperat, într-o nouă călătorie în viitorul încă şi mai îndepărtat. Aici, noile forme de viaţă au aspectul unor crabi, negri şi dizgraţioşi,  şi al unor uriaşi fluturi albi, ambele specii devenite stăpânii planetei. Ajuns în anul 30.000.000, după un nou salt cronozofic, Hillyer descoperă că suprafaţa a ceea ce a mai rămas din uscat e acoperită cu licheni, că marea atotcotropitoare este de culoare roşie-albastră şi că în apele ei trăieşte o creatură stranie, împodobită cu zeci de tentacule. Îngrozit de ceea ce rezervă viitorul omenirii, Călătorul se hotorăşte să revină în timpul său.

Interesul său special în domeniul reformelor sociale şi al ideilor politice socialiste se reflectă, în special, în fantezia „Minunata vizită” (1895), în care un înger, sosit din ţara Visurilor, aruncă o privire critică asupra moravurilor şi obiceiurilor sociale umane din epoca postvictoriană. Tema centrală din toate aceste romane de început – implicaţiile teoriei darwiniste a evoluţiei speciilor şi dorinţa de a eradica nedreptăţile şi ipocrizia din societatea contemporană, poate fi întâlnită în toate operele din întreaga perioadă de creaţie a autorului.

Nuvela „În abis” (1896) aduce în prim-plan tema contactului paşnic dintre civilizaţii: eroul, englezul Elstead, identifică o fosă oceanică, lângă Tropicul Capricornului, cu o adâncime de 5 mile; scufundîndu-se cu batiscaful, descoperă, pe fundul acesteia, nişte fiinţe fosforescente, cu ochi penduclaţi, care îl capturează şi îl duc în oraşele lor submarine.

În romanul cvasialegoric „Insula doctorului Moreau” (1896), scriitorul reia şi dezvoltă o idee prezentă într-un mai vechi eseu al său, intitulat „Limitele maleabilităţii”, tranformând-o în povestea unui savant ciudat şi pe jumătate nebun, doctorul fiziolog Moreau. Biologul Edward Prendick naufragiază pe o mică insulă, izolată în imensitatea oceanului. Aici îl descoperă, cu uimire, pe doctorul Moreau, izgonit din Anglia în urma unei virulente campanii de presă, la care fusese supus de către „luptătorii împotriva vivisecţiei”. La adăpost de ochii lumii, el îşi continuă experienţele cu animale, pe care le tranformă în fiinţe semiumane cu ajutorul chirurgiei, dar a căror atitudine de venerare a civilizaţiei căreia îi aparţine „tatăl” lor, doctorul Moreau, şi exemplificată în „cântecul Legii”, se dovedeşte, de fapt, a fi extrem de subţire, revenirea la starea primordială fiind tragică atât pentru ele, cât şi pentru oamenii aflaţi în apropierea lor. Asemenea lui Frankenstein, Moreau ajunge victima propriei sale creaţii.

„O poveste din epoca de piatră” (1897) reprezintă o notabilă încercare de a imagina cauzele care i-au permis omului să evolueze din animal la forma actuală. Povestirile sale scurte au o concepţie ideatică plină de curaj, dovedindu-se de o vizionară fantezie, precum „Sub cuţit” (1896) şi „Steaua” (1897) – ultima este povestea unui dezastru cosmic, dar şi în parabola avertisment „Omul care ar fi putut face minuni” (1898).

„Omul invizibil – Un roman grotesc” (1897) reprezintă o altă cvasialegorie la adresa unei societăţi aflată în declin, incapabilă să accepte evoluţia biologică a membrilor ei, altfel decât pe canonul impus la naşterea sa de un factor biologic atotstăpânitor şi misterios. Griffin este un tânăr savant de excepţie, care realizează o descoperire senzaţională: reuşeşte să realizeze o substanţă care permite razelor de lumină să treacă prin corpul peste care este aplicat, invizibilizându-l pentru ochii celorlalţi. Înainte de a se hotărî cum ar trebui să procedeze cu invenţia sa, Griffin o aplică, spre testare propriului corp, amuzându-se într-o primă fază, de efectele pe care le produce invizibilitatea sa asupra celorlalţi. Apoi realizează că efectul substanţei nu este trecător, iar el nu a apucat să descopere şi antidotul. Din acest moment, relaţia sa cu lumea devine una periculoasă: nefiind pregătită să accepte moduri de existenţă intinteligibile pentru ea, umanitatea îl transformă într-un paria şi începe să-l vâneze, ca pe o ciudăţenie fără nume. Lucrul cel mai neliniştitor pentru cititor este acela că Griffin nu poate fi fupus unei determinări exacte, asemenea eroilor literaturii main-stream, neputând fi considerat nici pozitiv şi nici negativ. Situaţia inedită în care se găseşte generează legi noi şi chiar o morală nouă. Fascinat de ideea de a stăpâni lumea cu ajutorul armei proaspăt inventate – invizibilitatea, el se rupe treptat de mediul uman, devenind, simultan, agresor şi agresat. Încolţit de oamenii ce refuză să-i accepte statutul straniu, este ucis, în mod brutal, cu o sapă. Finalul, splendid ca parabolă, îl readuce în prim-plan pe hangiul Thomas Marvel, pe mâna căruia au încăput lucrările lui Griffin, după decesul acestuia. Hangiul visează să devină şi el invizibil şi, deşi nu pricepe nimic din lucrările pe care le ţine ascunse în ladă, nu-şi abandonează scopul  şi le citeşte cu sfinţenie, seară de seară, acesta fiind răspunsul alegoric prin care HGW răspunde la provocarea tradiţiei încleştate în lupta cu noul.

Nuvela „Povestea zilei ce va să vină” 1899), publicată în revista „Pall Mall Magazine”, este, de fapt, un fel de studiu elaborat despre viitorul societăţii, o societate în care tehnologia s-a dezvoltat extraordinar şi unde sărăcia şi mizeria sunt inutil menţinute prin sistemul de diviziune în clase sociale.

„Războiul lumilor” (1898) apare aproape simultan cu descoperirea „canalelor” marţiene de către astronomul italian Schiaparelli. Naratorul, numit în text „scriitor filozof”, impune extratereştrilor o postură care, după el, devine un clişeu în literatura SF: invadatorii monstruoşi ai Terrei duc pe bătrâna Terra o bătălie de proporţii cosmice pentru acapararea mijloacelor primordiale ale existenţei – aerul, apa, mineralele şi tot ceea ce comportă, în general, ecosfera unei planete. Invazia are loc în primii ani ai secolului XX: marţienii lansează, la fiecare 24 de ore, câte o navă în Sistemul Solar, în căutarea unei planete proprice vieţii, deoarece Marte este pe punctul de a-şi pierde căldura internă. Una dintre nave cade înapropiere de Londra şi, din craterul de impact, îşi fac apariţia, la scurt timp, fiinţe extraterestre monstruoase, cu ochi imenşi, cu cioc şi înzestraţi cu tentacule în loc de membre inferioare şi superioare. Nereuşind să se adapteze la atracţia gravitaţiei terestre, invadatorii se deplasează cu un fel de proteze metalice imense, numite în roman tripozi metalici. În prima fază a contactului, ei încep să-i extermine pe oameni, folosind raze termice şi gaze toxice cu efect instantaneu. După o vreme, exterminarea încetează, dar pământenii sunt urmăriţi şi capturaţi pentru ca invadatorii să se poată hrăni cu sângele lor. Ierburile roşii aduse în capsulele lor cosmice se adaptează rapid la condiţiile terestre şi ating dimensiuni monstruoase; au preferinţă, în special, pentru canale, pe care le astupă, prin dezvoltare hipertrofiată, împiedicându-i pe oameni să se ascundă aici. După o serie de victorii rapide, în faţa unei armate cuprinse de degringoladă, pusă în faţa unei forţe tehnice superioare, marţienii se îndreaptă spre Londra. Capitala este părăsită în grabă şi haosul începe să devină cuvântul de ordine. Lumea întreagă pare ameninţată şi numai întâmplarea pune stavilă acestui măcel sângeros: marţienii, ca şi plantele lor, cad pradă microbilor de pe Pământ, deoarece sistemul lor imunitar nu este adaptat la viaţa microbiană de aici.

Prima capodoperă a lui HGW este romanul „Anticipaţii”, apărut în 1901. Este, probabil, opera cea mai explicit futuristă, purtînd titlul „Un experiment în profeţie”, atunci când apare serializat, într-o revistă. Această operă este interesantă atât prin  excelentele sale intuiţii (vezi trenurile şi maşinile rezultând din migraţia populaţiilor din centrul oraşelor către periferii, restricţiile morale decadente, din perioada în care bărbaţii şi femeile caută libertatea sexuală), cât şi prin greşelile sale, inerente în operele în care fantezia rupe graniţele normale.

În „Imperiul furnicilor” (1905), ameninţarea la adresa umanităţii vine din interior: un oraş din Brazilia este atacat de furnici lungi de 5 cm, pe care savanţii le descoperă cu uimire a fi inteligente. Acestea se deplasează în formaţiuni cu structură militară, poartă chiar şi echipament adecvat, de culoare cenuşie, folosesc unelte, utilizează focul pentru a prelucra metalele şi au un sistem de comunicaţii asemănător celui uman. Spaima naratorului pare să crească în progresie geometrică: dacă nu vor putea fi oprite, conform unor calcule cronologice simple, prin 1920 acestea ar urma să ajungă la jumătatea Americii de Sud, folosind Amazonul ca metodă de orientare, iar prin 1950 urmează să descopere şi să atace Europa.

Strict interesat de evoluţia şi reformarea sistemului social din vremea sa (şi extrem de critic la adresa sa), HGW recomandă realizarea unei societăţi mai drepte prin planificarea unui sistem gradual de reforme. Se apropie de subiect studiind „Republica” lui Platon, dar nu crede în socialismul proletar promovat de Karl Marx şi scrie, în consecinţă, o distopie acidă despre revoluţia socialistă, intitulată „Când se va trezi Cel-care-doarme” (1910), un roman trainic, despre un viitor al umanităţii în care revoluţa socialistă a izbândit şi ale cărui personaje se trezesc din somnul animaţiei suspendate, ca să interpreteze un rol cvasimesianic.

„Primii oameni în Lună” (1901) duce mai departe tradiţia „călătoriei fantastice” în Lună şi descrie cu lux de amănunte călătoria, realizată cu ajutorul cavoritei, un material  care poate anula forţa gravitaţională şi distruge superorganizata societate distopică a seleniţilor. Aceştia au perforat în solul satelitului natural al Terrei un adevărat labirint de peşteri şi tuneluri, legate de suprafaţă prin cilindri metalici, asemănători lifturilor. În timpul lungilor zile lunare, o parte specializată a populaţiei, denumită păstori, iese cu viţeii (un fel de larve imense) la păscut. Selenauţii sunt un fel de oameni-insectă, care au construit o foarte riguroasă societate, bazată pe principiul furnicarului. Ei trăiesc în încăperi hexagonale, care nu diferă una de alta decât prin dimensiuni, şi susţin activităţi extrem de specializate. Ansamblul acestor activităţi este supervizat de Marele Lunar, un fel de creier uriaş, purtat prin tunele cu o letică şi stropit permanent cu lichid răcoritor. Locuitorii Lunii sunt împărţiţi în sute de tipuri, în raport cu funcţia socială pe care o îndeplinesc. În perioadele de inactivitate, muncitorii sunt narcotizaţi şi puşi să dormiteze cu faţa în jos, pentru a nu încurca circulaţia. În mijlocul acestui stup-furnicar de dimensiuni colosale există o Mare Centrală, de unde se scurg mii de canale cu lichid albastru fosforescent, care produc lumina necesară derulării activităţii.

Operele scrise de HGW în această etapă sunt catalogate de critica literară a epocii drept „romane ştiinţifice” şi însuşi autorul lor a acceptat o astfel de definire, în interviurile acordate presei, deşi ceva mai târziu le-a republicat alături de proze de tip fantasy, precum „Doamna mării” (1902), sub titulatura de „romane fantastice şi imaginare”. Autorul rămâne, cu toate acestea, un adept al romanului de idei, nefiind interesat de prozele conturate în jurul unui personaj. Efortul său cel mai încoronat de succes în această privinţă s-a dovedit a fi „Tono Bungay” (1909), urmat de „Anna Veronica” (1909) – un roman pe tema situaţiei femeii în societate, apoi de romanul politic „Noul Machiavelli” (1910).  Dar cel mai lung şi mai pretenţios rămâne „Lumea lui William Clissold” (1926; 3 volume). Unele dintre operele ulterioare acestei etape, aşa cum se întâmplă în „Visul” (1924), aplică elemente fantastice şi SF peste principiile realiste, urmărite cu consecvenţă de autor în mai toate operele sale.

Chiar dacă nu este vorba despre un roman SF, „Tono Bungay” militează din plin pentru ideea de descompunere radioactivă. Aces fenomen joacă rolul cel mai important în „Lumea liberă” (1914), text considerat de critică drept cea mai bună intuiţie anticipativă a sa. Oamenii de ştiinţă ai epocii ştiau că descompunerea radioactivă a radiului degaja o energie slabă, care emana timp de milenii. Radiaţia era prea slabă pentru a avea vreo utilitate practică, dar masa totală a energiei eliberate era enormă. Romanul se bazează pe o invenţie nespecifică, care accelerează procesul de descompunere radioactivă înainte de a produce bombe care explodează cu o putere cel puţin egală cu aceea a explozibililor obişnuiţi, dar care continuă să explodeze timp de mai multe zile, la rând. Fizicianul Leo Szilard recunoaşte că această carte l-a inspirat în realizarea teoriei despre reacţiei nucleare în lanţ.

În majoritatea eseurilor sale, scriitorul este interesat, mai ales în ciclul de eseuri adunate în volumul „Anticipări ale reacţiei la progresul mecanic şi uman cu privire la viaţa şi gândirea umană”  (1901), în mod esenţial, de elementul predictiv la nivel social, devenind astfel unul dintre fondatorii futurologiei. Încearcă să-şi justifice metoda de lucru într-o prelegere, publicată în 1902, sub titlul „Descoperirea viitorului”, lucrare care marchează un punct de cotitură în felul său de a gândi şi de a lucra. Din acest moment, abandonează tipul de scriitură marcată de o imaginaţie bogată, folosită din plin în „romanele ştiinţifice” din prima perioadă de creaţie, şi se concentrează asupra dezvoltării probabile a istoriei viitorului omenirii, precum şi a reformelor necesare creării unei lumi mai bune. Această lucrare atrage atenţia membrilor Societăţii Fabiene, care îl acceptă în rândurile sale, în anul 1903. Cariera sa viitoare, în calitate de membru cruciat în numele societăţii, străbate mai multe etape. Într-o primă fază, în anul 1906, încearcă să preia şefia Societăţii, dar nu reuşeşte şi, după o perioadă de tatonări şi ezitări, sfârşeşte prin a se retrage din rândurile acesteia, în 1908. În timpul primului război mondial, devine membru în Comitetul Ştiinţific al Ligii Naţiunilor, ipostază din care publică mai multe cărţi de prezentare a organizaţiei; în perioada interbelică vorbeşte în numele ei în faţa Sovietului Suprem din Petrograd, a profesorilor şi studenţilor de la Sorbona şi a politicienilor din Reichstag. În 1934, poartă discuţii cu cei doi lideri mondiali ai epocii, Stalin şi Roosvelt, încercînd să-i recruteze în planurile personale de salvare a lumii. Totuşi, influenţa sa reală la nivelul politicii mondiale rămâne una neglijabilă, ia HGW iese cu totul din scenă în momentul în care lumea este cuprinsă de zvârcolirile celui de-al doilea război mondial.

În cele două romane de tip utopic „O utopie modernă” (1905) şi „Oameni ca zeii” (1923), scriitorul concepe societăţi sofisticate d.p.d.v. tehnologic, guvernate de principii socialiste, în care noua lume ar putea să dea o mână de ajutor la aducerea la viaţă a unor lumi încă necunoscute, aflate într-un spaţiu cu n dimensiuni. Mai mult, în cel de-al doilea, descoperim tema universului paralel, autorul descriind o altă civilizaţie umană, cu moravuri uşoare. Cele câteva personaje, englezi puritani până în măduva oaselor, trimişi din universul nostru în universul celălalt, sunt groaznic de şocaţi de acest lucru, iar reacţiile lor constituie partea amuzantă a romanului. În „Hrana zeilor” (1904), savanţii descoperă heracleoforbia, o substanţă alimentară care, odată ingurgitată, provoacă creşterea exagerată a corpului uman şi nu numai. Risipită din greşeală în natură, provoacă apariţia unor exemplare uriaşe de plante şi animale, care ameninţă populaţia Angliei: insecte gigantice (viespile au dimensiunea unor bufniţe), urzici înzestrate cu ace otrăvitoare, şobolani imenşi care atacă populaţia capitalei, în mai multe rânduri.

În „Zilele cometei” (1906), strania şi minunata schimbare adusă personalităţii umane, la nivelul întregii omeniri, este provocată de un gaz de culoare verde, provenit din coada unei comete, care trece prin apropierea Terrei.

Cele mai interesante opere dintre ultimele publicate de autor sunt acelea unde încearcă să aplice o logică mai riguroasă imaginaţiei, cu ajutorul căreia creează scene dintr-un război al viitorului. În „Ţara cuirasatelor” (1903), el anticipează folosirea tancurilor în luptă, iar în „Lupta aeriană” (1908) imaginează uluitoarele distrugeri produse de bombardamentul aerian. În „Lumea eliberată – O istorie a omenirii” (1914), anticipează distrugerile realizate de bomba atomică, ale cărei „reacţii în lanţ” determină explozii repetate, naraţiunea întruchipând convingerea, din ce în ce mai mare, a lui HGW în ideea că o lume nouă mai bună ar putea fi construită numai atunci când ordinea socială existentă se va fi prăbuşit. Din această perspectivă, scriitorul este entuziasmat în momentul în care izbucneşte primul război mondial şi scrie „Domnul Britling pare gata” (1916), operă care devine pentru un timp cel mai cunoscut roman al său, dar evenimentele care urmează după 1918 infirmă speranţele sale utopice.

HGW se consideră un socialist, chiar dacă ocazional se află în dezacord cu alţi socialişti ai epocii. Membru al Societăţii Fabiene, o părăseşte pentru că o consideră mult mai radicală decât ar fi dorit el. Mai mult chiar, devine unul dintre adversarii ei cei mai încrâncenaţi, reproşîndu-le membrilor ei că manifestă o proastă înţelegere a problemelor educative şi economice ale societăţii. Este, de asemenea, candidatul Partidului Laburist la Universitatea din Londra, în 1922 şi 1923, dar în acea perioadă credinţa sa în propriul partid era din ce în ce mai fragilă.

„O poveste a zilelor ce vor veni” (1933), operă bazată pe rezumatul principalei sale filozofii utopice „Munca, sănătatea şi fericirea umanităţii” (1931), devine elementul fundamental pentru scenariul filmului „Zilele ce vor veni”, realizat în 1935. Aici, scriitorul anticipează pentru prima dată tema presantă deja a poluării, savanţii fiind obligaţi prin lege să întreprindă o serie de descoperiri antipoluante, ca, de pildă, focul ce-şi consumă în întregime propriul fum; pedeapsa cea mai frecventă în cazurile de poluare este condamnarea la ani grei de temniţă. Scrie, de asemenea, scenariul filmului „Oamenii care ar putea să facă miracole” (1936). Ambele scenarii sunt reunite în volumul „Scenarii pentru două filme – Lucrurile ce vor veni şi Omul care ar putea să facă miracole” (1936). Alte scenarii de film, printre care şi „Regele care a fost rege” (1929), nu ajung însă pe marele ecran.

În „Domnul Blattsworthy pe insula Rampole” (1928), personajul principal este o epavă umană care încearcă să convertească superstiţii barbare pe calea bunului simţ, dar constată că nu poate să triumfe împotriva prostiei şi cruzimii obiceiurilor tribale. Într-un final, el descoperă că lumea pe care încearcă să o înţeleagă şi să o tranforme este rezultatul unui declin natural, insula Rampole fiind un simbol pentru civilizaţia parazitară a New-York-ului.

„Puterea domnului Parhami” ((1930) este povestea unui individ, inofensiv la început, care începe să fie posedat de un spirit stăpânitor ce-l determină să caute carisma politică a puterii, în ipostaza de „lord Paramount”.

În „Povestea jucătorului de crichet” (1936), asistăm la istoria incredibilă a unui întreg sat, bântuit de fantome brutale, care provin din moştenirea evolutivă a rasei umane. În „Poftiţi pe Ararat!” (1940), Dumnezeu îi cere noului Noe să construiască o a doua Arcă; acesta e de acord, intuind că de data aceasta Domnul se va mulţumi să rămână un simplu pasager, în timp ce Omul va deveni stăpânul propriului destin.

În „Naşterea stelei – O fantezie biologică” (1937) razele cosmice emise de pe planeta Marte de o civilizaţie extraterestră pot să producă o mutaţie în dimensiunea spiritului uman, comaparabilă cu aceea  realizată de particulele cosmice din coada cometei care a intersectat Pământul, în romanul „În zilele cometei”.

În 1938, publică „Creierul lumii”, un ciclu de eseuri despre o organizaţie a cunoaşterii şi educaţiei din viitor, printre care se găseşte un eseu intitulat „Ideea unei enciclopedii permanente a lumii”.

„Teroarea sfântă” (1939) este un studiu laborios, referitor la evoluţia psihologică a unui dictator modern, studiu axat pe carierele publice ale lui Stalin, Mussolini şi Hitler.

Majoritatea povestirilor şi nuvelelor lui HGW sunt tipărite, într-o primă fază, în cinci culegeri: „Bacilul furat şi alte întâmplări” (1895), „Istoria lui Plattner şi alte povestiri” (1897), „Povestiri despre spaţiu şi timp” (1899), „Douăsprezece povestiri şi un vis” (1903), „Ţara orbilor şi alte povestiri” (1911). Conţinutul acestora este republicat în culegeri mai ample, precum „Povestirile lui H.G. Wells” (1927; aici intră, de asemenea, „Maşina timpului”, „Poporul lui Grisly” şi „Povestea ultimei trâmbiţe”) şi „Omul cu nasul mare şi alte povestiri inedite” (1984). Cele mai importante romane ştiinţifice ale scriitorului sunt adunate între copertele volumului „Romanele ştiinţifice ale lui H.G. Wells” (1933), reeditat în anul 1950 sub titlul „Şapte romane Science Fiction”.

Marea problemă a prozelor sale este aceea că nu reuşeşte să rezolve o dată pentru totdeauna conflictul imaginar existent între visurile sale utopice şi interpretarea personală a „legii naturale” darwiniste, aşa cum reiese şi din pasajele disperate ale celebrului său eseu „Mintea şi priponul său” (1945), conform căruia omenirea se află în pragul osândei pentru că oamenii, ca entităţi individuale, nu pot să se adapteze singuri la drumul vieţii ce pare de dinainte trasat.

Adeseori, autorul încearcă să se integreze în propriile opere ca un personaj distinct: îşi imaginează propriul destin ca o paralelă la acela al eroului din „Focul nepieritor” sau la acela al ghinionistului din „Ţara orbului” (1904); uneori, se autocaracterizează, cu ironie, drept un idiot înşelat, în „Tatăl Cristinei Alberta” (1925) şi pare complet incapabil să hotărască cum să-şi traseze autoportretul, în glumeaţa „O autobiografie experimentală – Descoperiri şi concluzii ale unui creier foarte obişnuit” (1934), deşi continuarea sa „H.G. Wells îndrăgostit – Postscriptum la un experiment autobiografic” (1948), carte nepublicată în timpul vieţii scriitorului din cauza conţinutului ei sexual pronunţat, pare să se stabilizeze într-o anumită direcţie.

Alte opere: „Minunata vizită” (1895), „Ciudatul caz al ochilor lui Davidson” (1895), „Fabricantul de diamante” (1895), „Mărul” (1896), „Roţile norocului” (1896), „O imagine a judecăţii” (1896), „Sub cuţit” (1896), „Oul de cristal” (1897), Noul Accelerator” (1901), „Adevărul despre Pyecraft” (1903), „Valea păianjenilor” (1903), „Umanitatea în formare” (1903) „Măreaţa căutare” (1915), „Dictatura domnului Parham” (1930), „Bulpingtom din Bulp” (1932), „Nu poţi să fii suficient de atent – O mostră de viaţă 1901-1951” (1941).

Nonfiction: „Lumea în construcţie” (1903), „Lumi noi pentru cei bătrâni” (1908), „Războiul care va termina războiul” (1914), „Conturul istoriei” (1920), „Salvarea civilizaţiei ” (1921), „Scurtă istorie a inimii” (1922), „Drumul pe care a mers lumea – Presupuneri şi previziuni ale lumii de dinainte” (1928), „Conspiraţie deschisă – Literele albastre ale revoluţiei lumii” (1928), „Ştiinţa vieţii” (1930; cu Julian Huxely şi G.P. Wells), „Tentativă de autobiografie” (1934), „Lumea creierului” (1938), „Soarta lui Homo Sapiens” (1939), „Ordinea noii lumi” (1939), „Phoenix” (1942), „Cucerirea timpului” (1942), „Fericita revenire – Visul vieţii” (1945), „Ziaristică şi profeţie 1893-1946” (1964).

2260 vizualizari

Un comentariu

  1. Mircea Coman spune:

    Densă informaţie. Sunt câteva excese de preţiozitate şi câteva alunecări de grafie, dar articolul este demn de Wells. Se simte nevoia unui redactor la bordul nutilului. Pentru a aduce limbii acea strălucire pe care i-o dă erudiţia. Atunci, revista nu va mai răspândi doar cultură SF, ci pur şi simplu cultură.

Lasă un comentariu

Vă rugăm să comentați la subiect și să nu îi jigniți pe ceilalți interlocutori. În caz contrar, comentariul nu va fi aprobat sau va fi editat. Vă mulțumim. Pentru comentarii ce nu sunt legate de articolul de mai sus, folosiți pagina de Contact.