REVISTA NAUTILUS / Dictionar SF / SURUGIU, Liviu (n. 1969)

SURUGIU, Liviu (n. 1969)

Aurel Cărăşel • 14:23 - 01.12.2015 • 

Liviu SurugiuScriitor și scenarist român de SF. Născut în localitatea Roșiorii de Vede, a urmat cursurile liceului „Anastasescu” din Roșiori de Vede (1984-1988), iar apoi pe cele ale Facultății de Drept din București (1991-1995).

Debutează în literatura SF în1994, cu proza scurtă ”Visându-l pe Mart Senson”, publicată în „Jurnalul SF”, pentru care primise în anul anterior Premiul Atlantykron. Între 1994-1996, obține mai multe premii, la concursurile de gen: SuperNova 1994, Sfera 1994, Premiul Nautilus pentru Nuvelă la Festivalul Vladimir Colin 1995, Premiul Radu Gyr 1995, Premiul ARSFAN 1995, la Pozitronic Buzău. Publică mai multe povestiri în „Jurnalul SF”, colecția „CPSF Anticipația” și „SuperNova”: „Începutul”, „Daniel”, „Adevărul despre Woopy”, „Mâinile lui Solomon”, „Burta”, „Castelul Câinilor”, „Alcoolama” (în colaborare cu Ionuț Bănuță), „Îngeri și Câini”, „Visus”.

Este colaborator fervent al mai multor publicații, fie tipărite, fie on-line: Curierul Național, Gazeta SF, Nautilus-online, Argos.

Dispare din atenția amatorilor de SF pentru o lungă perioadă, răstimp pe care și-l petrece în străinătate, după care revine în țară și a se întoarce la prima sa dragoste – SF-ul. Perfecționist, LS se apleacă și asupra unor texte mai vechi: reia o povestire scrisă în 1983, pe care o dezvoltă și o publică prin forțe proprii, în 2011, ca roman, cu titlul „Imman”.

În 2013, este unul dintre finaliștii Concursului Național de Scenarii, organizat de HBO România, în parteneriat cu TIFF, secțiunea lungmetraj.

În 2014, revine asupra volumului Imman, și scrie romanul „Atavic”, obținând la Romcon-ul din anul următor Premiul pentru Cel mai bun roman. Tot acum, extinde povestirea „Întâlnirea”, premiată la Festivalul Vladimir Colin din 1995, transformând-o în microromanul epistolar „Iubire și moarte pentru totdeauna”.

În 2015, devine membru SRSFF.

Proza lui LS atacă probleme fundamentale ale existenței – viața, moartea, reînvierea și elementul liant dintre acestea, visul, precum și valorile sau eșecurile pe care le declanșează acestea în spiritul colectivităților umane. Scriitor de nișă, el înțelege destul de exact faptul că domeniul religios, deși ofertant ca tematică și ca ideatică, a fost prea puțin utilizat în proza SF, în principal și datorită faptului că anterioara societate comunistă se străduise din răsputeri să promoveze ateismul. Pentru a aborda însă această zonă sensibilă, este nevoie de multă informație, dar și deco înțelegere adecvată a ei, dincolo de orice fanatism și de orice negație formală, lipsită de motivație. Calități pe care autorul le demonstrează din plin în prozele sale. Stilul narativ este apropiat de policierurile americane, plin de nerv și de răsturnări de situație, păcătuind poate prin prea multă acțiune și prea puțină reflexivitate a ceea ce se întâmplă sub ochii surprinși ai cititorului.

„Iubire și moarte pentru totdeauna” (2014) este un microroman, în care autorul încearcă să abordeze o combinată tematică specifică mai degrabă prozei fantastice românești decât SF-ului: legătura intrinsecă dintre moarte și vis. Acțiunea se petrece în sanatoriul de boli mintale „Sfântul Lazăr” (trimitere aluzivă firească, la sfântul creștin care a înviat din morți, la comanda lui Isus) și-i are ca protagoniști pe Gena, Andrei și pe doctorul Sincran, un mai vechi colaborator al academicianului C.I. Parhon, una dintre somitățile românești ale medicinei, cel care pune de fapt în mișcare întreaga poveste. Din câte înțeleg aceștia din urmă, iar cititorul face același lucru odată cu ei, citind jurnalele pe care Sincran îi obligă să le scrie, ei doi reprezintă rezultatul unei selecții naturale (o boală cumplită i-a ucis pe toți copiii din orfelinatul în care trăiau, dar pe ei i-a cruțat, rămânând în trupurile lor și obligându-i la un straniu regim alternativ de moarte clinică și viață obișnuită, alternanță care se repetă lună de lună, cu o ciclicitate înspăimântătoare).

Treptat, lucrurile converg către vechea poveste de dragoste între ființe a căror situație socio-culturală nu le permite să ajungă în contact direct. Îndrăgostindu-se mai mult de imaginea pe care fiecare și-o creează despre celălalt, cei doi ajung să-și scrie misive de dragoste secrete și chiar să-și dedice pagini din jurnalul obligatoriu. Îndrăgostiții par făcuți unul pentru altul, completându-și atât de bine personalitățile, încât devine evident că, într-un fel sau altul, în cele din urmă vor reuși să treacă peste toate piedicile și să se întâlnească. Cu atât mai mult, cu cât această întâlnire este punctată de gesturi anterioare care o presupun – drumul comun la Moscova, unde Gena ar trebui să fie supusă unei operații delicate și complicate pentru a o smulge dualității viață-moarte în care se zbate, drum ratat din cauza intervenției ambasadorului rus, contele Serghei Marevici, care este îndrăgostit nebunește de Gena și ar face orice ca să o obțină; inseminarea artificială pe care o solicită Gena, cu material seminal de la donorul Andrei, acțiune pe care doctorul reușește cu mare greuate să o stopeze; căsătoria stranie și, cumva, morganatică, pe care Gena și Andrei reușesc să o smulgă de la doctorul Sincran, oficiată de un preot nebun, într-o capelă subterană, unde mirii sunt prezenți pe rând, alături de un sicriu unde se află corpul celuilalt, aflat în moarte clinică.

Avalanșa de neoprit a evenimentelor îl determină pe Sincran să le propună celor doi un experiment periculos, dar cu un posibil efect terapeutic imediat: o injecție cu adrenalină direct în cord, făcută unuia cu numai puțin timp înainte de a intra în moarte clinică, iar celuilalt cu puțin timp înainte de a ieși din ea. În felul acesta, dacă reușește, operațiunea le-ar permite protagoniștilor să ducă o viață normală. Cum să reușească însă ceva ce ar ține mai degrabă de magie neagră decât de știință? Pentru că adrenalina izbutește doar să recombine cele două părți spirituale și fizice ale androginului (Andrei și Gena) care a fost scindat în cele două elemente componente de către maladia stranie ce le-a scindat, dar nu poate opri moartea să-și reintre în drepturi.

„Atavic” (2014) este un roman care readuce în discuție eterna temă biblică a jertfei pentru iertarea păcatelor. Cu o acțiune care se întinde pe mai bine de 2000 de ani (deși majoritatea absolută a acesteia se petrece în zilele noastre), textul debutează și se încheie simetric – cu întrebarea retorică „Cine merită să conducă această lume, fundamental religioasă, atavicii, cei care reprezintă linia descendentă direct din Isus Cristos, sau desposynii, urmașii indirecți ai acestuia, proveniți din frații Domnului?”. Retorică pentru că, în mod evident, răspunsul nu-l au nici măcar cele două personaje principale care se confruntă într-o încleștare mută prin praful istoriei, Imman, fiul obținut prin inginerie genetică din sângele lui Mesia, în zbuciumatul secol XXI, și etnarhul Rus Vil, cel educat în mod special pentru a-l păzi pe primul, dar a cărui linie sangvină este descendentă direct din desposyni.

Urmărind o intrigă complexă, în care atenția este menținută în mod constant trează de întorsăturile de situație din fiecare nou subcapitol, cititorul este plimbat pe aproape întreaga suprafață a Terrei, de la Madrid, Barcelona, Toledo, Salamanca și Santiago de Compostella (Spania fiind țara care găzduiește cea mai mare parte din acțiune, aici aflându-se și sediul Organizației), dar și în Rusia, Siberia, arhipelagul Franz Josef, Italia, Noua Zeelandă. Bătălia religioasă se dă pe trei fronturi: pe unul dintre ele, se confruntă Organizația creștină, condusă de PreaCuratul Kiriam Kirian, cu diferite kabale și secte asiatice, indiene și europene, care își doresc secretul, păzit cu strășnicie de cea dintâi; pe un altul, există o luptă mai discretă, deși la fel de sângeroasă, între Organizație și forțele de ordine din țările în care aceasta își desfășoară misterioasele activități; în fine, pe un al treilea plan, confruntarea îi aduce, față în față, pe cei mai importanți membri ai Organizației, când aceștia constată că în rândurile lor există un spion deposyn, care nu este însă conștient de statutul său.

Toate aceste planuri și personaje sunt legate între ele de statutul lui Irin Amaranto, femeia al cărui pântece a preluat misterioasa sarcină a demult moartei prințese-faraon Ix, în fapt Cleopatra a IX-a a Egiptului, un foetus care a supraviețuit în mod aproape miraculos trecerii mileniilor și care ar putea să fie însuși copilul lui Dumnezeu (ne amintim de povestea lui Jupiter și a frumoasei Europa, nu?), un Mesia pe care popoarele pământului îl așteaptă cu răbdare și dramatism, din momentul în care Isus a urcat la cer și a promis reîntoarcerea. Reîntoarcerea Lui sau a altui Mesia, asemenea Lui? Pentru că nu se știe exact, dilema nu poate fi lămurită decât printr-un război.

După ce mama-receptor îi dă naștere, Imman devine dintr-odată cel mai râvnit copil din lume, toate religiile recunoscând în el imaginea celui care le-a pus bazele: mahomedanii văd în el pe Allah, indienii pe Budha, creștinii pe Dumnezeu ș.a.m.d. Încercările de răpire se în lanț, gardienii sacri făcând față cu greu atacurilor, din ce în ce mai sofisticate. Soluția este dată de însuși statusul de sănătate al pruncului – deoarece prezintă un sistem imunitar deficitar și are probleme de creștere, este introdus și crecut într-o cameră etanșă, cu o gravitație asemănătoare celei de pe Lună. În paralel cu grija pentru creșterea sa, Organizația este angajată într-o altă operațiune secretă: descoperirea locului unde a căzut pe pământ Steaua ce a marcat nașterea lui Isus la Betleem. Pentru că așa cum arată Cărțile Sacre, nu a fost vorba despre o cometă, ci de un meteorit. Găsirea ei deschide calea comparării energiei din jur cu aceea degajată de trupul Imman-ului, adică posibilitatea identificării unui tipar comun, ceea ce ar conduce, automat, al autentificarea acestuia ca Mesia.

Dar totul pare că se schimbă, atunci când Soarele ejectează spre Terra un monolit dintr-un material necunoscut, de culoare neagră, care odată ajuns pe cerul pământului se desface în trei părți, căpătând forma clasicei cruci. Deja semnul ceresc indică faptul că momentul mult așteptat de întreaga religie creștină este foarte aproape, deși strania formă extraterestră plutitoare prin atmosferă este imună la problemele umanității, mulțumindu-se cu statutul de observator neutru. Iar oamenirea își reorganizează forțele în vederea unui nou și ultim război – cel religios, cel mai dur și mai înspăimântător din toate veacurile, deoarece, de această dată, conducătorii nu mai luptă în numele unor zeietăți invizibile, ci sunt chiar acele zeietăți, ivite la lumină din praful istoriei.

 

Alte opere: „Întâlnirea” (1995), „Imman” (2011), „Evangelion” (2013), ”144”, ”Grădina din sicriu, sicriul din cușcă” (2014), ”Daysi” (2014), ”Ultimul vis al lui Mart Senson” (2015), „Rămășițele visurilor” (culegere de povestiri; 2015)

1160 vizualizari

Lasă un comentariu

Vă rugăm să comentați la subiect și să nu îi jigniți pe ceilalți interlocutori. În caz contrar, comentariul nu va fi aprobat sau va fi editat. Vă mulțumim. Pentru comentarii ce nu sunt legate de articolul de mai sus, folosiți pagina de Contact.