Astronom şi scriitor englez de SF. Este cunoscut în lumea ştiinţei mai ales prin vederile sale nonconformiste asupra mai multor ipoteze astronomice la modă în epocă (între altele şi aceea a susţinerii creaţiei Universului, teorie emisă de Syeady State şi înlocuită ulterior de aceea, mai ortodoxă, a Big-Bang-ului). Ca urmare a recunoaşterii internaţionale a meritelor sale în domeniul astronomiei, FH primeşte în 1973 titlul de lord din partea reginei Angliei. Totuşi, din cauza unei mari oboseli, acumulată în timp, şi a uzurii psihice care îl apasă se vede obligat să renunţe la postul de profesor de astronomie şi filozofie experimentală pe care-l ocupă la Universitatea din Cambridge, precum şi din acela de director al Institutului de Astronomie Teoretică din Cambridge, institut ale cărei baze le pusese el însuşi în urmă cu mulţi ani.
Contactul cu cariera de scriitor se face în deceniul al cincilea. Este interesat atât de literatura de ficţiune, cât şi de aceea de nonficţiune. În 1950, publică “Natura Universului”, o carte de vulgarizare ştiinţifică, în care-şi prezintă propria teorie cosmologică. În 1955, urmează cea mai importantă dintre cărţile sale de popularizare, “Frontierele cunoaşterii”. Lucrările ulterioare acesteia – “Astronomie şi cosmologie” (1975), “Astronomia, azi” (1975), “Universul, conform viziunii lui Hoyle” (1982) nu fac altceva decât să aducă la zi, într-o manieră mai incisivă, argumentele prezentate în volumul amintit. Dar interesul autorului pentru acest tip de literatură nu se rezumă doar la aceste titluri. Continuă să scrie, împreună cu Chandra Wickramasinghe, popularizând mai multe postulate neobişnuite despre natura Universului: “Viaţa în spaţiu – originea vieţii în Univers” (1979), “Boli venite din spaţiu” (1979), “Evoluţia vine din spaţiu” (1981) şi “Forţe cosmice” (1988). În ele, emite ideea că moleculele organice complexe şi chiar şi viruşii au ca loc de apariţie nucleul cometelor, de unde se răspândesc în spaţiu şi ajung pe diverse planete şi sateliţi, inclusiv pe Terra, în momentul ciocnirilor meteoritice. În “Gheaţa – ultima catastrofă a umanităţii” (1981), autorul argumentează că o nouă epocă glacială este iminentă.
Este evident că formidabila reputaţie de om de ştiinţă a lui FH s-a manifestat din plin asupra creaţiei sale literare. Primul său roman, “Norul negru” (1957), se apropie oarecum ca stil de prozele lui Edmond Hamilton: un nor uriaş de gaz şi de praf cosmic ajunge în apropierea Sistemului Solar şi se interpune între acesta şi restul planetelor, blocînd emisiunile de radiaţii. Terorizaţi, oamenii de ştiinţă încearcă să ia legătura în mai multe feluri cu inteligenţa necunoscută pe care o identifică în spatele acţiunii stranii venită din inima spaţiului, dar sunt ucişi de contactul mental cu aceasta.
“Călătoria lui Ossian” (1959) este o proză asemănătoare ca stil cu acelea ale lui John Buchan şi ale lui Geoffrey Household. Pe Terra, într-un viitor apropiat, ajung emisarii unei supercivilizaţii extraterestre din apropierea centrului Galaxiei. Planul acestora de a transforma, chiar şi cu forţa, Terra într-o lume organizată după principiile raţionale ale utopiilor clasice, dar dominată de supertehnologii aproape magice, depinde de un personaj pământean, desemnat să realizeze legătura între extratereştri şi semenii săi. Felul în care reacţionează acesta, în contact cu semenii săi umani, este acela care va determina succesul sau insuccesul acţiunii cosmice.
Împreună cu John Elliot, FH publică în 1962 un roman de mare succes, “A de la Andromeda”, care se bucură imediat de un mare succes, fiind adaptat pentru un serial TV cu largă audienţă la public, în deceniul al VI-lea.
Cu excepţia unui roman, publicat în 1966, “Cel dintâi octombrie vine prea târziu”, un emoţionant, dar cam lungit, reportaj fictiv, despre o călătorie peste întinderea adormită pentru totdeauna a Terrei, precum şi a unui volum de povestiri, “Elementul 79″ (1967), FH nu mai creează nimic important în domeniul ficţiunii, ca scriitor independent. Vreme de aproape 20 de ani, scrie numai în colaborare cu mai mulţi autori, în special cu fiul său Geoffrey Hoyle, şi cu John Elliot.
În primul roman scris împreună cu acesta din urmă, şi intitulat “A cincea planetă” (1963), utilizează un subiect deja cunoscut în epocă: o inteligenţă nonumană, venită din îndepărtatul spaţiu cosmic, provoacă, ca de obicei, rasa umană la o stranie confruntare cosmică, iar om de ştiinţă terrian se străduieşte să descifreze un sens inteligibil în rândul întâmplărilor petrecute pe planeta Achilles, de unde provine semnalul ce a pus umanitatea pe jar.
“Rachete în Ursa Mare” (1969) şi continuarea sa “În adâncurile spaţiului” (1974) sunt două romane de tip space-opera, al căror subiect propune o călătorie îndelungată către lumile galactice aflate dincolo de pâlnia ucigaşă a unei găuri negre.
“Necunoscuţi incandescenţi” (1977) ne înfăţişează povestea unui personaj coborât pe o Terră, a cărei societate este conturată în manieră distopică, şi unde descoperă că, de fapt, nu este o fiinţă umană, ci doar un android ultraperfecţionat. În felul acesta, autorul se străduieşte să justifice folosirea fenomenului de decorporalizare, precum şi uniunea cu inteligenţele extraterestre care locuiesc, temporar, pe Jupiter.
În “Parlamentul dezastrului” (1978), autorul îşi construieşte subiectul pornind de la un (posibil) pârjol nuclear al Londrei, imaginea cea mai şocantă fiind aceea a clădirilor din Whitehall prăbuşindu-se sub limbile calcinante ale flăcărilor. Mult mai interesant însă decât acest reportaj modern anticipativ este romanul “Infernul”(1973), din care aflăm povestea terifiantă a exploziei nucleului galactic, care a şters orice fel de urmă de viaţă umană de pe Terra, cu excepţia unor grupuri minuscule, trăind undeva prin Scoţia, adunate în jurul unui savant. Ironie muşcătoare la adresa unei umanităţi lipsită de scrupule, romanul demonstrează nu neapărat puterea pe care ar putea-o deţine ştiinţa, la un moment dat, în sânul colectivităţii umane, cât mai ales apelul autorului la raţiune şi la latura bunătăţii, specifică a spiritului uman.
Alte opere: “Mica lume a lui Fred Hoyle – O lucrare autobiografică” (1986).
Împreună cu Geoffrey Hoyle: “Şapte paşi până la Soare” (1970), “Omul-moleculă” şi “Monstrul din Loch Ness” (miniromane; 1971), “Profesorul Gamma” (seria Romanelor pentru adolescenţi; din acestea fac parte “Piratul energetic”/1982, “”Îngheţata planetă Azuron”/1982, “Uriaşii din Parcul Universal”/1982 şi “Planeta morţii”/1982).
Vizualizari: 246
