Scriitoare americană, cu descendenţă indiană (cu străbuni aparţinând tribului Erie). Urmează cursurile Universităţii din San Diego, pe care o absolvă, obţinând o diplomă în antropologie. Are două căsătorii: prima, care o marchează profesional pentru tot restul vieţii, cu profesorul ei de matematică de la universitate, Steffen Vinge (1972-1979), iar cea de-a doua cu editorul SF Jim Frenkell, care conduce una dintre principalele colecţii de SF americane. Steffen, cunoscut în SF sub pseudonimul de Vernor Vinge, publicase prima naraţiune încă din 1965. Datorită lui, JVD se apucă de scris şi debutează în 1974 cu nuveleta “Soldăţelul de plumb”, inspirată de povestirea omonimă a lui Hans Christian Andersen, publicată în seria de antologii “Orbit”, editate de unul dintre prietenii familiei – criticul şi scriitorul Damon Knight. De altfel, opera lui Anderson constituie o sursă de inspiraţie şi pentru cel de-al doilea roman al său, foarte cunoscutul “Regina Zăpezilor” (1980), cu care şi câştigă premiul de popularitate HUGO pe anul 1981.
Scriitoarea continuă să scrie proze scurte, înregistrând câteva succese remarcabile: în 1976, publică culegerea “Nava de cristal – Trei nuvele SF originale”, editate de Robert Silverberg, în care atacă tema comunicării dintre oameni şi extratereştri. În 1977, nuveleta “Ochi de chihlimbar”, publicată în “Analog” câştigă premiul HUGO. Acţiunea, aparent heroic-fantasy, se desfăşoară pe Titan, într-o societate de tip medieval. Deşi acţiunea pare a se derula în întregime în sânul unei civilizaţii bizare, non-umane, eroina povestirii, T’uupieh ucigaşa, tovarăşa demonului, dispare din lumea reală pentru a apărea pe terminalul unui calculator de pe Pământ. Demonul cu ochi de chihlimbar al lui T’uupieh este, în realitate, o sondă terestră, care retransmite tot ceea ce vede şi aude. Treptat, eroina cedează rolul principal turnului de control de pe Terra, care va încerca să influenţeze pozitiv transformarea moravurilor barbare de pe Titan.
În 1978, publică primul volum de povestiri “Nava de foc” şi romanul “Proscrişii de pe Heaven Belt”, în care descrie descrie confruntările sălbatice dintre două tipuri de societăţi – una egalitaristă, în care rolul principal îl joacă femeile, şi alte câteva dominate de bărbaţi şi aflate în decădere. Este primul volum al ciclului “Heaven Belt”, la care scriitoarea revine în deceniul al optulea, operă care aduce în prim-plan minisocietăţi umane ajunse în pragul descompunerii, risipite în centura de asteroizi a Sistemului Solar.
“Ochi de chihlimbar şi alte povestiri” (1979) este o culegere de proze scurtă, care o afirmă ca o scriitoare consacrată, recunoscându-i-se astfel măiestria cu care readuce ân discuţie o temă considerată uzată – extratereştrii şi comunicaţia interspecii.
Anul 1980 îi aduce o nouă căsnicie, dar şi publicarea romanului care avea s-o facă celebră: “Regina Zăpezii”. Cartea consacrează consolidarea unei noi specii, în care face să fuzioneze SF-ul cu Heroic-Fantasy-ul. Succesul este atât de mare, încât JV completează trilogia planetei Tiamat, publicând “Sfârşitul lumii” (1984) şi “Regina Verii” (1991). Deşi titlul şi o parte din planurile constructive ale naraţiunii sunt inspirate din opera lui Anderson, romanul constituie mai degrabă un eseu în domeniul antropologiei.
Acţiunea aduce în centrul atenţiei două personaje: Sparks Dawntreader, fiul unui extraterestru şi al unei Văratice, conceput în timpul ultimului festival ţinut pe planeta Tiamat, şi Moon Dawntreader. Femeia Văratecă este o clonă a Reginei Iernii, care domneşte din capitala Carnbuncle peste întreaga planetă. Cei doi trăiesc în Insule, se iubesc şi aşteaptă, le fel ca toată lumea, ca vremea Iernii să treacă şi, odată cu ea, şi puterea extratereştrilor, care vor fi nevoiţi să părăsească planeta pentru un timp foarte îndelungat. Reinstaurarea Verii va aduce cu ea libertatea indigenilor, dar şi primitivizarea lor, deoarece exploatarea Tiamatului de către extratereştrii se face în schimbul exportului de tehnologie supersofisticată din interiorul Hegemoniei. Fără nici un avertisment prealabil, Moon este selectată să devină sibilă, iar Sparks trebuie să se supună legii nescrise, care spune că a iubi o sibilă înseamnă moarte. De aceea, o părăseşte şi pleacă spre Carbuncle. Din acest moment, romanul urmăreşte viaţa fiecăruia, în paralel. Odată ajuns ân capitală, Sparks este jefuit de o femeie însoţită de un robot (Tor şi Pollux), apoi face cunoştinţă cu Fate, o creatoare de măşti pentru Festivalul ce se apropie, şi este gata să fie capturat şi transformat ân sclav de un grup de necunoscuţi. Salvat de o poliţistă, în ultima clipă, este remarcat de Regina Iernii Arienrhod. Luat la palat, este silit să-l înfrunte pe amantul oficial şi să-l omoare, devenind noul ei Starbuck. Pentru că şi-a pierdut idealul iniţial, Sparks se transformă într-o fiinţă insensibilă, un practicant înrăit al jocurilor de noroc, un vânător feroce de mersi (delfini, prin venele cărora circulă un fel de apă a vieţii, foarte căutată de extratereştri, deoarece stopează îmbătrânirea) şi un amant scârbit de câte experienţe consumase. Treptat, cititorul realizează că structura rigidă a ciclurilor Iarnă/Vară urmează să sufere o modificare neaşteptată: Arienrhod şi-a pregătit 9 clone pentru a le sacrifica în locul ei la ritualul Festivalului, dar numai una a ajuns la maturitate, aceasta fiind Moon. De aceea, o cheamă în capitală prin intermediul lui Sparks. Ideea că acesta se află în dificultate o determină pe Moon să pornească spre Carbuncle, în ciuda faptului că aici sibilii sunt scoşi în afara legii. Pentru a părăsi Insulele se foloseşte de nava unui extraterestru şi intră, fără să vrea, într-o bandă de contrabandişti de înaltă tehnologie. În timpul unei confruntări cu Albaştrii, e obligată să-i urmeze pe contrabandişti, care părăsesc Tiamatul prin Poarta Neagră, o gaură neagră apropiată de sistemul binar al planetei, fugind spre Hegemonie, la sute de ani-lumină depărtare. Aici, Moon află că sibilii există peste tot în spaţiul uman locuit şi că Hegemonia reprezintă o tentativă de refacere a civilizaţiei Vechiului Imperiu, prăbuşit în urmă cu zeci de mii de ani. Sibilii nu sunt practicanţi ai unor ritualuri magice, ci elemente biologice, componente ale unui computer uriaş, ascuns undeva în inima fostului Imperiu. Căzând în transă, sibilele pot intra în contact cu memoria acestuia şi astfel pot să răspundă la orice fel de întrebare. Moon află de la un alt sibil că locul ei este pe Tiamat şi se întoarce acasă. Aici, se refugiază la ferma extraterestrului care o ajutase iniţial să părăsească Insulele. Urmează o serie de aventuri destul de precipitate. Arienrhod îl trimite pe Sparks la o ultimă vânătoare de mersi, înainte de începerea Festivalului. Vânătoarea se încheie cu prinderea lui Moon, care înota printre mersi, şi cu încercarea lui Sparks de a o ucide. Capturată de un trib de nomazi de pe plajă, Moon este ascunsă în grotele unde sălăşuiesc aceştia. Aici, descoperă un poliţist luat şi el prizonier şi, împreună, reuşesc să evadeze. Traversează câmpia de gheaţă şi ajung în Carbuncle chiar în momentul sosirii Primului Ministru al Hegemoniei, care urmează să deschidă serbările Festivalului. Acesta începe, iar Moon pătrunde în oraş cu ajutorul poliţistului, care s-a îndrăgostit de ea. În drumurile făcute pentru a-l găsi pe Sparks, ea află de la Făuritoarea de Măşti că iubitul ei se află la palat. Într-un cazinou din apropiere, îl întâlneşte, din întâmplare, pe fostul Starbuck, olog şi drogat, care-i promite că îi va facilita intrarea ân palat. Între timp, Arienrhod se hotărăşte să menţină domnia Iernii peste Tiamat, după plecarea extratereştrilor şi închiderea “ferestrelor” spre Poartă. Planul este să-i otrăvească pe Vărateci în perioada desfăşurării Festivalului. Moon pătrunde în palat, profitând de asemănarea perfectă cu Arienrhod şi îl înfruntă pe Sparks, reuşind să-i recâştige iubirea. Surprinşi de Regină, Sparks este închis iar Moon este dată pe mâna nobililor. Moon reuşeşte să scape, folosind Puntea Vânturilor, şi se refugiază în cartierele sordide ale capitalei. La sfatul său, secretarul Primului Ministru (despre care află cu uimire că este tatăl lui Sparks) îl scoate pe acesta din Palat, înlocuindu-l cu Herne, care se hotărâse să moară alături de Regină, în momentul sacrificiului regal ritual. Festivalul ia sfârşit odată cu alegerea Reginei Verii şi sacrificarea celeilalte. Moon cade într-un fel de transă autohipnotică şi află că rolul ei în acest joc planetar este acela de a câştiga întrecerea, deoarece aceasta este dorinţa Computerului. Cu ajutorul unei alte sibile, Moon reuşeşte să pună cap la cap toate informaţiile şi înţelege că civilizaţia umană, moştenitoare a Vechiului Imperiu, îşi are originea pe Tiamat, în adâncurile căruia se află Doamna Mării, alias Computerul Central, mersii fiind fiinţe inteligente nemuritoare create de om, prin inginerie genetică, pentru a avea grijă de buna funcţionare a acestuia. După prăbuşirea Imperiului însă mersii s-au sălbăticit şi au decăzut ca inteligenţă, ajungând să fie vânaţi pentru apa vieţii. Odată Festivalul încheiat şi extratereştrii plecaţi pentru un secol, perioadă pe care Poarta va rămâne închisă, Moon rămâne să încerce, alături de Spaks şi de ceilalţi prieteni, să ridice civilizaţia tiamatiană, dependentă de tehnologia venită din exterior, la un nivel superior, pentru ca prin aceasta să salveze Computerul de la degradare. Şi, prin el, să reîncerce refacerea Imperiului.
JV se străduieşte să reconstruiască atmosfera din “Regina Zăpezii” într-un nou ciclu, compus din două romane: “Psion” (1982) şi “Labă de pisică” (1988), ambele reunite în volumul “Sânge extraterestru” (1988). Ele abundă în aventuri melodramatice, care se desfăşoară într-o atmosferă de tip space-opera. “Psion” este o reluare şi, totodată, o dezvoltare a unei nuvelete scrise în prima perioadă de creaţie. Cat, o orfană pe jumătate umană, pe jumătate hydriană (o specie inteligentă, descoperită de oameni într-un alt sistem solar), are ochi de felină şi este înzestrată cu puteri extrasenzoriale. Ea devine eroina unei aventuri destul de lungite, care nu reuşeşte însă să se apropie valoric de romanul ce a consacrat-o.
În ultimii ani, considerând că a şi-a terminat filonul creativ, JV începe să alterneze textele originale cu novelizări după filme SF de succes: “Întoarcerea lui Jedi” (1983), ” Povestea Dunei” (1984), “Mad Max III” (1985), “Tarzan, regele maimuţelor” (1983), “Revenire în Oz” (1985), “Domniţa Şoim” (1985), “Salcia” (1988) şi ” Pierduţi în timp” (1998).
“Pierduţi în timp” este considerat cea mai reuşită transpunere a unui scenariu în proză de-sine-stătăoare. Într-un viitor nu foarte îndepărtat, din cauza celui de-al treilea război mondial, planeta a ajuns ân pragul colapsului ecologic. Singura rezolvare raţională a situaţiei o descoperă savantul John Robinson, care pune la punct un sistem de zbor cu hiperpropulsie şi reuşeşte să determine guvernul mondial să pună la punct o expediţie spaţială către sistemul stelar Alpha Prime, unde astronomii au depistat o planetă de tip terestru, proprice realizării, într-un timp record, a unei colonii de mari dimensiuni, unde să fie transportaţi toţi pământenii. Acestei idei i se opune o armată de gherilă, care e finanţată din banii marilor companii ce vor să ajungă primele pe Alpha Prime pentru a închiria planeta viitorilor colonişti. Armata atacă uriaşa Poartă spaţială de tranziţie prin hiperspaţiu, cu gând să o distrugă, pentru a întârzia plecarea spre viitoarea colonie. În plus, îl ucid pe pilotul ales să conducă uriaşa astronavă clasică “Jupiter Two” (care va merge spre Alpha prin spaţiul normal, timp de zece ani, echipajul fiind refrigerat, iar odată ajunşi acolo vor pregăti bazele viitoarei colonii, răstimp în care poarta va fi gata şi navele cu colonişti vor efectua saltul în numai câteva zile) şi, pentru a nu rata misiunea, plecarea e grăbită la maxim, pilot fiind numit Don West, unul dintre luptătorii spaţiali ai apărării Porţii. Echipajul va fi format din întreaga familie a profesorului Robinson: mezinul Will, cele două fiice – Penny şi Judy şi soţia sa Maureen, plus robotul astronavei. Acesta este însă sabotat de doctorul Smith, la îndemnul trusturilor şi reprogramat să-i ucidă pe toţi. După realizarea reprogramării, Smith nu mai reuşeşte să părăsească astronava şi pleacă, fără voie, în spaţiu.
În bătălia dintre el şi robot, apoi dintre robot şi cei treziţi din refrigerare, astronava se defectează chiar în apropierea Soarelui şi, pentru a evita prăbuşirea pe stea, pilotul porneşte hiperpropulsia şi se pierde în hiperspaţiu. Când opresc nava, se găsesc în faţa unei Porţi către spaţiul normal, iar în dreptul ei descoperă o astronavă pământeană, asemănătoare până la un punct cu a lor. Inspectându-i interiorul, descoperă, de fapt, că ea este epava lui “Proteus”, nava trimisă la mulţi ani după plecarea de pe Terra în căutarea lor. La bord a avut loc un dezastru, fiind invadată de un fel de păianjeni, pe jumătate insecte, pe jumătate roboţi, care i-au ucis pe toţi astronauţii. După ce se salvează, West pulverizează astronava, topind-o în focul hiperpropulsiei sale pentru a-i distruge pe extratereştri. În timpul acţiunii, sunt proiectaţi către spaţiul normal şi ajung în atracţia gravitaţională a unei planete, asemănătoare cu Terra. Obligaţi să aterizeze, realizează că nu mai au combustibil să o părăsească şi sunt obligaţi să pornească pe suprafaţa ei să caute material fisionabil. Dar planeta este o capcană temporală: apropierea Porţii din hiperspaţiu a determinat apariţia la suprafaţa ei a numeroase porţi temporale, prin care cei porniţi de pe navă se rătăcesc în segmente diferite ale timpului, în trecut şi în viitor, sfârşind prin a se întâlni cu propriile lor persoane dintr-un viitor îndepărtat când, singurii supravieţuitori, Will şi Smith (transformat din cauza unei muşcături pe “Proteus” într-un hibrid straniu om/păianjen), au construit un aparat de transfer prin timp, plănuind să ajungă pe Terra, mai înainte de pornirea navei “Jupiter Two”, fiecare cu propriul său ţel secret – Will pentru a împiedica plecarea navei, Smith pentru a-şi depune ouăle într-un mediu sigur, omenirea urmînd să devină cel mai important rezervor de hrană. După o bătălie crâncenă, omul-păianjen este ucis, planeta se apropie de completa sa disoluţie în valurile timpului, iar maturul Will reuşeşte să-i transfere pe toţi înapoi pe navă, fără ca el să mai poată să ajungă acolo. Cu un ultim efort, astronava se ridică şi, în vreme ce planeta se sfărâmă în bucăţi, pilotul o conduce spre spaţiul liber prin chiar miezul acesteia, pentru a se rătăci după aceea în inima unui spaţiu cosmic complet necunoscut.
JV rămâne un autor special al SF-ului, reuşind să creeze personaje credibile, pe care le face să treacă prin intrigi complexe, pe fundalul baroc al unor societăţi complexe.
Vizualizari: 351
