REVISTA NAUTILUS / Dictionar SF / CARD, Orson Scott (1951 -)

CARD, Orson Scott (1951 -)

Aurel Cărăşel • 16:09 - 01.09.2015 • 

card orson scottScriitor american, născut și crescut în mijlocul sectei mormonilor din apropiere de Salt Lake City. OSC ajunge la maturitate într-o așa-zisă „familie-orientată”, o colectivitate perfect închisă, cu un simț al istoriei diferit de acela al populației majoritare. Acesta este unul din factorii puternici ce îl infleunțează în cariera sa de scriitor, prozele sale fiind încă de la început preocupate de subiectul familiei și al comunității religioase căreia îi aparține, proze de o densitate cvasimistică, în centrul lor stând figura unui Mesia trist, sacrificat de însuși Dumnezeu.

Debutul literar și-l face în anul 1977, când revista „Analog” îi publică nuvela „Jocul lui Ender”, nominalizată pentru Premiul HUGO. După acest debut promițător, cariera sa pare să se îndrepte spre o consacrare evidentă – în 1978, autorul primește Premiul JOHN W. CAMPBELL. Curtat cu insistență de anumite edituri pentru a exploata succesul prozei de debut, OSC o utilizează ca bază de plecare pentru ceea ce ulterior va căpăta denumirea de Ciclul Ender, din care primele două volume „Jocul lui Ender” și „Vorbitor în numele morților” primesc Premiul HUGO, în 1985, respectiv Premiul NEBULA, în 1986.

Pe lângă credința sa religioasă puternică, la baza orientării sale spre profesia de scriitor SF se găsește și talentul său de povestitor, precum și capacitatea de a lucra extraordinar de mult, într-un timp foarte scurt, asemenea lui Stephen King, pe care îl admiră enorm. Spre deosebire de acesta, OSC nu scrie romane chiar de la început, o bună parte din scrierile care preced opera SF fiind piese de teatru într-un act, destinate publicului mormon.

„Sonată fără acompaniament” (1979) este o nuvelă a cărei acțiune se inspiră din tema muzicii, într-un viitor îndepărtat, în care omenirea este dominată rigid de creațiile muzicale. Creatorii, selectați cu grijă încă înainte de naștere de computere, conform unor grile genetice detaliate, sunt crescuți în respectul dur al câtorva cutume importante, printre care se află și aceea de a nu asculta niciodată operele confraților pentru a nu se lăsa influențați de ele în actul creației. Din această cauză, creațiile se înalță singulare, fără să se poată sprijini pe câștigurile dobândite prin sudoare de înaintași. Eroul nuvelei, Christian Sugar, încalcă legea și ascultă muzica lui Bach, motiv de a-și îmbogăți liniile melodice și de a deveni unul dintre cei mai buni în domeniul său. Surprins de un prieten, este declasat și i se retrage licența de creator. Dominat de universul sublim al creației, Christian nu renunță la muzică și se angajează pianist într-un bar. Prins din nou, este judecat ca recidivist și i se taie degetele cu laserul. Devenit cantonier, într-o gară uitată de lume, începe să cânte din gură pentru a-și depăși singurătatea și eșecul social. Este auzit de unul dintre puținii călători ce treceau prin acel punct, reclamat, rejudecat și condamnat la pierderea coardelor vocale. Ciung, transformat într-un mut, Christian pare că a ajuns la capătul drumului în muzică. Dar poate fi, oare, un creator adevărat despărțit de universul creației sale?

OSC este un perfecționist, care revin în nenumărate rânduri asupra textelor realizate în prima parte a activității sale literare. Din această cauză, bibliografia alcătuită de critică în privința „Cronicii lui Worthing” este complexă și neterminată. Se cunoaște cu certitudine faptul că volumele „Capitol – Cronica lui Worthing” și „Somn fierbinte”, apărute în 1979, sunt retrase de pe piață câțiva ani mai târziu pentru a face loc volumului „Cronica lui Worthing” (1983), un text prelucrat până în punctul în care legătura cu materialul inițial se pierde complet. În deceniul al IX-lea, reeditarea lor, conduce la o reprelucrare a materialului și la un nou titlu: „Saga lui Worthing” (1990) și „Cronica lui Worthing” (1990). Din aceste nenumărate versiuni, cea mai reușită pare să fie romanul din 1983. Romanul prezintă povestea vieții lui Jason Worthing, sub forma unor vise, pe care Jason însuși le transmite tânărului Lared. Acesta le transcrie pentru prietenii săi coloniști, aflați pe o planetă îndepărtată. Visurile îi povestesc lui Lared despre chinurile prin care trebuie să treacă Jason în decursul interminabilei sale vieți ca Mesia. Lared află, de asemenea, cum Jason le-a extirpat „copiilor” săi orice capacitate de a suferi profund, lăsîndu-i acum să se mai chinuie o dată.

„O planetă numită trădare” (1979) este o operă inferioară, deși eroul ei este tot un iluminat, asemenea lui Jason Worthing.

Începînd cu anii ’80, renunță la credința mormonă și ține, la Convențiile SF americane, predici despre Umanismul Secular, o religie fondată de el. Acest lucru se resimte și la nivelul textelor literare, care capătă un pronunțat caracter etic.

„Creatorul de cântece” (1980) este o nuvelă gen ritual-de-trecere, al cărei erou, un copil tipic pentru opera lui OSC, binecuvântat cu un extraordinar talent muzical, este înstrăinat de propria-i familie și, într-un final este constrâns să-și asume un rol mesianic, către care se simte predestinat.

„Femeia destinului” (1984) este un roman istoric despre originile mormonismului, care precede apariția cărților din ciclul „Ender” – „Jocul lui Ender” (1977), „Vorbitor în numele morților” (1986) și „Xenocid” (1991).

„Jocul lui Ender” este un roman pe tema contactului belicos între civilizații. Acțiunea se petrece într-un viitor apropiat, când situația politică de pe Terra se materializează sub forma a două poziții de forță: pe de o parte există Tratatul de la Varșovia, dominat de URSS, care domină politic mai mult de jumătate din lume, zonele geografice cele mai importante fiind cele ale Europei și Asiei, iar pe de alta există Hegemonia, având în frunte SUA, care, deși mai mică d.p.d.v. teritorial, s-a extins în spațiul extraterestru, reușind să stabilească niște capete de pod importante, prin care păstrează echilibrul balanței politice mondiale. Acesta este punctul în care intervine atacul fulgerător „gândacilor”, civilizație extraterestră pornită din apropierea centrului Galaxiei să colonizeze planetele de tip terestru. Primul Război Cosmic este devastator și numai printr-un noroc orb invazia este respinsă. Nu există învinși și învingători, propriu-zis, dar extratereștrii se retrag, fără o motivație aparentă. După mai multe decenii, „gândacii” revin și, deși omenirea este pregătită de data aceasta pentru o confruntare de proporții, ce de-Al Doilea Război Cosmic, dus în preajma lui Saturn, este încă și mai dificil decât primul. Când întreaga bătălie pare pierdută, salvarea vine din partea unui obscur comandant de navă Mazer Rackham, care ia lupta în propriile mâini, realizează câteva manevre geniale și reușește să distrugă nava-amiral a flotei invadatoare, pe care se găsește Regina-matcă a „gândacilor”. Dar temerea pentru o a Treia Invazie nu-i lasă pe pământeni să se culce pe laurii victoriei. Convinși că dușmanul va reveni, așa cum a făcut-o de fiecare dată, Tratatul și Hegemonia înființează o Școală de Luptă pe orbită circumterestră și pun la cale un amplu plan de inginerie genetică maternală pentru a obține prin dirijare cromozomială un geniu militar. Deși pe Pământ nici o familie nu are dreptul legal de a concepe mai mult de doi copii, din cauza suprapopulației, anumite cupluri, cu o configurație a hărților genetice potrivită scopului propus, capătă dreptul la a da naștere Terților, copii manipulați pentru a evidenția ceea ce specialiștii numesc gena ucigașă. Tuturor Terților li se implantează în ceafă un monitor, prin care sunt supravegheați permanent, până în clipa când gena respectivă se manifestă în comportament. Apoi sunt luați din grija familiei și introduși în Școala de Luptă, nimeni nemaiauzind vreodată ceva despre ei. Este și cazul lui Ender Wiggin, un băiețel plăpând, în vârstă de numai 6 ani, dominat de fratele mai mare Peter, al cărui instinct ucigaș se manifestă vizibil, dar care din motive necunoscute nu a fost selecționat pentru școală. În familie, salvarea lui Ender vine din partea sorei sale Valentine, dar la școală nu mai are pe nimeni care să-l protejeze. Alături de câteva zeci de alți Terți, Ender formează Ciclul I al unei școli unde copii învață multă matematică, fizică, astronomie și istorie militară. Partea practică este formată din jocurile militare executate în Sala de Jocuri. După ce, într-un timp foarte scurt, devine cel mai bun soldat combatant, apoi comandant de armată, Ender realizează că dorința celor care l-au adus acolo este de a-l izola de ceilalți, de a-l transforma treptat în dușmanul lor și de a-l determina să se descurce singur în cazul oricărui pericol ce l-ar pândi. Este și momentul conflictului deschis cu fostul său comandant Bonzo; în urma încăierării din sala de dușuri, Ender este silit să-l ucidă pentru a-și apăra viața, deoarece profesorii nu intervin în nici un fel pentru a-l ajuta. Este semnalul multașteptat de către cei ce îi supervizează instrucția: Ender are instinctul ucigaș și pregătirea necesară pentru a ucide, în orice condiții. Următorul pas îl formează transferul său la Școala de Comandă, adăpostită în subteranele planetoidului Eros, aflat în centura de asteroizi. Aici, Ender află o mare parte din tainele ce i-au fost ascunse cu grijă până atunci: Eros este prima mare bază a „gândacilor” și a devenit Comandamentul Flotei Interstelare imediat după Al Doilea Război Spațial; „gândacii” sunt o specie spațială inteligentă, a cărei structură socială este extrem de asemănătoare cu aceea a unui roi de albine, matca avînd rolul esențial în orice tip de activitate; practic, Mazer a câștigat bătălia și războiul după ce a reușit să descopere și să distrugă nava ce adăpostea matca comandant; deoarece singura modalitate de comunicare dintre „gândaci” era numai un fel de telepatie instantanee prin intermediul mătcii, moartea acesteia a însemnat, în simultaneitate, moartea tuturor combatanților flotei inamice. Singurul profesor pe care-l primește Ender la școala de Comandă este, spre surprinderea sa, chiar Mazer Rackham, menținut în viață special pentru acest rol cu ajutorul efectului relativității. Noile jocuri pe care le joacă, în compania celor mai buni dintre foștii săi colegi de la Școala de Luptă, par mult mai dificile, dar, surprinzător, sunt câștigate cu un efort mult mai mic. În toate, trebuie să extermine sute și mii de nave inamice și, de aceea, nu pare foarte surprins să constate că, în cursul a ceea ce Mazer numește „examenul final” misiunea sa este să distrugă o planetă a „gândacilor” protejată de câteva mii de astronave. Reușește, cu ajutorul unui nou tip de armă, dezvoltat din bomba nucleară și, abia la sfârșit, văzând bucuria imensă care-i cuprinde pe cei de față, realizează că jocul nu a fost unul obișnuit. Mazer îi mărturisește că, de când a fost adus pe Eros, fiecare joc pe care l-a jucat a fost de fapt o bătălie adevărată și că toate comenzile sale tactice erau urmate, în timp real, de o flotă militară umană, plecată cu multe decenii înainte spre planeta de origine a „gândacilor”; iar distrugerea acesteia însemna dispariția pericolului pentru rasa umană, deoarece la suprafața planetei se găseau adunate în momentul final toate mătcile rasei extraterestre. În felul acesta, Ender salvează de la moarte rasa umană, dar devine înfăptuitorul primului xenocid din istorie, distrugând complet singura rasă inteligentă extraterestră cu care omenirea a luat vreodată contact. Finalul romanului, ni-l prezintă pe Ender Wiggin, convins de Valentine să părăsească planetoidul odată cu primul val de colonizare cosmică și stabilindu-se pe una din fostele colonii ale „gândacilor”, în timp ce Peter reușește să preia puterea pe Terra și să devină Hegemon. Surprizele nu se termină însă aici. Într-una din expedițiile de cunoaștere a locurilor, Ender descoperă într-un loc sălbatic din munți un loc care copiază până la identitate un fragment dintr-un joc pe care-l juca cu computerul, pe când se găsea în școala de Luptă: în castelul de la Capătul Lumii, dincolo de oglinda fermecată, descoperă un ou de matcă și, când îl ia în mână, larva din interior îi transmite telepatic cealaltă parte a istoriei la care luase parte, așa cum o văzuseră „gândacii”: după cel de Al Doilea Război Cosmic, aceștia realizaseră că oamenii reprezentau o specie inteligentă, chiar dacă nu aveau o structură de gândire de tip fagure, ci una bazată pe entități independente, care nu cunoșteau telepatia și gândirea colectivă, și se hotărâseră să nu mai intervină în acea zonă spațială până la descoperirea unei căi de comunicare. Atacul oamenilor îi surprinsese aproape nepregătiți și, înțelegând că specia lor este sortită dispariției, lăsaseră destinatarului Ender Wiggin acest ou pentru a-l transporta pe o planetă unde larva din el putea să se dezvolte fără pericole și să renască specia „gândacilor”.

Când se află că Gândacii înțeleseseră de multă vreme că oamenii erau ființe sensibile și că nu avuseseră intenția de a continua războiul după această descoperire, terenul pentru „Vorbitor în numele morților” este deja pregătit. Saga lui Ender continuă. La trei mii de ani după ce armata condusă de copilul Ender a câștigat marea confruntare galactică cu armata Gândacilor și i-a exterminat, săvârșind primul xenocid din istoria omenirii, aflăm că tragedia singurului om care a distrus o civilizație continuă. După ce a plecat de pe Terra, la puțin timp după victorie, Ender a crezut că se va putea stabili pe vreuna din planetele Gândacilor, colonizate acum de oameni, și că își va putea găsi, în sfârșit, liniștea. Iluzia nu ține însă prea mult și eroul este nevoit să plece, pe rând, de la o lume la alta, în căutarea unei păci interioare iluzorii. Însoțit de sora sa Valentine și de Matcă, rătăcește un număr nesfârșit de ani prin spațiul galactic, dar vârsta sa rămâne aproape neschimbată, din cauza fenomenului relativității. Deși a câștigat un fel de nemurire, gloria de a fi salvat omenirea s-a transformat, treptat, în anatemă, Ender făcându-se vinovat de distrugerea singurei specii de ființe gânditoare pe care ființele umane le-au întâlnit vreodată. Pentru a-și căpăta iertarea în fața propriei conștiințe, Ender devine Vorbitor în numele Morților, alergând de la o planetă la alta pentru a rosti adevărul despre persoanele care mor fără a putea să lase celor dragi o imagine corectă despre persoana lor, dar și pentru a căuta o un loc adecvat unde Matca să-și poată ecloza ouăle și să readucă pe lume neamul demult dispărut al Gândacilor. În acest timp, este descoperită planeta Lusitania, care adăpostește în pădurile sale o specie inteligentă, cu o formă fizică asemănătoare celei a porcilor de pe Terra, motiv pentru care au fost denumiți pequeninos (purceluși). Colonia umană instalată aici are ordine stricte de a nu interveni în nici un fel în dezvoltarea lor socială și tehnică, în dorința de a nu le oferi șansa să ajungă prea curând la stele și să-și dispute spațiul galactic vital cu ei. Timp de mai multe generații, xenologii de aici se mulțumesc să observe viața purcelușilor de dincolo de gardul de protecție, fără a putea măcar să le pună minime întrebări cu privire la viața lor cotidiană. Marile mistere pe care ei, alături de xenologii și exobiologii de pe celelalte o sută de planete colonizate, nu reușesc să le dezlege sunt, printre altele, cele ale unei civilizații necunoscute pământenilor – cine sunt ei, purcelușii, de ce nu au reușit să treacă de un mod de viață aproape primitiv, ce s-a întâmplat, în trecut, pe planeta Lusitania, încât aici nu mai există decât un număr foarte redus de specii de plante și de animale, care este religia purcelușilor care par a se ruga la copacii-totem denumiți „tați”, în fine, cum se înmulțesc aceștia, deoarece singurii cu care iau legătura xenologii sunt numai masculi? Asta până într-o bună zi când, Novinha Ivanova, ucenicul xenologului-șef de pe Lusitania, descoperă că un posibil răspuns la aceste întrebări îl constituie Descolada, o boală misterioasă, apărută cu multe milenii înainte de sosirea omului aici, și care a decimat masiv toate ființele vii de pe planetă. Dar răspunsul acesta face ca xenologul și fiul său să fie uciși de purceluși într-un mod aproape sadic, trupurile lor despicate și în interiorul lor sădit un vlăstar de copac. Pentru a-i feri pe ceilalți xenologi curioși de aceeași soartă, Novinha se retrage într-o tăcere desăvârșită și își ascunde descoperirea cu privire la Descolada în fișierele personale, interzicând accesul la ele. Apoi îl solicită pe Ender spre a rosti adevărul despre maestrul ei Pipo. Câțiva ani mai târziu, se căsătorește și dă naștere la șase copii, unul dintre ei solicitându-l la rândul său pe Ender pentru a rosti moartea lui Cano, soțul Novinhei, decedat în urma unei boli neiertătoare. Această ultimă chemare, precum și căsătoria Valentinei ce îl părăsește pentru a rămâne alături de noua sa familie pe o planetă polară, îl determină pe Ender să dea curs cererilor și pornește într-o altă călătorie, acum având-o alături pe Matcă și pe Jane, o ființă electronică, care s-a născut în rețeaua interplanetară a ansiblurilor, și l-a ales pe Săvârșitor să-i fie partener de singurătate. Ajuns pe Lusitania, descoperă că Novinha nu-l mai dorește ca Mărturisitor și că viața ei alături de cei șase copii este un mic iad, din cauza secretului legat de purceluși. După ce reușește să depășească toate barierele ce i se pun în cale, Ender descâlcește ghemul în care s-au încurcat viețile Novinhei, ale copiilor, ale episcopului Peregrino, Dom Cristao, reprezentantul sectei religioase a „Fiilor minții lui Cristos” și ale primarului Bosquinha și să-i determine să se revolte, la nivel planetar, împotriva hotărârii nedrepte a Consiliului Stelar de a-i ține izolați pe purceluși. Ca urmare a acestui fapt, gardul izolator este îndepărtat și coloniștii realizează un pact de neagresiune și înțelegere cu tribul purcelușilor, care vor să se alăture oamenilor în efortul de a cuceri lumea stelelor. Ender reușește să descopere un loc ideal pentru Matcă, iar romanul ajunge la ultima pagină fără să lămurească definitiv o serie de probleme deschise încă din primele pagini, lăsând loc unei noi urmări.

„Xenocid” duce acest plan narativ încă și mai departe, introducând personaje noi, printre care și pe Jane, existența artificială îndrăgostită de Ender. Acțiunea se petrece pe planeta Lusitania, la 3000 de ani după ce Ender a pus capăt războiului cu rasa extraterestră a „gândacilor”, exterminându-i ca specie. Pe Lusitania, ultima planetă colonizată, oamenii trăiesc în relativă bună înțelegere cu purcelușii, specia inteligentă autohtonă, singura descoperită în cursul extinderii stăpânirii umane a Galaxiei. Purcelușii cunosc trei stadii de existență: una larvară, alta în forma semiumană în care fac cunoștință cu coloniștii, iar cea de-a treia, după moarte, sub formă de copac, care trăiește o viață inteligentă deosebită, de o lungime nedefinită. Aceste stadii, descoperă savanții umani, se datorează unui virus extraterestru, numit descolada, venit în urmă cu multe mii de ani pe planetă, virus care s-a infiltrat în structura genetică a tuturor ființelor vii, schimbându-le felul de a fi și realizând o nouă geealogie – încercând să păstreze un echilibru al temperaturilor extreme, în special prin intermediul activității purcelușilor. Mai mult, Novinha și cei din numeroasa ei familie, care se ocupă cu studiul raselor extraterestre, descoperă că descolada, deși aparent de origine artificială, ar putea fi o specie inteligentă, deoarece reușește să se adapteze fantastic de repede la toate capcanele chimice și genetice pe care i le pregătesc oamenii, în încercarea de a-l distruge. În acest moment tensionat al relației dintre oameni și purceluși (aceștia uciseseră doi cercetători umani, crezând că îi trimit în cea de-a treia viață), dar și dintre oameni și oameni, în legătură cu descolada, despre care unii afirmă că ar fi o ființă inteligentă și că nu ar trebui distrusă, pe planetă ajunge Ender, devenit Vorbitor în numele morților, chemat să mărturisească moartea soțului Novinhei. Subiectul evoluează pe mai multe planuri și, deși destul de lipsită de acțiune și cu o tentă vădit filozofică, cartea aduce în prim-plan o serie de întrebări, rămase fără răspuns în lumea SF-ului: cum va reacționa umanitatea în fața unei specii extraterestre înzestrate cu rațiune și dornică să coopereze, asemenea celei a purcelușilor, deși sunt separate de bariere culturale greu de trecut; dar în fața unei specii inteligente, care nu dorește să comunice, ci doar să se lupte pentru supraviețuire (descolada), ori a unei inteligențe artificiale, care trăiește, fără corp, în inima ansiblurilor ce constituie rețeaua de comunicare galactică a omenirii galactic, Jane cea născută din mintea lui Ender, precum Athena din capul lui Zeus; ce direcții de dezvoltare pot avea enclavele umane independente, asemenea celei de pe planeta Calea, care, în urma unei intervenții genetice intenționate a Congresului Galactic, capătă însușiri biologice stranii, precum aceea a creșterii factorului de inteligență în dauna altora; cum se poate desfășura un contact între două civilizații nonumane, parțial dependente de cea umană, cum se întâmplă cu purcelușii și gândacii ș.a.m.d. În fundal, autorul este interesat de viața lui Ender pe Lusitania, unde acesta este hotărât să-și încheie viața de călător spațial, care durează de peste 3000 de ani. Tensiunile din singurul oraș uman de pe planetă sunt multiple și extrem de periculoase: ca ripostă la atacul unui trib de purceluși asupra unui preot catolic ce propăvăduia printre ei, mulțimea atacă, la rându-i, un trib pașnic, vecin cu orașul, și distruge complet pădurea de care aceștia erau strâns legați d.p.d.v. biologic; ca ripostă la ingerarea descoladei de către toți locuitorii Lusitaniei, Congresul Galactic a hotărât să distrugă planeta pentru a stopa împrăștierea virusului; Ender a găsit pe planetă un loc în care Matca să-și regenereze specia, iar între ea și purceluși s-a stabilit un pact de neagresiune, Matca promițându-le să le construiască astronave, cu care aceștia să poată începe propriul proces de colonizare cosmică; dar acesta fapt întărâtă și mai mult spiritele în Congres; în plus, singurul ajutor adevărat al tuturor, Jane-spiritul-dintre-ansibluri, este pe cale de a fi desființat, la cererea Congresului, de către locuitorii Căii, care i-au ghicit natura nonumană și locul de existență. Într-un final, în același timp complicat și mult prea filozofard, mulțimea de probleme se rezolvă treptat, odată cu descoperirea principiului călătoriei cu viteze supraluminice, fapt care-l conduce pe Ender într-un univers paralel, unde mintea sa dă „naștere” unor foarte tineri Valentine și Peter Hegemonul, care capătă ulterior o stare de independență ce-i duce departe de el, într-o Galaxie umană în care încearcă să-și creeze noi destine. Jane câștigă jocul cu cei de pe Calea, înfrânge voința Congresului Galactic și îi permite lui Ender să salveze Lusitania de la distrugere. În același timp, geneticienii reușesc să descopere metoda de a anihila descolada, fără să pericliteze viața purcelușilor și deschid calea colonizării universului de către rasa acestora.

Cea de-a treia secvență, „Poveștile lui Alvin Maker”, cuprinzând „Al șaptelea soare” (1987), „Profetul roșu” (1988), „Ucenicul Alvin” (1989), reunite sub titlul „Râul Hatrack” (1989), revine pe Terra, într-o Americă dintr-o lume alternativă. La baza acestor trei volume stă istoria SF a vieții lui Alvin Maker, care încifrează, destul de clar, istoria vieții lui Joseph Smith (1805-1844), fondatorul Bisericii Mormone. În prima jumătate a secolului al XIX-lea, cel în care Alvin și-a petrcut copilăria, nu a avut parte de nici o Revoluție; mai mult, anumite forme de magie au prins consistență și s-au manifestat aproape oficial. Alvin începe să transforme într-un Creator capabil să studieze adâncul lucrurilor și să le transforme.

Urmează „Wyrm” (1987), o altă narațiune tip ritual-de-trecere vizând stabilirea pe o planetă nouă, „Poporul de pe Fringe” (1989; culegere), o viziune moderat-neortodoxă a unei civilizații mormone postholocaust, „Abisul” (1989), după care a fost realizat scenariul filmului omonim, în 1989, „Amintirea Pământului” (1992) și „Chemarea Pământului” (1993), primele două volume al celui de-al patrulea ciclu al lui OSC, intitulat „Întoarcerea acasă”, în care utilizează numeroase motive religioase pentru a contura debutul acțiunii de revenire pe Terra a eroilor săi.

 

Alte opere: „Ochi pentru ochi” (1987).

Saga Umbrelor, formată din volumele “Umbra lui Ender” (1999), “Umbra Hegemonului” (2001), “Umbra marionetelor” (2002), “Umbra uriașului” (2005).

Poveștile lui Alvin Maker, ciclu alcătuit din “Al șaptelea fiu” (1987), “Profetul roșu” (1988), “Prentice Alvin” (1989), “Alvin calfa” (1885), “Inimă aprinsă” (1998), “Omul care rânjește” (1998), “Orașul de cristal” (2003).

Întoarcerea acasă, ciclu format din “Amintirea Pământului” (1992), “Chemarea Pământului” (1992), “Navele Pământului” (1994), “Din nou pe Pământ” (1995), “Născuți pe Pământ”, (1995).

Romane independente: “O planetă numită trădare” (1978), “Stăpânul cântecelor” (1979), “Speranța cerbului” (1983), “Sfinții” (1983), “Wyrm” (1987), “Băieții pierduți” (1992), “Cutia comorii” (1996), “Mese de piatră” (1997), “Casa trupului” (1998), “Vraja” (1999), “Strada magică” (2005), “Proceduri invazive” (2007; în colaborare cu Aaron Johnston)

Culegeri de povestiri: “Sonata neînsoțită și alte povestiri” (1980), “Cardiografie” (1987), “Baladă pentru Fringe” (1989), “Hărți în oglindă – Povestiri de Orson Scott Card” (1990; cu pseudonimul Bryon Walley), cuprinzând volumele “Omul transformat” (1992), “Flux” (1992), “Sonatele maimuței” (1993), “Miracole crude” (1992), “Păstrătorul visurilor” (2008).

Alte opere: “Abisul” (1989; în colaborare cu James Cameron, roman bazat pe scenariul filmului omonim), “Ochi pentru ochi” (1990; în colaborare cu lloyd Biggle Jr.), “Oglinda magică” (1999; carte pentru copii), “”Robota (2003; carte ilustrată), „Carte deschisă” (2004; volum de versuri), „Ultimul om de fier” (2005; serie BD), „Profetul roșu – Poveștile lui Alvin Maker” (2006; serie BD), „Wyrm” (2006; serie BD), „Băiatul spațiului” (2007).

Nonficțiune: „Eroi și puncte de vedere” (1988), „Cum să scrii SF și Fantasy” (1990; Premiul HUGO la categoria Cea mai bună carte nonfiction).

961 vizualizari

Lasă un comentariu

Vă rugăm să comentați la subiect și să nu îi jigniți pe ceilalți interlocutori. În caz contrar, comentariul nu va fi aprobat sau va fi editat. Vă mulțumim. Pentru comentarii ce nu sunt legate de articolul de mai sus, folosiți pagina de Contact.