REVISTA NAUTILUS / Dictionar SF / UNGUREANU, Dănuţ (n. 1958)

UNGUREANU, Dănuţ (n. 1958)

Aurel Cărăşel • 15:39 - 05.05.2009 • 

Danut UngureanuNăscut la Calafat, judeţul Dolj. Tatăl, ofiţer de carieră, doreşte ca fiul său să facă o şcoală tehnică superioară, aşa că, după încheierea liceului la Slatina, urmează cursurile Facultăţii de Hidroenergetică din Bucureşti, luîndu-şi licenţa în 1983. Stagiar la Rovinari timp de cîţiva ani, tînărul inginer revine în Bucureşti, pentru ca în 1990 să îmbrăţişeze meseria de jurnalist, trecînd prin redacţiile ziarelor „Tineretul Liber”, „Cotidianul” etc. A fost căsătorit, timp de opt ani, cu graficiana SF Marina Nicolaev. Membru în mai multe cenacluri SF înainte de Revoluţie („Solaris”, „Prospect Art”, „Club SF 2001”), Dănuţ Ungureanu pătrunde în lumea fandomului SF românesc în 1981, prin intermediul cenaclului „Solaris”, al cărui preşedinte devine un an mai tîrziu. Debutează, în acelaşi an, în revista „Ştiinţă şi Tehnică”, cu povestirea „Vis de familie”. Tot în 1981, obţine primul său premiu naţional, pentru proză fantastică, la Convenţia Naţională a Cenaclurilor de Anticipaţie, ROMCON. Publică, începînd cu 1982 şi pînă în zilele noastre, circa 100 de povestiri şi schiţe în antologii, reviste („CPŞF Anticipaţia”, „Jurnalul SF”, „Orion”, „Helion”, „Paradox”, „Vatra”, „Quasar”) şi almanahuri. Cîştigă alte opt premii naţionale, iar în 1992 i se decernează Premiul Societăţii Europene de Science Fiction pentru Tînăr Autor, la EUROCON, în Germania, la Freudenstadt. Din 1992, este redactor la „Tineretul liber”, unde, din 1994 pînă în 1997, ajunge redactor-şef adjunct. În 1993, publică „Marylin Monroe pe o curbă închisă”, o selecţie a celor mai bune texte ale sale, la Editura Adevărul. Cîteva luni mai tîrziu, publică „Aşteptînd în Ghermana” la Editura Nemira. Pentru acest volum, aflat în topul celor mai bine vîndute cărţi Nemira, alături de Petre Ţuţea şi Horia Patapievici, i se atribuie în 1993 Premiul de popularitate, iar în 1994 Premiul I, la secţiunea de specialitate a ROMCON. În 1997, face parte din echipa de scenarişti a serialului radiofonic „Piaţa rotundă”, îngrijit de BBC şi Uniunea Europeană. Producţia a obţinut locul al treilea la New York, la Festivalul internaţional al serialelor de radio. Cochetează şi cu grafica SF – realizează coperta la propriul volum de proză scurtă, precum şi la traducerea romanului lui Norman Spinrad „Bug Jack Barron”. În perioada 1998 – 2003, a fost redactor-şef adjunct la „Curentul”, pentru care scrie zilnic foiletonul „Piatra în apă”, cu o apariţie neîntreruptă de 532 de episoade. „Pietrele” sînt selectate şi reunite într-un volum încă nepublicat. A susţinut, pentru acelaşi cotidian, o cronică de televiziune, cu apariţie zilnică. Scrie scenarii de televiziune pentru grupul umoristic “Vouă”.
Primele sale naraţiuni sînt realizate într-un ritm alert, cu o uşoară tentă umoristică, o nuanţă a umorului gros, uneori tragic, din romanul ”Aşteptînd în Ghermana”. În linii generale, autorul este interesat de apropierea universului ficţional de cel real şi, în acest scop, inserează în text fragmente din scenarii de televiziune, relame comerciale, chiar şi secvenţe de reportaj scris.
„Pedeapsa” (1986) este o parabolă, cu tentă SF, pe tema puterii şi a existenţei solitare. Într-o incertă societate a viitorului, un general important al unei armate stelare este judecat şi condamnat la pedeapsa supremă – ştergerea. Adică uitarea completă, de către semenii săi umani, a faptelor, a gîndurilor şi chiar a existenţei sale. Astfel, omul care dispusese moartea a milioane de soldaţi şi chiar stingerea unor stele rămîne să rătăcească, asemenea unui duh impalpabil, printre oameni obişnuiţi.
„Totul pentru om” (1986) este o satiră socială, realizată într-un limbaj umoristic, la adresa societăţii umane care tinde spre continua perfecţiune, în cazul acesta al perfecţiunii tehnice, previzibilă la nivelul deceniului al VIII-lea al secolului trecut. Lumea este împărţită în careuri, atît pe Terra cît şi în spaţiu. Într-unul din careuri, Consiliul Suprem al corporaţiei UFO, care asigură cercetarea ştiinţifică, experimentează descoperirile pe care le face asupra locuitorilor acestuia, spre asigurarea Fericirii Omului. Unul dintre produse este un stimulent care face ca gîndacii de bucătărie să se dezvolte într-un ritm halucinant şi să atingă dimensiuni gigantice, ajungînd şi la inteligenţă. Libărcile se organizează în manieră socială şi ameninţă specia umană cu extincţia, dacă aceasta nu va părăsi spaţiul de locuit pe care-l ocupă.
Volumul ”Marilyn Monroe pe o curbă deschisă” (1993) cuprinde povestiri şi nuvele din ultimii ani de creaţie, cînd autorul atinge pragul maturităţii artistice. Drumul pe care păşeşte cu eleganţă îl conduce spre spaţiul atît de controversat în critica de gen aflat la limita dintre SF-ul tradiţional şi literatura de tip simbolic şi alegoric. Maniera de creaţie părăseşte linia urmată pînă atunci, devenind mai seacă, mai nonlineară; limbajul artistic însuşi devine mai clar (utilizarea simbolurilor nu acceptă descrierea şi nici verbiajul suculent al prozei de tip realist), dar efectele pe care le obţine în plan vizual nu au de suferit. Pînă la un punct, DĂNUŢ UNGUREANU este un scriitor dur, care-şi îndrăgeşte personajele şi condiţia lor existenţială, străduindu-se să construiască, sub ochii cititorului, o lume misterioasă, alcătuită din miile de bucăţele de mozaic, adeseori fără legături vizibile între ele, care formează viaţa de zi cu zi a oamenilor obişnuiţi.
„Zbor de pe muntele liniştit” este un text SF, la limita cu Fantasticul şi Fantasy; nuvela tratează un motiv mai rar abodat în proza de gen – lumea artei. Pe „Paris”, o planetă de tip terestru, descoperită în timpul celei de-a treia mari migraţii cosmice a omenirii, colonizatorii au fost, în mod exclusiv, artişti de toate tipurile – pictori, sculptori, muzicieni etc. Există sute de Rodin, Rubens, Picasso, Michelangelo, Henry Moore, Fidias, Leonardo da Vinci etc. Fiecare se străduieşte să supravieţuiască pe o planetă unde nu se produce nimic altceva material, cu excepţia obiectelor de artă‘ artiştii se organizeză în grupuri şi luptă pentru hrana şi bunurile paraşutate de astronave venite de pe Terra. În plus, atunci cînd începe să bată (la propriu) vîntul inspiraţiei, artiştii se grăbesc să îşi înceapă marea aventură a creaţiei şi să conceapă capodopera, care să-l scoată din anonimat şi să-l impună în ochii Istoriei. Personajul principal este unul dintre Rodin-i, pripăşit într-o peşteră situată pe unul dintre numeroşii munţi ai planetei. Atins de dorinţa de craţie mai înainte ca vîntul inspiraţiei să înceapă să bată, Rodin se apucă să sculpteze în materia stranie a teloniului, un elemente din tabelul post-Mendeleev, statuia unei superbe femei înaripate. Unul dintre bătrînii Picasso, venit în vizită, îi sugerează că, oricît de frumoasă ar fi lucrarea, ea nu va putea să supravieţuiască eroziunii timpului şi, deci, nu-l va putea impune în ochii istoriei. Pentru a-şi eterniza opera, Rodin o supune unui tratament prelungit cu tot felul de radiaţii, care intervin în însăşi structura intimă a materiei şi o învie (asemenea unui nou Pygmalion). Noua fiinţă este însă o harpie uluitor de urîtă, înzestrată cu eternitate. Problema eternă a raportului dintre artist şi opera de artă nu a fost deci nici acum rezolvată…
„Ceaţă” este o nuvelă-replică la „Pasagerii” lui R. Silverberg: acţiunea se petrece într-un viitor nu foarte îndepărtat, cînd umanitatea a fost cotropită de oamenii-de-ceaţă ai unei alte dimensiuni. Asemănarea se opreşte însă aici. Spre deosebire de pasagerii lui Silverberg, scamele din nuvela lui DĂNUŢ UNGUREANU nu interferează, în nici un fel, cu viaţa pămîntenilor. Aşa încît, oricît şi-ar dori, Tomas nu poate să aibă nici un fel de interacţiune cu femeia de abur care a venit să locuiască în apartamentul său, fiind singurul caz din oraş care convieţuieşte cu o fiinţă de acest fel. Text de atmosferă, proza lui DĂNUŢ UNGUREANU ne conduce prin atmosfera unei lumi de tip sud-american, în care Taica Stop, Paraua, Bene, Roza-femeia-străzii sînt personaje-măşti, lipsite de substanţă, dar cu un rol important în construirea decorului unei societăţi supraaglomerate, controlată la nivelul dinamicii sociale de un atotputernic Lavian, un fel de cap al unei poliţii formate din… fluturi Ksi-Ksou, care comunică telepatic şi aplică infractorilor gîndirii şocuri mortale de 20.000 de volţi. Înainte de a muri în propriul apartament, sub privirile mute ale femeii-de-ceaţă, Tomas are viziunea unei dimensiuni paralele, care ocupă, simultan, acelaşi punct din spaţiu cu Terra.
„Ninge sub blocul Diomat” descrie o lume în prelungirea celei creionate în „Ceaţă”. Şi aici avem de-a face cu o mulţime imensă şi amorfă, care trebuie supusă, şi aici există o poliţie specială, care ajută la menţinerea noii ordini. Ksi-Ksou sînt înlocuiţi însă de vînătorii de gînduri rebele, controlaţi dintr-un punct nodal central, aflat la rîndul său sub controlul unui computer central. Vînătorii sînt oameni cu abilităţi speciale înnăscute, capabili să perceapă telepatic gîndurile răzvrătite şi să distrugă fiinţele umane care le-au emis. Acţiunea povestirii se axează pe lupta finală dintre un astfel de vînător, pornit după pradă, şi unul dintre păstorii de suflete care se străduieşte să-l controleze, luptă psihică, încheiată  cu moartea amîndurora.
„Cheile” reprezintă un fel de parabolă, aflată la limită cu SF-ul. August este un hoţ mărunt, care intră într-un magazin de chei pentru a da o spargere, dar aici are supriza să constate că bătrînul negustor nu este chiar un om obişnuit. În timp ce chiar sub ochii săi acesta începe să-şi trasforme imaginea, devenind, pe rînd, tînăr, masiv, pitic, August realizează că a intrat în puterea hipnotică a unei forţe necunoscute, al cărei reprezentant uman ar fi negustorul. Odată cu evoluţia firului naraţiunii, cititorul realizează, simultan cu personajul principal, că este posibil ca magazinul de chei să fie numai o acoperire pentru o uşă spre o altă dimensiune, pe unde, din cînd în cînd, pătrunde în lumea noastră o entitate stranie, numită generic Custer, care caută prin intermediul bătrînului o fiinţă umană care să poată să decripteze codul în care comunică el.
„Marilyn Monroe pe o curbă închisă”, nuvela care dă titlul volumului, acoperă un motiv SF (contactul cu o entitate nonumană, de origine extraterestră, posibil venită pe Terra dintr-un alt sector cosmic decît cel în care se găseşte Sistemul Solar, posibil ajunsă aici dintr-o altă dimensiune) cu liniile narative ale unei parabole, cu influenţe sud-americane, despre puterea absolută şi modurile misterioase de a o pune în aplicare. Len Claes este un cercetător, aflat sub comandă militară, implicat în studiul depistării unei modalităţi de comunicare cu entitatea extraterestră. Ceva sau cineva a coborît pe Terra şi a început să se joace cu minţile celor care doresc să-i clarifice identitatea. Nuvela se împleteşte din mai multe planuri, aparent fără legătură între ele: pe unul din acestea, călăuza Manuel conduce un grup de albi prin deşertul măturat de căderea unui obiect extraterestru; aceştia au angajat alte două personaje pitoreşti şi enigmatice – moş Bătătură şi fiul său Baki, care să citească urmele şi să-i ajute să identifice ciudăţenia cosmică. Pe un alt plan, Claes trăieşte o aventură dramatică, într-un univers, pe care creierul său, subjugat de creatură, îl recreează permanent – este fugar printr-un labirint care se termină într-un saloon western, pentru ca apoi, acesta să se transforme în necuprinsul deşert prin care rătăcesc personajele călăuzite de Manuel. În visul din vis, entitatea se circumscrie sub forma unui ou gigantic din metal, care pare să dorească să-l ucidă, dar şi ca o gingaşă Marilyn Monroe, elucubraţie psihanalitică a creierului lui Claes, îndrăgostit în secret de fascinantul personaj feminin, rătăcit în necunoscutul univers generat de mintea extraterestră. Curbă închisă, univers închis, după cum constată cu amărăciune Claes; entitatea nu pare interesată să comunice, cît, mai degrabă, să ocupe acest spaţiu, înlocuindu-l cu acela generat de propria sa imaginaţie.
„Ploi tîrzii” este o povestire SF post-holocaust. Acţiunea se petrece într-un viitor îndepărtat, în care rămăşiţele degradate biologic ale umanităţii se străduiesc să se adapteze la noile realităţi. Nouă-slutul este un adolescent handicapat, aparţinînd unui trib de oameni-arbori, care au drept caracteristică genetică deviantă faptul că braţul drept se tranformă în arc; lui Nouă braţul i-a înmugurit dar nu a devenit arc, transfomîndu-l într-un mutant printre mutanţi. Toţi membrii tribului poartă drept nume cîte un număr, acesta fiindu-le oferit pentru identificare de către Moş, un bătrîn în întregime uman, fost savant pe vremuri, care încearcă încă să identifice cauzele ce au condus la prăbuşirea genetică a speciei. Lipsită de intrigă, naraţiunea se roteşte lent în jurul relaţiilor dintre membrii tribului şi Magazin, locul de unde Moşul extrage tot felul de minuni, pe care le distribuie, treptat, acestora pentru a-i ţine sub control.
„Soare sub flanşe” este o continuare a lumii postholocaust a viitorului. Ian, Dael şi Mala sînt mecanicii unei uriaşe conducte din plastic, care iese din spatele zidurilor de cetate ale unui oraş pe care nu l-au cunoscut niciodată. Ei trebuie să aibă grijă ca piuliţele uriaşe ale îmbinărilor de tip flanşă să fie permanent bine strînse, pentru ca din ele să nu se scurgă în lichidele reziduale, conţinînd straniile rebuturi genetice ale laboratoarelor biologice din oraş. Umanii devianţi din exterior nu cunosc decît din auzite lumea oamenilor adevăraţi şi nu au habar dacă aceştia mai trăiesc sau nu; ei continuă însă să-şi facă treaba pentru care au fost construiţi, pînă în clipa în care un accident îi împiedică să acţioneze: este ceea ce i se întîmplă lui Ian care, căzut din neatenţie de pe flanţă în balta de reziduuri biologice este ucis de cele două femei ce-l însoţesc.
„Prin pulberea de aripi” reprezintă o altă faţetă a aceluiaşi mozaic. Fraţii Pepe şi Feodor sînt devianţi genetici ce trăiesc în afara oraşului şi avînd ca misiune să cureţe staţiile de transformare a curentului electric de trupurile umane, încuibate în carcasele de ţestoase, care se strîng pe transformator pentru a suge din ele energia ce îi ajută să supravieţuiască. Cei doi se află în slujba regelui mutant Bu, pe jumătate om pe jumătate muscă. Acesta, însoţit de strania sa curte regală, alcătuită din jumătăţi de oameni, din muşte verzi Bu, călăreţi de hîrtie şi porci stelari migrează permanent, avînd în centrul atenţiei linia de staţii de transformare. De la Feodor, fratele său află că porcii stelari reprezintă resturile unor astronave ce s-au prăbuşit pe Terra în urmă cu milioane de ani, risipind pretutindeni formele de viaţă biologică, ţinute pînă atunci într-o izolare completă unele faţă de altele şi permiţînd astfel apariţia încrucişărilor genetice aberante.
„Din nou acasă” este o microdistopie, axată pe o temă ecologică – ce se întîmplă cu gunoaiele produse de  societatea umană de-a lungul istoriei sale viitoare. Într-un timp îndepărtat, în care omenirea a părăsit Terra pentru a coloniza Galaxia, planeta natală a fost transformată într-o uriaşă ladă de gunoi – aici vin să arunce gunoiaele nave din toate coloniile umane, risipite în cosmos. Keyes şi Lamarre sînt doi vagabonzi spaţiali, care-şi cîştigă existenţa din tot felul de expediente. Ultima preocupare i-a adus pe Terra şi i-a transformat în scormonitori prin munţii de gunoaie: caută oun container securizat, aparţinînd firmei „Genetics”, azvîrlit din greşeală la sol, alături de alte gunoaie. Containerul ar putea să le aducă o recompensă grasă, dar totul este dat peste cap de Lamarre, care suferă de krut, o boală psihică ce se manifestă printr-o puternică nostalgie faţă de locurile natale. Acesta desface containerul şi împrăştie în jur secvenţele modificate genetic în laborator. Viaţa se reinstaurează pe bătrîna Terra şi începe să ia în stăpînire totul cu mare viteză, deoarece secvenţele au fost modificate în aşa fel încît să sară peste cicluri întregi de evoluţie şi să atingă stadiile finale ale evoluţiei în numai cîteva luni. Cei doi constată că nu mai reuşesc să părăsească suprafaţa planetei, deoarece vietăţile apărute le distruseseră capsula spaţială.
„Anatomic grafitti” (1996) este o nuvelă ce pare desprinsă, pînă la un punct, din atmosfera romanului „Aşteptînd în Ghermana”. Acţiunea se petrece într-o societate viitoare în care omenirea se împarte distinct în Buni şi Răi: cei dintîi se străduiesc să încalce cu ritmicitate legea, avînd înscrise la naştere, datorită unor erori de programare genetică, porunca biblică de a fura; cei din urmă, au tot interesul să le îndrepte, curăţindu-le prin ştergere din program (LOD), operaţie cerebrală în urma cărora pacienţii îşi pierd personalitatea, transformîndu-se într-un fel de sclavi docili, care constată din cînd în cînd că prezintă pierderi masive de memorie. Dave Paperback este un hoţ de bănci, care a suferit în mai multe rînduri operaţia LOD. În cursul ultimei tentative de spargere la „High Asian Bank”, banda pe care o conduce este anihilată de electrogabori, poliţişti electronici extrem de eficienţi şi de duri. Singurul care scapă este Dave, care suportă încă o LOD, în urma căreia ajunge om de serviciu la fundaţia „Copiii Asociaţi”. Viaţa i se pare suportabilă şi destul de uşoară, deoarece nivelul de inteligenţă a atins pragul minim: la serviciu dă cu mopul, făcînd treaba unor roboţi casnici, iar acasă duce o existenţă simplă, alături de androida deteriorată cu care l-au căsătorit la ieşirea din tratament. Singurul element neaşteptat îl constituie Louie, fostul partener, căreia operaţia nu i-a reuşit decît parţial şi care visează din toate puterile să dea lovitura vieţii la… „Copiii Asociaţi”. Finalul este asemenea începutului – lovitura eşuează, electrogaborii intervin în forţă şi-i decimează pe spărgători, Dave suportînd ultima operaţie LOD, în urma căreia viermele îi toacă şi ultimele secvenţe de inteligenţă, transformîndu-l într-o legumă.
Duh melancolic peste lumile lui Ryan” (1997) este o nuvelă care atinge un plan tematic mai puţin obişnuit pentru DĂNUŢ UNGUREANU – cel al universurilor paralele posibile. Într-un viitor lipsit de limite, societatea umană de pe Terra a atins un prag de dezvoltare dincolo de care nu mai există decît operaţiuni mentale. În jurul Pămîntului s-a organizat o sferă noocratică, care s-a concretizat într-o entitate stranie, numită Duh de către Ryan, personajul principal al textului. Trăind într-o lume exclusiv conceptuală, acesta se plictiseşte şi inventează un joc nou, pe care intenţionează să-l joace cu Duhul – jocul cu bile colorate. Duhul învinge şi doreşte să-i cumpere jocul, oferindu-i ceva în schimb. Ryan îşi doreşte un univers imaginar nou, care să-i ofere emoţii noi. În mod ciudat, lumea pe care o construieşte este o secvenţă desprinsă din istoria secolului XX – războiul din Vietnam. Peste lumea paşnică, aflată în imposibilitate de a-şi imagina măcar umbra unui conflict, năvăleşte cu brutalitate plutonul sergentului Benito Allegre, care nu percepe din contopirea celor două segmente diferite de univers altceva decît o nouă provocare a inamicului galben. Cu trecerea timpului, cele două segmente se întrepătrund tot mai adînc, realitatea şi imaginarul pendulînd în mod simetric, astfel încît Duhul pierde controlul asupra desfăşurării evenimentelor, în noul univers îşi face apariţia un Duh negativ şi chiar un Ryan negativ, numit Nayr, care deturnează complet sensul lumii iniţiale în care trăieşte Ryan. După o serie de aventuri şi lupte sîngeroase, Ryan, la sfatul Duhului, trebuie să se întoarcă 600.000 de ani în trecut, acolo unde o fiinţă extraterestră s-a coborît pe Terra şi i-a determinat pe oameni să renunţe la a folosi forţa gîndurilor şi să utilizeze obiectele pentru a-şi cîştiga existenţa; în trecutul primitiv al umanităţii, Ryan reuşeşte să-l descopere pe strămoşul care urmeză să sufere transformarea şi să-l determine să o apuce pe calea ce va conduce la construirea universului său.
„Noaptea în oraş” (1998) îşi plasează acţiunea într-un viitor nedeterminat, în care cibernetica şi ingineria genetică reprezintă elemente obişnuite în viaţa societăţii: majoritatea oamenilor sînt monitorizaţi şi păziţi fie de dădace cibernetice, numite friend, fie de commici, bodyguarzi din latex, wolfram şi circuite electronice; moartea pare să fi devenit un fel de glumă obscenă, într-o lume în care fiecare individ are copii genetice puse la păstrare în bănci specializate sau în seifurile personale; acestea pot fi transformate în fiinţe umane, cu toate amintirile celui decedat la zi, cu ajutorul unor staţii speciale de activare. Personajul principal este puştiul Lenny Daniels, fiul lui Tati Daniels, un om de afaceri mafiot, care este ucis într-o răfuială de către membrii unei bande rivale. Subiectul urmăreşte încercarea lui Lenny de a-l reactiva pe acesta, dar pus şi în situaţia de a scăpa cu viaţă din urmărirea dublă la care este supus – pe de o parte de către banda ce-l ucisese pe părintele său, iar pe de alta de către asociaţii acestuia, care doresc să-şi însuşească banii rămaşi de pe urma afacerilor necurate. După mai multe peripeţii, în care era gata să-şi piardă viaţa de mai multe ori, Lenny reuşeşte să-l readucă la viaţă pe Tati Daniels, însă modificările genetice pe care  le comandă fostul colaborator Leo Ram îl determină să se transfere în corpul friend-ului său, în vreme ce ucigaşul Yeke, devenit din duşman prieten ajunge în acela al commic-ului.
„Motor îşi asumă riscul” (2001) este o poveste SF, pe linia celor din „Ciberiada” lui S. Lem, dar pornind de la schema basmului clasic românesc. Cutezătorul Motor este un erou al unui viitor incert, care cutreieră Galaxia, în căutare de aventuri, în compania celor doi amici ai săi, implantul cerebral Optimus-trei şi măgarul Horaţio. Aflînd că despotul Hamodului doreşte să-şi căsătorească fata, Odihna, cu acela care va reuşi să-i răspundă la trei întrebări şi îndrăgostindu-se pînă peste urechi de holograma acesteia, Motor se decide să participe la competiţia care făcuse pînă atunci cîteva mii de victime. Pentru a reuşi să contracareze inteligenţa implantului-consilier care-l sfătuieşte pe despot, Optimus decide că abordarea cea mai bună este ca Motor să realizeze un transfer psihic cu Horaţio, în aşa fel încît dacă va fi decapitat să scape cu viaţă în corpul măgarului. Aventura începe, iar inteligenţa combinată a celor trei reuşeşte să treacă de capcana primei întrebări, dar se împotmoleşte în logica perfectă a celei de-a doua. Lovitură de teatru – este salvat de securea gîdelui chiar de fata despotului, care îl doreşte de soţ şi apelează la o cutumă străveche ce îi permite să ceară în căsătorie pe un condamnat la moarte. Dar tînăra este de o urîţenie înspăimîntătoare, iar Optimus pricepe că s-a folosit de holograma unei alte fete pentru a-şi atrage peţitorii.
Cea mai valoroasă creaţie a lui DĂNUŢ UNGUREANU rămîne, fără îndoială, romanul „Aşteptînd în Ghermana” (1994), a cărui temă reprezintă o combinare a două motive extrem de uzitate în ultima jumătate de secol – manipularea individului şi a societăţii, într-o omenire postholocaust, şi nemurirea. Genetiah Yablonsky, protagonistul romanului, poliţist în cadrul Cocoon, una di cele patru poliţii oficiale ale metropolei gigant, reconstruită după războiul apocaliptic, care a condus la distrugerea cvasitotală a umanităţii secolului XX, descoperă într-o bună zi că i-a fost hărăzit, prin destinul impus de o conjuraţie a şefilor celor patru poliţii, care conduc destinele noii umanităţi, creată din resturi concepute genetic, darul zeilor – nemurirea. Gene nu doreşte însă să fie altfel, el îi iubeşte şi îi respectă pe indivizii care alcătuiesc mulţimile ce populează megalopolisul, împărţit în cartiere uriaşe, extrem de bine diferenţiate – Maetzig, cartierul militar, Industrii, Crystal City, cartierul bogătaşilor, Mauin, Cartierele Colorate ş.a.m.d. Undeva, în spaţiu, par să existe nişte colonii spaţiale, care au supravieţuit unei conflagraţii ce a marcat, iremediabil, evoluţia biologică a umanităţii. Evoluţia fără precedent a tehnologiei genetice a condus la schimbarea modului de percepţie al vieţii: omenirea nu se mai înmulţeste în modul tradiţional, impus de natură, ci prin intermediul  manipulărilor genetice, considerate lucruri normale şi banale; protezarea individului uman a atins parametri greu de imaginat: Sebastian-cel-mai-protezat-om-din-oraş este exemplul cel mai elocvent – un individ din care nu a mai rămas decît creierul, introdus într-un sac de plastic biologic, înzestrat cu o multitudine de pseudopode şi de filamente şi care este implicat, pînă peste cap, în planurile strategice ce se joacă la cele mai înalte niveluri. În această lume halucinantă, în care toţi îi vîneză pe toţi, singura speranţă a menţinerii modelului moral uman pare să stea în existenţa, undeva, în adîncurile Ghermanei, a unei comori rare, rămasă moştenire din vremurile de demult, o comoară formată din obiecte artă şi de ştiinţă necoruptă. Majoritatea potentaţilor din megapolis visează să ajungă la ea şi să o utilizeze conform propriilor planuri pentru transformarea locuitorilor megapolisului, rebuturi stranii, dominate de sex, violenţă, drog şi muzică. Către acest loc secret există o hartă multidimensională, ajunsă pe mîna unui puşti, căutat de toată lumea, inclusiv de Genetiah, care află, cu surprindere, că soarta sa depinde de această hartă şi că toţi cunoscuţii săi îl folosesc ca pe un copoi pornit în căutarea prăzii. Chiar dacă nu reuşeşte să o descopere, pînă în final, Genetiah trăieşte drama cunoaşterii absolute, aceeaşi pe care o cunosc mai mulţi eroi ai genului SF, dramă care îl transformă dintr-un simplu instrument al societăţii într-un individ uman, care este capabil să trăiască şi să sufere pentru semenii săi.

Alte opere: „Datoria” (1983), „S.O.S. sentimentele” (1984), „Pedeapsa” (1985), „Totul pentru om” (1985), „Ziua învingătorului” (1987), „Prin pulberea de aripi” (1987), „Din nou acasă” (1988), „Ameţeala” (1988), ”Paşi pe o curbă deschisă” (1988), „Isidor îşi asumă riscul” (1990), „Din perete” (1990), „Un basm” (1991), „Domus” (1992), „Omul care a omorît munţii” (1992), „Ora exactă!” (1992), „O oră şi zece minute” (1993), „Dragoste la căpuşe”  (1994), „Noaptea în oraş” (1998), „Metoda pentru ghitară”, „Arbore cotit”, „Fragil”, „Obiectele”, „La frontierele cunoaşterii”.

2415 vizualizari

6 Comentarii

  1. 1. In 1992, Eurocon-ul s-a desfasurat la Freudenstadt (Germania). Cel mai apropiat ca data, din Marea Britanie, s-a tinut in insula Jersey, in 1993. Deci unde si cand a luat Danut Ungureanu premiul?

    2. Dictionarul zice „megalopolis”. A cui e greseala?

  2. michael spune:

    Pe site-ul Societatii Europene de SF apare ca Danut Ungureanu a luat premiul de incurajare in 1992, la Freudenstadt. In 1993, la Jersey, a fost premiat Alexandru Ungureanu. Greseala e a mea, ca redactor, chiar daca a gresit si autorul. Acuma nu ca ar trebui sa verific chiar tot ce scrie un autor in articolul lui (mi-as petrece viata doar cu astfel de verificari) insa ar fi trebuit sa-mi atraga atentia omiterea localitatii unde s-a desfasurat acel Euocon si, pentru acuratete, tot ar fi trebuit sa depistez eroarea.
    Si da, e megalopolis.
    Asa ca mi le asum pe ambele. Si le voi si corecta. Multumesc pentru semnalare.

  3. Dragii mei, nu sariti in sus, ca n-am dat cu parul! Intamplator, in anii aceia am foat prezent la ambele evenimente, asa ca incepusem sa cred c-am uitat ce s-a intamplat atunci. Important este ca acele premii s-au luat, si ca autorii romani premiati cu acele ocazii continua sa fie printre cei mai buni si in prezent. Pacat de raposatul Alexandru Ungureanu, pentru ca nimeni nu s-a mai invrednicit sa-i republice scrierile, dar – cine stie? – poate s-o gasi candva si in SF vreun filantrop. Nu ne ramane decat sa speram…

  4. L. spune:

    A murit Alexandru Ungureanu? 🙁 habar n-aveam, mă întrebam din cînd în cînd ce mai face el p-acolo pe la Bacău cu gazetăria lui, și dacă o să mai scrie vreodată SF în stilul Artelor Marțiale Moderne sau Herbwue … 🙁 🙁

  5. Uitati-va la rubrica lui Mike, „Calendar”, din ianuarie 2009 si va veti lamuri. Poate mai aflati si alte lucruri interesante. Eu am avut adevarate surprize uneori…

  6. danut ungureanu spune:

    Va rog sa-mi permiteti mici observatii la articolul de mai sus:
    – Nu am lucrat la ziarul Cotidianul, ci la ziarul Curentul.
    – Nu am debutat cu povestirea „Vis de familie”, ci cu povestirea „Viata de familie”.
    – „Asteptand in Ghermana” n-a aparut in 1994, ci in 1993.
    – Povestirile mentionate incepand cu „Anatomic graffiti” nu fac parte din volumul „Marilyn Monroe pe o curba inchisa”, ci din volumul „Basme geostationare” (ed. Bastion Timisoara, 2008)
    Ar mai fi, dar nu vreau sa par (prea) carcotas…

Lasă un comentariu

Vă rugăm să comentați la subiect și să nu îi jigniți pe ceilalți interlocutori. În caz contrar, comentariul nu va fi aprobat sau va fi editat. Vă mulțumim. Pentru comentarii ce nu sunt legate de articolul de mai sus, folosiți pagina de Contact.