REVISTA NAUTILUS

Scriitor român de SF, editor, redactor, critic şi eseist. Născut în localitatea Armăşeşti, judeţul Vâlcea. Între 1974 şi 1978, urmează cursurile Facultăţii de matematică, specializaea informatică, în cadrul Universităţii Transilvania, din Braşov. Este programator vreme de 25 de ani, după care se dedică exclusiv scrisului. Este redactor al primei serii „Supernova”, redactor la „Alternativ SF”, „Galileo” şi „Lumi Virtuale” (al cărei fondator este, în 2000), redactor-şef al revistei „fiction.ro”, „Galileo Online” şi „Nautilus” (online), fondator al revistei online „Microtexte”, coordonator al colecţiei de SF al Editurii Tritonic, director editorial la editura „Millennium Books”. Colaborator permanent al „Observatorului cultural” şi al „Ziarului de duminică” (supliment literar al „Ziarului Financiar”).

Debutează cu poezie, în anul 1974, în revista „Flacăra”. Publică peste 80 de povestiri și aproximativ 500 de articole. Colaborează de-a lungul anilor cu Jurnalul SF, CPSF Anticipaţia, artPANORAMA, Timpul, Ficţiuni, Helion, Familia etc., având şi rubrici în Tomis, ASTRA, Ziarul de duminică, ziarul Obiectiv (Brașov), ziarul Obiectiv-Vocea Brăilei, Observator cultural, Dilemateca, Obiectiv cultural.

Este prezent în în antologiile „Motocentauri pe acoperişul lumii”, „Nemira’95”, „Nemira ’96”, „România SF 2001”, „Quasar 001”, „Megaera Anthology” (vol. 1/2005 – în limba engleză), Millennium Est. Cinq histoires fantastiques (2007 – în limba franceză), NewWeird (SUA, 2008 – în limba engleză). Obţine mai multe premii SF, printre care Premiul „Dan Merişca” 1992, „Vladimir Colin” 2000 , „Sigma” 2002, „Romcon” 2003 (pentru publicistică), „Marian Mihai” 2005 şi Premiul SRSFF 2009 (pentru promovarea literaturii SF). Prozele sale sunt traduse în engleză, maghiară, croată, daneză şi bulgară.

Activitatea sa ca antologator constă în publicarea a trei antologii: AtelierKult: povestiri fantastice (2005), Millennium Fantasy&Science Fiction (2009), Dansînd pe Marte și alte povestiri fantastice (2009).

Cu volumul „Madia Mangalena” (1999), MH îşi termină de conturat harta unui teritoriu SF relativ nou pentru cultura românească de profil – cyber punk-ul, anunţat ca ultimul val în SF-ul românesc din deceniul al nouălea din secolul XX. Volumul este dominat de elementul hipnotic al jocului (realitate virtuală) transformat în realitate de personaje care nu se mai regăsesc în spaţiul real şi care sunt nu numai dependente de computer, ci par, într-un anume fel, să facă parte integrantă din el. În acest pseudounivers, în care SF-ul este, adesea, doar un decor mascat, poveştile narate sunt despre însingurare, alienare şi o nouă (dez)ordine socială. Lumea degradată vie şi lumea perfecţiunii virtuale, din care personajele încearcă să evadeze din nou, speriate de un canon social pe care nu-l înţeleg. O bună parte dintre ele sunt ofiţeri în cadrul Marelui Joc, pensionaţi, retraşi din luptă sau, pur şi simplu, daţi afară din sistem şi mulţumindu-se cu surogatele digitale permise. Altele se mişcă în lumi ejectate din realitatea politică şi socială a unei Românii bolnave, aflată în pargul unui nou mileniu. Limbajul utilizat este dur, frust, conducând nu rareori în plină vulgaritate, dar niciodată lipsit de o anume substanţă poetică. Pentru că, la urma-urmei, toţi eroii şi eroinele sale îşi trăiesc tragediile de „fiinţe cu ochii arşi” prin cuvinte. Şi, pentru că societatea i-a marginalizat, au adoptat limbajul de la marginea ei. Şi l-au însuşit, l-au întregit şi l-au condus până aproape de perfecţiunea vulgarităţii. „Lipstik” pare o glumă nevinovată, care uzează de arma transformării… limbajului. În numai 5 săptămâni, cu ajutorul unui lipstik de colorat buzele, un extraterestru mimetic reuşeşte să controleze sistemul lingvistic planetar şi să impună pe Terra modul de gândire al propriei planete, după care porneşte mai departe, în lunga sa conquistă spaţială. „Mufişti, gofreni şi noduri” este o combinaţie tematică, între universul cyberpunk şi cel al călătoriei interspaţiale prin intermediul Porţilor. Un stalker, călăuză între diferitele planuri ale universului, îşi plimbă muşterii prin diferite locuri şi evuri ale lumii, în excursii de plăcere sau comerciale. Majoritatea lor fiind mufişti, sunt destul de uşor de controlat de către stalker, care este un gofren şi are posibilitatea de acces telepatic în creierul lor. Singura sa durere este aceea că nu înţelege de ce clienţii îl strigă Ollie gofrenul, deşu numele său este Sylvester. „O portocală pe masă” aduce în prim-plan ideea transferului voluntar de personalitate. Personajele sale, un el şi o ea, trăiesc împreună de mai multe sute de ani, ajungând la a patra şi ultima regenerare celulară: o parte din spiritul său este ea şi o parte din spiritul ei este el. Dar regenerările ori poate strania coabitare poate conduce la neaşteptate rejectări de personalitate… „Sihada” e construită ca o anticipaţie postverniană, realizată într-un limbaj mufist. Dincolo de nodul Pitt, se află unul dintre restaurantele Timpului, unde modalităţile de realizare a mâncărurilor par venite dintr-un viitor aleator şi îndepărtat. Când El-Eftis, arhitectul care l-a construit, ca pe o prelungire a propriei personalităţi, îşi încheie masa consumând Stimulentul natural care însoţeşte produsul alimentar de sinteză, declanşează în lume apariţia unei noi boli, transmisibilă printr-un virus oniric. O boală mortală, care urmează să facă miliarde de victime, pentru că cine se poate abţine de la somn? „Noi, cei cu ochii arşi” este o nuvelă, în care scriitorul suprapune cele două teme care-l interesează – războiul catastrofic şi lumea cyberpunk. Într-un viitor oarecare, omenirea trece printr-un nimicitor război de două luni de zile. După care, pacea revine în rândul supravieţuitorilor prin intermediul conceptualizării războiului în forma unui joc de computer. Un fel de drog universal, la construirea şi întreţinerea căruia sunt obsedaţi cu toţi să participe. Colonelul-programator Vadim Darkovski nu are decât două variante de realizare profesională: să obţină gradul de general, prin victorii asupra tuturor celorlalţi jucători, sau să devină un helpaş, gata să-şi dea viaţa pentru cel ce-i este comandant, numai pentru a putea să rămână în joc. Undeva, ascuns printre miliardele de gigaocteţi ai războiului virtual, a reuşit să-şi construiască un oraş al plăcerilor, un loc personalizat de care nu pot beneficia decât cei care plătesc puncte multe pentru a reuşi să intre. În momentul în care înţelege că secretul său a fost descoperit şi devalizat, Darkovski renunţă la toate ambiţiile personale, în favoarea răzbunării; aceasta este însă mai greu de dus la îndeplinire, atunci când trebuie să te confrunţi, nu cu un programator uman, de orice grad militar ar avea, ci cu un programator digital, care a intrat în cursă pentru obţinerea trofeului fnal. „Mireasma târzie a morţii” este o parabolă, la limita cu SF-ul, prin tema abordată – supravieţuirea postholocaust. Asemănătoare până la un punct cu „Poştaşul” lui D. Brin, nuveleta rescrie ideea supravieţuirii din perspectiva celor aflaţi înăuntrul cetăţii. Prin pustiul care a devenit omenirea, bântuie supravieţuitori singuratici, care încearcă să intre în cetate, ameninţându-i locuitorii în numele unor nevăzuţi Stăpâni ai lumii. Isterizarea treptată care se înstăpâneşte între ziduri transformă populaţia într-un trib de nomazi, care pleacă aiurea, să-şi scape pielea. Dar drumul prin deşert transformă sufletele, iar bieţii obidiţi devin „trimişi ai Stăpânului lumii”, în faţa zidurilor altor cetăţi. „Cornelia cu sânii goi!” este povestea unui android de ultimă generaţie, care îi fură fizionomia şi personalitatea playboy-ului Ramon Garcia Carrasco, în ideea penetrării în sistemul Marelui Joc digital desfăşurat pe planetă, acolo unde nu au voie să joace decât umanii. Dar întâlnirea cu Cornelia, o programatoare „cu ochii arşi”, adică expulzată din Joc, îi dă planurile peste cap şi îl face să piardă accesul. „Sinuciderea din strada Mierlei” este un text care, stilistic, mimează policierul anilor 1930. Strada Mierlei, cu numai 6 case pe ea, este un fel de oraş în oraş, în care profesorul Ion Mustea realizează un „experiment ştiinţific”: călătorind în timp înapoi, determină sinuciderea poştaşului care ducea revista în care el, în viitorul de unde pleacă, scrie cuvânt cu cuvânt întreaga poveste, mai înainte ca ea să fi avut loc, un fel de roman de dragoste cu final tragic. „Jucător pe viaţă, indexat la paladini” aparţine, tematic, aceleiaşi lumi din „Mufişti, gofreni şi noduri”, cumva o continuare a aventurii Marelui Joc, din perspectiva unui învingător perpetuu – Klaus Lehnor Quasarrakis. Acesta este Paladinul, cavalerul neînvins a cărui faimă a depăşit fruntariile planetei Nuova Tortuga, acel liman al Fagurelui Spaţial destinat exclusiv jocurilor digitale. Dar invincibilitatea asigură nu numai glorie, ci şi reversul acesteia – lehamitea de viaţă, de luptă permanentă şi dorul de evadare în normalitate. Visul lui Quasarrakis de a pleca definitiv pe Kaloghera, în perioada a cincea violetă este menit să rămână numai un vis. Iar el ştie asta şi profită de ultima provocare, aceea a Generalului, un personaj cunoscut în toată Galaxia, pentru  a se sinucide, fără să lase această impresie. „Colecţionarul” este doar un text cu poantă finală – personajul trăieşte într-o lume ajunsă la un asemenea punct evolutiv, încât oamenii se pot dezintegra şi reintegra doar apăsând pe butonul unei telecomenzi. „Ţi s-a înfundat, bădie!” este odiseea lui Pepo Motorinski şi Baca de Dante, eroii Gymnopolisului, angajaţi într-o operaţiune de deratizare, a cărei ţintă sunt şobolanii explozivi dintr-o localitate aproape ştearsă de pe faţa pământului de război. „Jocurile Olimpice ale Războiului” se constituie în varianta inversă a clasicei Olimpiade de provenienţă grecească – într-un viitor oarecare, umanitatea a renunţat la război prin intermediul unui olimpism al războiului, în care fiecare naţiune îşi trimite echipele să o reprezinte, în cadrul unui joc care reia marile bătălii clasice ale umanităţii, lăsând însă finalurile în voia sorţii. Într-un astfel de spectacol sinistru, privilegiaţi sunt spectatorii care, pentru un preţ bun, pot să aibă acces direct (prin televiziune) la scenele de masacru, la decese oripilante ş.a.m.d.  „Singurătatea ploii violete” mizează pe o tonalitate de cronică religioasă, în relatarea celor trei zile ale înscăunării lui Sofian al XIV-lea, noul regent care va inaugura în Kaloghera Anotimpul Violet. Dar dincolo de cronică, care observă detaliile oficiale şi fastuoase ale ceremoniei, se insinuează, prin gândurile lipsite de substanţă ale participanţilor mai îndrăzneţi, simbolurile şi comentariile din Partiţia Secundară, un fel de spaţiu ascuns al Revoltei. „Paznic de gând” este o parabolă pe tema acestrală a vânătorii de monştri – Leon Sadakla, luptătorul ce a distrus imperii cosmice şi a ucis regi plini de glorie, acceptă o misiune de sacrificiu, care-l va reda lui însuşi, scoţându-l din pustiul în care trăieşte. Va fi vânătorul fiarei din pădure, cea care a făcut nenumărate victime şi care pare nemuritoare. Numai că goana prin pădure se dovedeşte a fi, în realitate, o goană printre propriile amintiri, după fiara pe care fiecare şi-o duce cu sine. „Viermele perfecţiunii”  este încă un ciob de imagine la lumea unui viitor strâmb, pe care o conturează imaginaţia lui MH. Restaurantul CIBI se găseşte amplasat în zona cronozofică a Nodului Chomsky. Pentru a obţine un bilet de călătorie temporală şi o invitaţie acolo, trebuie să plăteşti gras şi să fii răbdător, deoarece solicitările sunt multe. Iar când vine vremea să o faci, în compania unor femei coborâte din viitor şi a unui gras provenit din trecut, începi să te întrebi ce se întâmplă cu Era Perfecţiunii, în care trăieşti. Cu atât mai mult, cu cât restaurantul înseamnă, de fapt, o răsturnare de logică – este dorit pentru că este tocmai opusul perfecţiunii. Chelnerii ciborgi sunt toţi imperfect construiţi, aşa încât operaţiunea de servire devine cu totul aleatorie şi se transformă, în final, într-o aventură culinar-vetimentară: mâncărurile sunt împărştiate peste clienţi, furculiţele şi cuţitele nimeresc în corpurile lor, suprema fericire devine să iei parte la balamuc. Iar atunci când unul dintre chelneri se dovedeşte a fi un ciborg normal, care îşi execută impecabil sarcinile, lumea devine nemulţumită de faptul că eterna Perfecţiune i-a găsit până şi în acest cuib secret. „Neverly Hills” este povestea unui nemuritor, Genostes, grefată pe o temă mitică – renaşterea imperiului traco-dac. Într-un viitor oarecare, în care fiinţele umane şi-au implantat, prin inginerie genetică organe pentru simţuri noi, iar obiectele au căpătat o viaţă artificială, care le fac, până la un punct, compatibile cu oamenii, trăind propriile lor drame şi senzaţii, istoria străveche începe să se rescrie în tipare noi – Zal Bostes, trimisul preoţilor de pe muntele sfânt Kogaion, este ucis într-un cartier sordid pentru cipul ascuns în craniu, unde sunt înscrise incantaţiile sacre ale preoţilor. Dar nu cipul se dovedeşte a fi adevărata comoară pe care o poartă cu el ciborgul, ci mâna stângă a lui Genostes, cea care avea proprietatea de a te transforma în ciborg şi de a-ţi oferi puterile şi amintirile tuturor evilor, începând cu preistoria. Amintiri la care Scoretos Hiena începe să aibă acces, după ce-ţi grefează mâna uluitoare, devenind automat fondatorul celui de-Al Doilea Imperiu al Tracilor. „Madia Mangalena” este o parabolă la parabola creştină a Mariei magdalena şi a (tainicei? realei?) sale relaţii cu Iisus din Nazareth. Un alt Iisus, într-o epocă foarte modernă, priveşte transfigurat de pe noua cruce, de unde-i picură sângele pe străzi, ca şi în trecut, pe ecranele multidimensionale risipite în oraş, povestea Madiei din Mangala care, în fiecare zi, este obligată să străbată străzile şi să-i chinuie pe trecători cu frumuseţea ei ucigătoare, cu puritatea ei feciorelnică, cu chipul ei vrâstat de rănile făcute de pietrele din trecut. Totul în ipoteza unei posibile mântuiri, în viitor. „Motocentaurii dorm singuri” este un text care încearcă să poetizeze ororile unei realităţi viitoare, în care umanitatea s-a detaşat de vechile structuri corporale şi s-a pliat pe cele ale maşinilor. Perfecţiunea acelei lumi poartă numele de motocentauri, iar visul ei îl reprezintă orgiile sexuale stranii cu aceştia. În „Hanni, femeia lui Mano”, asistăm la transferul de personalitate între o fiinţă reală, Hanni, iubita personajului Mano Pavarotti, şi Hanni-cea-de-pe-ecran, fiinţa informaţională, concepută cu ajutorul sensongului. O operă de artă a unui mileniu informaţional, care te ajută să supravieţuieşti marilor dezastre personale. Şi care poate fi programată să se poarte chiar şi aleator…  „Ucideţi binefăcătorul!” reia o altă temă mitică, favorită în creştinism – revenirea lui Mesia. Intrarea în oraş a enigmaticului Brodar (Bruodar? Lothar?), cel care aduce alinare suferinzilor numai atingându-i, care face să-i crească mâna la loc ciungului Antonie, care redă vederea orbilor strânşi în piaţă la cerşit, care îndreaptă spinarea cocoşaţilor ce se ascund pe după case, ca să scape de evenimentul ce le-ar nenoroci vieţile viitoare, nu constituie, în ciuda aşteptărilor, un motiv de bucurie pentru nimeni. Mai mult, cei care-l alungă sunt tocmai cei chemaţi la El, cei neprihăniţi întru spirit, copiii, care aruncă primii cu pietrele acuzării. „Full contact” revine în lumea viitoare a Perfecţiunii, unde societatea încearcă să impună un standard tipic de frumuseţe fizică şi psihică. Unde elementele sistemului, adică oamenii, se străduiesc să atingă Punctul de Sfidare şi să fie altfel – cu un nas mai mare, cu un ochi acromatic, cu un neg pe nas sau, şi mai ilegal – cu o amintire interzisă. Este o lume în care poliţia şi-a modificat structurile pentru a-i putea urmări pe potenţialii infractori, până în lumea gândului. De aceea, există Scormonitorii, telepaţi care încearcă să identifice amintirile atipice şi să semnaleze infracţiunile, Hăitaşii, care trebuie să traseze hărţile amintirilor interzise, şi Vânătorii, care îţi intră în minte pentru a le elimina şi chiar pentru a-ţi transforma personalitatea. Dar ce te faci atunci când adolescente, precum Nelia Dor, ating Punctul de Sfidare prin însăşi faptul că se lasă, în mod voit, controlate de cei îndrituiţi s-o facă? „Condica de prezenţă” este un text tangenţial cu SF-ul. Întrebarea esenţială care se pune, întotdeauna, în viaţa unei familii prea rutinate în existenţa sentimentală de cuplu nu poate să fie alta decât „de ce sună, domne, deşteptătorul ăsta, exact în momentul cel mai aşteptat al visului?”. Pentru a-l întrerupe şi pentru a permite banalităţii cotidiene să-şi reia mecanismele ruginite… ca într-un vis neterminat. În „Căinţa”, autorul revine, cumva obsesiv, la problema Revoluţiei din 1989. Ne găsim, din nou, în preajma alegerilor pentru Parlament, în anul 2014, într-o Românie în care pătura socială care înclină balanţa voturilor este cea formată din dezmoşteniţi – handicapaţi, homosexuali seropozitivi (sau sidiţi), aurolaci, derbedei, proscrişi ai străzii. Marea bătălie pentru posturile de senator se duce între Victor Emanuel Gherman şi eternul parlamentar Anghel Taflan, iar cei care mediază împărţeala voturilor sunt găşcarii lui Elvis – Sulă, Pepe, Armani şi Geronimo. Într-o lume a decrepitudinii, rezolvarea oricărei probleme este, întotdeauna, o crimă sau un viol, iar cea care îi cade victimă este Iulia Taflan, sora parlamentarului. „Ultimul mandat” este o parodie amară la situaţia politică a anilor ’90, când se părea că eternul candidat la preşidenţia României, Ion Iliescu, nu va avea adversari în următoarele decenii, iar comunismul, într-o formă mai voalată, se va reinstaura pe vechile dar neabandonatele structuri. „Scrisoare către Madia” este o metaforă lirică, prin caure MH încheie volumul, sugerând direcţia de decriptare a majorităţii textelor – textura mitico-biblică, pe care se ţes aventurile, dramele, amintirile personajelor, este, în fapt, adevărata poveste, subtextul devenit text, prin simbolul decriptant. Madia Mangalena, curva şi sfânta eternă, renaşte în fiecare societate, de la Iisus încoace, pentru a îndrepta ceea ce Hristosul a lăsat spre mântuire.

„Vremea zăpuşelii” (2005) este nuvela prin care autorul pare să atingă punctul maxim al aderării la spaţiul cyber-punk, al cărui promotor teoretic este pe parcursul ultimului deceniu din secolul XX. William Lotek Sendai-Seven este trăieşte într-o lume a viitorului, care s-a divizat în două facţiuni: una evolutivă, „normală”, clasică şi banală, şi una gibsoniană, ai cărei aderenţi consideră universul virtual şi pe părintele literaturii cyber-punk William Gibson drept singurele adevăruri fundamentale ale Realităţii. Ca şi ceilalţi gibsonieni ce poartă numele generic de William (ca semn de apartenenţă), Lotek este un scriitor de bloguri în Reţea, aspirând la singura devenire posibilă – aceea de scriitor de romane, tipărite pe hârtie, pentru cititorii din cealaltă facţiune a lumii. Practic, nuvela urmăreşte ultima zi din viaţa lui Lotek care, după „arderea” pe sidiu a noului blog şi aruncarea lui în Reţea, este descoeprit de unul dintre cei trei mari editori ai corporaţiei FGH şi contactat în vederea scrierii primului său roman. Moment de glorie, de transpiraţie şi de spaimă. Care se sfârşeşte straniu, prin decapitarea sa de către un asasin plătit, linia generală a nuvelei sugerând ideea că, de fapt, în secret, acesta era rolul corporaţiei FGH – de a-i depista şi asasina pe creatorii de lumi imaginare.

„Aşteptând-o pe Sara”(2005) pare romanul de despărţire al lui MH de spaţiul SF. Un text care, citit în cheie normală, apare ca o reluare a mitului lui Casanova în plin secol XXI. Un text de o complexitate stilistică cel puţin interesantă: cititorul găseşte aici şi jurnalul clasic, şi pseudojurnalul (poveştile lui Kronin, relatate pentru bani), şi stenogramele chat-urilor dintre autor şi Mellisa, şi autocomentariile făcute la adresa fragmentelor de jurnal, şi scrisorile clasice din magazinul de scrisori. Un text al cărui spaţiu de raportare metatextual este chiar mai important decât el: un personaj cu o mie de feţe (pentru a-l parafraza pe autor, cu a sa sintagmă „femeia cu o mie de amanţi”), care este şi Michael Hăulică scriitorul, şi Michael Botezătorul, şi Kronin, şi Sultanul, şi Corvin Galexi, vânătorul de amintiri, şi cetăţeanul spaţiului wireless, îndrăgostit de ideea de femeie, pe care caută s-o surprindă în toate manifestările ei reale (Mordelia, Mellisa Roxana, Ravi, Ema, Sara), femei care trec prin patul, prin viaţa şi prin spiritul lui, asemenea unor umbre. Fantome care nu-i lasă decât amintiri şterse ce-l fac să-şi pună întrebări asupra valorii existenţei sale de până atunci. Asupra tulburătoarei idei a non-apartenenţei sale la specia umană. Pentru că, la urma-urmei, atât trimiterea secvenţială la ideea colaborării programatoarei de computere Ravi şi el, cât şi aceea a pătrunderii definitive şi irevocabile în spaţiul singurătăţii digitale wireless, nu fac altceva decât să sugereze faptul cum că scriitorul acestor rânduri nu ar fi tocmai un om. Iar din această perspectivă, romanul nu mai este chiar atât de sigur un semn de despărţire de mediul SF. Mai mult chiar, raportându-l la propria nuvelă „Vremea zăpuşelii”, putem concluziona că el constituie o nouă cărămidă a edificiului de litere post-gibsonian, pe care autorul s-a înhămat să îl ridice după 1990.

Alte opere: „Despre singrătate şi îngeri” (2001; culegere), „Nu sunt guru” (2007; publicistică), „Povestiri fantastice” (2010; culegere), „…nici Torquemada” (2011; publicistică).

Vizualizari: 654