REVISTA NAUTILUS / Dictionar SF / OPRITA, Mircea (n. 1943)

OPRITA, Mircea (n. 1943)

Aurel Cărăşel • 15:22 - 02.07.2009 • 
, , ,

mirceaScriitor român de SF, poet, dramaturg, critic si istoric literar, nascut lînga Tmisoara. Între 1961-1966, urmeaza cursurile facultatii de filologie din cadrul Universitatii din Cluj. Din 1972 si pîna în 1989, este redactor de carte la editura Dacia, din acest oras. Între 1990 – 1995 este presedinte al Asociatiei Scriitorilor din Ardeal, functie pe care o paraseste pentru aceea de director al Institutului Cultural Român din Budapesta. Între 1994 – 1996 este presedinte al Asociatiei Scriitorilor din Cluj, functie la care revine dupa 1998. Este presedinte al Asociatiei Române de Science-Fiction.
Debutul publicistic are loc în anul 1961. Are numeroase colaborari la reviste literare – „Tribuna”, „Steaua”, „Vatra”, „România literara”, precum si la Radio Cluj. Genuri abordate: poezie, proza scurta, roman, teatru pentru copii, articole si studii critice, studii de istorie literara, literatura SF si traduceri. Între 1965 si 1995, obtine 9 premii literare, cele mai importante fiind Premiul Uniunii Scriitorilor din România, 1973, pentru „Noptile memoriei”; Premiul special al Juriului, Eurocon, 1976; Premiul Aripile de Aur ale Fanteziei, Poznan, 1980; Premiul Asociatiei Scriitorilor Cluj, 1983, pentru „H.G. Wells: utopia moderna”.
Debutul literar are loc în anul 1966, cu volumul de povestiri SF “Întîlnire cu meduza“. Înca de acum, se poate distinge una din caracteristicile majore ale întregii proze SF a lui Mircea Oprita – perceptia intensa a realului, conceput ca un mijloc de a se apropia de perimetrul SF. Iar inima însasi a acestui tip de real este omul simplu, în jurul carui autorul îsi tese plasa observatiilor psihologice, din liniile carora cititorul va putea sa întregeasca singur portretul personajelor.
„Figurine de ceara” (1973 ; premiul I la cel de-al III-lea Concurs National de literatura SF) este una dintre cele mai frumoase si mai interesante povestiri ale lui Mircea Oprita. Pornind de la ideea lui Stanislaw Lem din romanul „Solaris” – aceea a unei planete gînditoare -, autorul dezvolta cu o deosebita pricepere narativa o straveche tema a literaturii fantastice europene, aceea a ucenicului vrajitor care-si testeaza în mod impulsiv si, pîna la un punct, nerational puterile extraordinare pe care descopera cu surprindere ca le poseda fara a fi depus vreun efort special în acest scop. Un astronaut este trimis pe îndepartata planeta Bactriana, considerata arida si lipsita de orice interes stiintific. La fata locului, acesta constata ca lucrurile nu stau chiar asa. Din adîncurile planetei urca spre suprafata, la intervale regulate, prin intermediul unor întinse lacuri si smîrcuri, o ceata stranie, care are proprietatea de a imita si materializa orice obiect întîlnit în cale. Întelegînd ce pista de interes i se ofera, astronautul începe sa se joace cu materia, recreînd din ceara, la început, tot felul de animale din fauna terestra, pentru a trece apoi la realizarea a tot felul de himere si, în final, la conceperea unei femei, un fel de Eva care, pentru a-si juca rolul, are nevoie de un Adam. Care se dovedeste a fi, fara voie, chiar el, astronautul: pe cînd amplaseaza statuia din ceara a femeii pe care o doreste imitata si întrupata, ceata îl surprinde si-l copiaza mai înainte ca el sa aiba posibilitatea sa reactioneze. În fata zecilor de eu-uri care încep sa se miste în apropierea navei, astronautul paraseste în graba planeta, lasînd ciudatul muzeu în aer liber la voia întîmplarii.
„Semnul licornului” (1980) este un volum de maturitate artistica, povestirile si nuvelele cuprinse între copertele sale fiind interesante mai întîi prin maniera de transpunere a unor teme si idei, considerate deja „batute”, în zona artisticului narativ decît prin noutatea acestora.
Povestirea „Semnul licornului” înfatiseaza, sub forma unor însemnari personale ale unui om de stiinta, aventura pe care o traiesc în mîinile sale manuscrisele de la începutul secolului XX ale unui taran convertit amatoriceste spre zona stiintei. Din paginile mucegaite si, în mare parte distruse de umezeala si de paraziti, el realizeaza, treptat, ca George Biris Delafrata a reusit sa descopere cumva un drum nou în stiinta geneticii, aflata pe atunci de-abia la primii sai pasi timizi.

Mai exact, în paginile marcate de el cu capul unui licorn, desenat stîngaci, exista mai multe semne directe si indirecte cum ca taranul autodidact ar fi descoperit o modalitate de a stopa îmbatrînirea celulelor si de a le mentine la nesfîrsit în stadiul în care se aflau în momentul declansarii procesului. Invitat la aniversarea unui anumit numar de ani de la absolvirea liceului chiar în comuna Frata, omul de stiinta are surpriza sa afle ca George Biris traia, avînd respectabila vîrsta de peste 90 de ani si se afla în îngrijirea fiicei sale Catinca, o femeie cam ticnita, convinsa de faptul ca tatal ei era un geniu, iar ea trebuia sa mosteneasca uzufructul publicarii inventiilor acestuia. Din acest moment, în mintea sa se înfiripa doua idei: George Biris a aplicat asupra sa procedeul stoparii îmbatrînirii celulelor, dar a facut-o la o vîrsta prea înaintata, iar nemurirea ce pare ca-l asteapta este mai mult un chin decît o binefacere; faptul ca textele în care Delafrata îsi descria procedurile de obtinere a nemuririi fusesera distruse si nu se mai puteau recupera reprezinta mai degraba un fapt pozitiv decît unul negativ, omenirea nefiind pregatita nici spiritual si nici pe plan moral pentru a prelua o astfel de descoperire care i-ar fi schimbat pentru totdeauna evolutia. În fapt, dincolo de atmosfera impecabil recreata a satului românesc de la mijlocul secolului XX, istoria lui G. Biris este comuna, pîna la un punct, cu aceea a lui Tithonus, cel care, în Grecia miturilor stravechi, ceruse zeilor sa-i acorde darul nemuririi, uitînd însa sa solicite si tineretea vesnica. Discreditarea temei nemuririi este aici un exercitiu de antrenament pentru ampla parodie din romanul „Argonautica”.
„O sansa pentru fiecare” este o reluare a unei idei mai vechi a literaturii SF anglo-americane: omenirea viitorului va realiza geneza biblica în propria sa maniera – crearea androizilor. Cel putin în prima perioada de coexistenta, acestia se vor afla într-o pozitie de segregare în raport cu oamenii, de care nu-i delimiteaza decît un simbol matematic crescut pe pielea bratului drept odata cu încheierea evolutiei accelerate a corpului în retortele laboratoarelor.

Povestirea suprinde un moment din începutul bataliei sociale pentru atingerea egalitatii în drepturi a celor doua specii: doua androide discuta în centrul unui oras, povestindu-si peripetiile traite în raport cu oamenii ce-i coordoneaza. Prima, construita pentru antrenarea sportivilor umani, este fericita pentru ca a reusit sa-l umileasca pe un tînar ce-i fusese încredintat, depasindu-l în cadrul unei curse de antrenament; cea de-a doua îi demonstreaza, fara cuvinte, ca a reusit un alt tip de salt: suflecîndu-si mîneca îi arata celeilalte ca si-a anulat semnul de sclavaj, taindu-si pielea în zona respectiva, cicatricea aparuta ascunzînd complet locul. Si, dupa cum constata chiar în acea seara, nu este singura care s-a gîndit la acest lucru.
„Transferatul” este povestea tragica a unui contact, numai partial voluntar, între specii inteligente, la nivel galactic: stramosii îndepartati în timp ai spralilor au creat o puternica civilizatie ce le-a permis sa realizeze un fel de pod cosmic peste lumi; prin intermediul acestui ingenios mecanism energetic au transferat de pe planetele cercetate orice obiect sau fiinta vie li s-au parut interesante, creîndu-si un fel de gradina zoologica-muzeu sui generis. Aici, printre straniile exponate, îsi are locul si o fiinta umana care, datorita recombinarilor suferite în urma transferului material pare sa fi capatat nemurirea, dar si o capacitate mimetica neobisnuita. Aceasta i se dovedeste, de altfel, fatala, în momentul în care o astronava terestra coboara pe planeta spralilor: trimis de acestia, ca sol, este ucis de cosmonautii pamînteni, care-l confunda cu formele insectivore ale indigenilor.
„Asteapta vremea ta” este o povestire din aceeasi linie tematica începuta cu „Semnul licornului” – un tînar, aflat în excursie printr-o zona interesanta d.p.d.v. etnografic, face o vizita unui batrîn care colectioneaza obiecte de arta populara. Cea mai interesanta piesa din colectie este un giulgiu de mort, a carui poveste aparte batrînul o citeste în semnele brodate pe suprafata sa; apartine unei femei care a trait într-o epoca îndepartata a istoriei noastre, al carei sat a fost calcat de tatari. Venit odata cu ei, tînarul Ariel lupta de partea localnicilor si, cu ajutorul fulgerului pe care-l stapîneste îi înfrînge pe atacatori. Casatorit cu Maria, duce o existenta misterioasa, fiind deseori acuzat de vecini ca are legaturi fie cu Dumnezeu, fie cu necuratul. Asta pentru ca, în vreme ce sotia sa îmbatrîneste si se apropie de moarte, el continua sa ramîna tînar. Faptul ca giulgiul a trecut din mîna în mîna si nu a fost folosit la înmormîntare dovedeste, în opinia batrînului, ca Ariel nu a murit, ci a supravietuit tuturor celor în mijlocul carora si-a petrecut o parte din existenta. Batrînul crede ca el este un calator temporal, ajuns dintr-o greseala în acel spatiu-timp, si care asteapta sa treaca mileniile pentru a fi recuperat de societatea din sînul careia plecase la drum. Finalul, putin abrupt, aduce în scena o varianta complexa a speculatiei acestuia: daca tînarul vizitator se dovedeste a fi acel calator temporal numit Ariel, în poveste, si Nicola Don Korn, cum îi noteaza în registrul de vizita, batrînul însusi este un alt calator temporal, care-si traieste în solitudinea acelui sat de munte propria poveste a timpului si a asteptarii eternitatii.
„Cursa” pare sa fie, pîna la ultima pagina, o naratiune realista: soferul unui camion de marfa trage chiulul de la slujba timp de doua ore pentru a vedea, la cinematograf, un film SF; la întoarcere, dupa ce-si recupereaza ajutorul dintr-o cîrciuma, este urmarit ca în filme de doua masini straine ce par sa doreasca sa-l omoare cu orice pret. Într-un final, autoturismele sînt distruse într-un accident, iar urmaritorii se dovedesc a fi un fel de androizi ce sînt mistuiti de flacari. Finalul, un anunt al conducerii Fabiricii de androizi din Graz avertizeaza asupra disparitiei unui lot de androizi cu tendinte antisociale, capabili sa calatoreasca în timp.
„O floare pentru capitan” este o nuveleta realizata într-o maniera clasica, pe o tema clasica – rezultatele contactului cu o alta civilizatie. Gabriel Loveanu este capitanul unei statii cosmice care preia si dirijeaza cursele spatiale dinspre si catre Terra. Statia este însa batrîna si aproape scoasa la pensie de surate mai noi si mai performante. Faptul ca este tinuta înca în functiune se datoreaza ideii ca astronavele lansate în spatiu, în perioade istorice îndepartate, nu ar cunoaste decît traseele vechi, precum si statiile de tranzit existente în vremea lor. Si iata ca, la un moment dat, ideea devine viabila: echipamentul statiei primeste semnalul de revenire al unei expeditii pornite în urma cu peste trei decenii în directia sistemului Procyon, unde exisa o civilizatie umanoida. Surpriza este una de profunzime – capitanul astronavei, Valter Ionescu, a supravietuit unei teribile explozii pe planeta procyenilor, dar din el nu a rezistat decît creierul, care i-a fost transplantat în corpul unui braal, un animal de companie care are forma unei broaste uriase. Cum se va împaca el cu acest aspect fizic si cum îl vor accepta semenii sai – sînt doua aspecte pe care nuveleta le supune atentiei, dar nu le rezolva.
“Plinul si golul” pare, pîna la un punct, un fel de replica româneasca, dar la alte dimensiuni, la celebrul ciclu al ”Fundatiei”, scris de Isaac Asimov. Si aici avem un Pamînt aflat în situatie de conflict cu Lumile Exterioare (coloniile terestre din interiorul Sistemului Solar) si un Guvernator, Marian Zah, care doreste obtinerea suprematiei acestuia, chiar si cu riscul unui razboi fratricid. Razboi care începe si are ca efect imediat debarcarea armatei terestre pe Marte, unde primele succese apar imediat, iar liderul opozitiei de aici, Petri Borda, este capturat, judecat si executat. Dar conflictul are meandrele lui si loviturile se succed rapid dintr-o parte în alta, victoriile fiind efemere: rezultatele initiale foarte bune de pe Planeta Rosie sunt contracarate de loviturile militare ale uriasei statii cosmice Solaria, distrusa ulterior în urma unei lovituri tactice.

Treptat, razboiul se înteteste, iar Guvernatorul despot intra în dificultate. Cînd situatia pare sa devina irezolvabila, finalul abrupt aduce o solutie neasteptata – este vorba despre un joc pe calculator, jucat de doi programatori, în timpul lor liber la serviciu: unul este tînarul Zaharescu, (numele lui Marian Zah fiind un acronim al lui), iar celalalt batrînul Petrica, personajul Petri Borda din jocul cosmic.
“Arcul galactic“ reprezinta, în acelasi timp, un fel de epitaf romantic, cît si o încercare de psihanaliza a spiritului uman, surprins în fata mortii cosmice. Pe o statie spatiala ce orbiteaza la limitele Sistemului Solar, astronautii aflati într-un lung si plictisitor serviciu de garda descopera cu uluire ca moartea unuia dintre ei, Ovidiu Carp, colectionarul de timbre, poate sa constituie nu numai un eveniment iesit din comun, ci si un factor capabil sa declanseze o mica revolutie – trecînd dincolo de limitele regulamentelor cosmice aflate în vigoare, colegii sai se hoarasc sa-i lase cadavrul, îmbracat în costumul specific lucrarilor în exteriorul statiei, sa se cufunde în marele Cosmos – tot asa cum, odinioara, marinarii asezau cadavrul camaradului mort într-un sac si îl încredintau apelor oceanului -, în speranta ca va întîlni în cale rugul incinerator al unei stele.
“Poveste de dragoste“ este, probabil, cea mai reusita nuvela a lui Mircea Oprita. Pornind din registrul realist, autorul urmareste cu atentie analitica felul în care inginerul constructor Buracu traieste o a doua poveste de dragoste, dupa ce o întîlneste pe Claudia, cercetatoare în domeniul fizicii. Firul tramei, banal în aparenta, este analizat pas cu pas, fiecare element care îl determina pe Buracu sa alunece definitiv si iremediabil în plasa iubirii fiind pus sub lupa celui care face din asta un adevarat studiu de caz. Si poate ca totul ar fi ramas la un simplu dosar de medic psihanalist, capabil sa explice cauzele pentru care situatia a evoluat în cazul lui Buracu de la un început de misoginism la o iubire furtunoasa daca, într-un final, autorul nu si-ar fi reamintit de punctul initial – elementul SF. Claudia, dupa cum îi marturiseste într-un final inginerului, a fost iradiata în laborator cu o doza importanta de radiatii Q, o energie nou descoperita, despre ale carei efecte asupra organsimului uman nu se cunoaste mare lucru. Dar, desi ambii se ateapta ca legatura lor amoroasa sa se destrame violent, prin decesul femeii situatia capata o turnura cu totul neasteptata: Claudia, devenita din ce în ce mai irascibila în ultima perioada, sfîrseste prin a se desparti de inginer, fara vreo explicatie plauzibila. Revenind cu un telefon, dupa o lunga perioada de timp, Buracu are surpriza sa auda în receptor vocea unui barbat. Motivînd aducerea unei carti uitate la el, îi face o vizita inopinata si are surpriza sa descopere ca iubita sa… s-a transformat în barbat. Un barbat care traieste cu o femeie ce a fost si ea, la rîndul ei, iradiata cu energia Q. Iar lantul ipotezelor asupra viitorului pare ca de-abia s-a deschis.
“Inelul lui Moebus“ este o interesanta poveste, bazata pe tema atît de uzitata a chirurgiei temporale. Diferenta fata de naratiunile clasice pe aceasta tema consta în psihologizarea aproape de extrem a povestii copilului contactat telepatic de un cetatean al viitorului îndepartat, care îl avertizeaza în mod indirect asupra posibilitatii ca el sa se înece într-un rîu, alaturi de prietenul sau Vasile, la o partida de pescuit. Desi reuseste sa se salveze, pustiul nu întelege motivatia gestului prietenului sau necunoscut de dincolo de perdeaua timpului, care-i da numai de înteles ca salvarea vietii sale reprezinta un prim pas în salvarea vietii unui important personaj din istoria viitorului, fapt care va schimba într-o maniera importanta acest viitor.
“Trambulina“ ataca, în alta maniera, o tema destul de apropiata scriitorului – viata pe o statie cosmica circumsolara.

Roman Cerminski este un pilot care revine în Sistemul Solar dupa o perioada de peste doua decenii; sau, cel putin, asa afirma, în perioada cît trebuie sa stea în carantina, mai ales ca organismul sau este susceptibil sa fie infestat cu microorganisme necunoscute, dupa ce pilotul a petrecut o lunga perioada în apropierea unei “gauri negre“. Treptat însa seful statiei de pasaj realizeaza ca Roman Cerminski ascunde un adevar straniu despre perioada pestrecuta în spatiu si, dupa studii atente ale înregistrarilor facute în timpul interogatoriilor, realizeaza faptul ca acesta a devenit… nemuritor, ca efect al radiatiilor colapsarului, în momentul revenirii avînd vîrsta de peste un secol. Obligat de normele legislatiei spatiale sa-i dea drumul sa plece spre Terra, seful statiei ramîne sa se întrebe care va fi destinul acestui personaj, tinînd cont de faptul ca legile terestre sociale si juridice nu au aplicabilitate pentru o persoana cu viata fara sfîrsit – va încerca sa acapareze puterea politica si sa devina un etern despot sau va pleca din nou în singuratatea spatiului, etern inadaptat la viata sociala…
“Argonautica“ (1980) este un roman parodic, prin care autorul pare sa doreasca marcarea punctului de desprindere de anumite teme ale SF-ului clasic românesc al anilor ‘50, considerate epuizate – în cazul de fata, calatoria cosmica si falsul contact cu o civilizatie extraterestra razboinica. Registrul parodic îi permite lui Mircea Oprita un amplu rasuflu epic: în peste 270 de pagini, asistam la pregatirile, plecarea, periplul cosmic, sosirea la destinatie si revenirea personajelor din ceea ce pare a fi calatoria cosmica a vietii lor. Personajul principal, astronomul Gregor, devine întîmplator membru al unei expeditii cosmice în directia stelei Alfa din constelatia Argonautului, expeditie condusa de Boldur, un fost coleg de scoala generala, inventatorul unui tip revolutionar de propulsor de racheta, motorul ionic-conic-discoidal-simetric-focalizat. Ca în orice opera clasica de bun simt, Greogor are si o iubita, Adalina, laboranta la o fabrica de lapte praf, pe care doreste sa o ia cu el în lunga calatorie cosmica. În fata refuzului lui Boldur, Gregor o introduce pe iubita sa în astronava pe furis, protestele celorlalti membri ai echipajului devenind astfel inutile. În cursul lungii calatorii, în care astronava depaseste viteza luminii, autorul staruie asupra oricarui detaliu semnificativ ce pune în evidenta evolutia psihologiei de grup închis, maniera parodic-comica ajutîndu-l sa sublinieze mediocritatea stilului majoritatii operelor românesti publicate pîna la el, care considerau ca simplul fapt al scoaterii unor personaje în spatiul cosmic reprezinta un motiv suficient pentru a scrie un roman amplu, cu accente stridente pe descrierea elementelor tehnice. Tot ceea ce este considerat element al unei retete clasice de succes a genului este supus lupei maritor-ironice – conflictul, de-a lungul calatoriei, este întretinut, pe rînd, de dramoletele în care se complac astronautii pentru a-si învinge plictisul: Adalina îl paraseste pe Gregor în favoarea lui Albert, poetul oficial al expeditiei, trimis de Uniunea Spatiala a Scriitorilor de pe Terra pentru a imortliza evenimentul posibilului contact cu o alta civilizatie cosmica, dupa care revine la dragostea dintîi, stîrnind diferite reactii la bord; treptat, Boldur reuseste sa-si piarda autoritatea si asistam la un fel de puci militar din partea pilotului navei, capitanul Pier Ulm, care-si instaureza dictatura asupra echipajului cu ajutorul unui mîrtan siamez, transformat genetic de catre cei trei frati savanti Vlig într-un fel de monstru electric; chiar asolizarea pe planeta Beta este supusa telului dictatorial, Ulm, transformat peste noapte în general, reusind sa le impuna astronautilor ideea ca posibilii locuitori ai acesteia, numiti efemeride, ar fi rasa razboinica, si determinîndu-i în felul acesta sa-si scurteze sederea si sa revina acasa, unde – surpriza ! – efemeridele au ajuns înaintea lor si duc o batalie cumplita pentru cucerirea Terrei. Totul se termina în acelasi stil parodic : atacîndu-si propria statie spatiala aflata la centura Sistemului Solar, deoarece Ulm motivase ca ar fi fost ocupata de adversar, argonautii reusesc de fapt sa distruga una din distileriile de succes ale umanitatii, care producea alcool pentru numeroasele civilizatii cosmice umanoide, descoperite dupa plecarea lor.
“Structuri cinetice“ (1983) este o meditatie filozofico-literara pe marginea unui motiv SF – reconstituirea personalitatii umane pe baza unui program de computer. Eroul, arhitectul Nic, o fiinta de o complexitate stranie, pare sa se fi sinucis din cauza esuarii unui proiect urbanistic cinetic – una din structurile orasului-copac zburator se prabusise din cauze necunoscute, îngropînd sub ruine mii de oameni. Prietenul sau cel mai bun nu pare tocmai convins de acest lucru si încearca sa-i disculpe memoria, reconstituindu-l în spatiul virtual pentru a confirma sau infirma gestul final.
“Pe linie moarta“ (1983) este o povestire oarecum în linia narativa din “Semnul licornului“ – atmosfera trista a unui depou de locomotive parasit într-o margine a orasului, catre care naratorul este condus de un batrîn cvasisenil, bun prieten al bunicului sau, batrîn pe care moartea pare sa-l fi uitat. Lipsita de o tangenta clara cu SF-ul, povestirea atinge în treacat ideea evolutiei sitemului pedagogic între punctele sale extreme, acela al educatiei omului de catre om, în sistemul educational clasic, respectiv acela al educatiei omului de catre roboti, într-un sistem educativ impus de aproape un secol, sistem în care a fost crescut si educat naratorul însusi.
În principiu, proza lui Mircea Oprita reprezinta o tentativa reusita de aducere a SF-ului autohton la nivelul celui contemporan de sorginte americana, continuînd, simultan, traditia tematica inaugurata de scriitorii genului de la începutul secolului XX – Victor Anestin, Demetriu G. Ionescu etc. Interesul manifestat fata de problemele grave cu care se confrunta omenirea, precum si ignorarea celor mai frecvente tabu-uri din SF-ul timpului sau fac din naratiunea sa un loc interesant pentru cititorul aflat în cautare de „altceva”.
Mircea Oprita este laureat al Conventiei Europene de SF din 1976 (Premiul special al juriului).

Alte opere: „Science Fiction” (1970; versuri), „Viitorul al doilea” (1970; versuri), „Masina timpului” (1970), „Jocul cu vipere” (1972; versuri), „Noptile memoriei” (1973), „Cina cea mai lunga” (1973; roman non-SF), „Pasarea de lut” (1975; roman non-SF), „Adevarul despre himere” (1976), „Figurine de ceara” (1978), „H.G. Wells: Utopia moderna” (1983; studiu critic), „Utopie clasica – utopie moderna” (1983; studiu critic), „Din nou despre raportul Wells – Verne” (1983; studiu critic), „Anticipatia româneasca. Un capitol de istorie literara” (1994; 2003; istorie literara)

2390 vizualizari

2 Comentarii

  1. Gyuri (Franciscus Georgius) spune:

    Citez:
    ‘cu accente stridente pe DESCREIEREA elementelor tehnice’
    Nostim! Foarte nostim! Ba chiar e bestial!

  2. michael spune:

    mersi de atentionare, am remediat.

Lasă un comentariu

Vă rugăm să comentați la subiect și să nu îi jigniți pe ceilalți interlocutori. În caz contrar, comentariul nu va fi aprobat sau va fi editat. Vă mulțumim. Pentru comentarii ce nu sunt legate de articolul de mai sus, folosiți pagina de Contact.