REVISTA NAUTILUS / Dictionar SF / BUFNILĂ, Ovidiu (n. 1957)

BUFNILĂ, Ovidiu (n. 1957)

Aurel Cărăşel • 8:07 - 01.07.2011 • 
,

Eseist şi prozator român de science-fiction. Născut în localitatea Târgu Ocna, din judeţul Bacău. Între 1987-1991, urmează cursurile Facultăţii de mecanică din Galaţi.

Este membru fondator în trei cenacluri SF – “Orientăr” (1980) din Galaţi, “Univers” (1981) din Bistriţa şi “Fahrenheit 451” (1982) din Bacău. Preocupat de partea publicistică a domeniului, OB realizează pagini speciale de SF în publicaţii locale precum “Univers” (1981), ”Fahrenheit 451” (1982), “Sinteze” (1994), “Imparţial” (1999), dar şi numere speciale , precum cel din “Ultima oră” (1995).

Debutează în SF, în 1980, cu povestirea “Maşini în mişcare, publicată în rev. “Luceafărul”.

Este colaborator constant al revistelor „Orientări”, „Dialog”, „Holograma”, „Convorbiri literare”, „Cronica”, „Opinia studenţească”, „Magazin SF”, „Supernova”, „Fantastic Magazin”, „Tribuna, „Vatra”, „Univers”, „Paradox”, „Helion”, „Ateneu”, „Ultima oră”, „Sinteze”, „imparţial, „Zburătorul”, „Curentul”, „Magazin”, „CPŞF Anticipaţia”,”Almanahul Anticipaţia”, „Quasar”, „Jurnalul SF”, „Telegraf, „Sigma”, „Nautilus”,”String”, „România literară”,, „Clepsidra”, „Jurnalul de Bucureşti”.

Este prezent cu proze în mai multe culegeri colective şi antologii: „O planetă numită anticipaţie”, „Nici un zeu în Cosmos”, „Avertisment pentru liniştea planetei”, „La orizont această constelaţie”, „Povestiri ciberrobotice”, „Povestiri despre invenţiile mileniului trei”, „Timpul este umbra noastră”, „Nemira ‘94” şi „Nemira ‘95”

De-a lungul anilor, obţine mai multe premii la concrusruile de profil: premiul al II-ea secţiunea Proză scurtă, Romcon 1979; premiul al II-ea secţiunea Proză scurtă, Romcon 1982; premiul rev. „România literară”, Romcon 1983; premiul ziarului „Înainte”, Zilele cenaclului Henri Coandă, 1984; premiu pentru eseu de imagine, Festivalul Mihail Sadoveanu, Piatra Neamţ, 1985, premiul pentru cel mai bun roman SF, Romcon 1993, premiul pentru cea mai bună povestire SF din România, „Mandhala”, 2001, premiul Sigma 2002 pentru excelenţă în SF, premiul special pentru literatură, revista Clouds, New York, 2002, Premiul Sigma 2002 pentru cel mai bun roman românesc SF, „Cruciada lui Moreaugarin”.

Ovidiu Bufnilă este unul dintre puţinii scriitori din literatura română SF adept al prozei de dimensiuni foarte scurte, ancorată în parabolă. Surprinzătoare, povestirile sale nu par a fi deloc interesate de subiect, aşa cum picturile impresioniştilor nu par interesate de linie, conturul obţinându-se, în ambele cazuri, cu ajutorul sugestiei. În general, stilul său narativ aduce puţin cu acela al prozelor de tip sud-american, o frază lungă, care prezintă un număr mare de acţiuni scurte ale personajelor, intrate abrupt în atmosferă. Preferinţa autorului se îndreaptă, în mod vizibil către oglindirea realităţii cotidiene, în ceea ce are ea mai obişnuit, mai tern şi mai lipsite de spectaculos, pentru ca, brusc, finalul cu poantă să transforme substanţial imaginea iniţială pe care se străduise s-o contureze până atunci. Talentul său deosebit constă în a reuşi să concentreze pe spaţii narative mici situaţii complexe de viaţă, surprinsă în derularea ei obişnuită, naraţiuni construite pe teme SF în majoritatea lor covârşitoare clasice şi,implicit, considerate epuizate pentru proza actuală. De cele mai multe ori, însă, aceste texte reuşesc să scape de fixarea în anumite tipare critice, creînd impresia că aparţin unui imens tablou mozaicat, căruia autorul îi adaugă, cu infinită răbdare, noi şi noi bucăţele, realizând o imagine de ansamblu al cărui contur final scapă permanent cititorului ocazional.

În „Farul” (1982), oamenii constată că natura doreşte să-şi schimbe cursul evoluţiei fireşti – peştii ies pe nisip să facă plajă şi se întind la soare pe cearşafurile oamenilor care fug înspăimântaţi, insectele îşi doresc să se transforme în avioane, stelele de mare să devină stele adevărate, pisicile de mare vor să fie pisici adevărate, caracatiţele să ajungă oameni şi să locuiască în case…

În „Valea cea verde” (1982), un ţăran cosaş le povesteşte unor cercetători cum a fost primul său contact cu o fiinţă extraterestră – totul a început ca o boare de vânt, care a alungat căldura zilei de vară, un vânt de pe altă planetă ce a adus pe vârfurile brazilor chipul unei femei de pe altă planetă. Din acel moment, şi el şi coasa lui au început să înverzească.

„Îngrijitorul” (1982) este povestea unui bătrân om de serviciu, angajat zilier la un ştrand din oraş, care îl cheamă de urgenţă pe fiul său, din altă localitate, să-i povestească strania aventură pe care o trăieşte noapte de noapte, atunci când face curat în incinta ştrandului – o pasăre uriaşă, cu aripi din piele, se coboară din cer, se scaldă în bazin, apoi pleacă, lăsând în urmă-i un miros de regina-nopţii; pasăre pe care fiul său o identifică într-un catalog paleozoologic ca fiind un pterodactil.

„Hoţul şi reversibilitatea timpului” (1982) este povestea comică a unui hoţ mărunt, care, în timpul procesului de reabilitare prin muncă, îşi depănează amintirile loviturilor pe care le-a dat. Şi nu numai în prezent. Descoperind întâmplător posibilitatea de a călători prin timp, îşi manifestă talentul de borfaş prin toate evurile trecute; este prins peste tot, din Roma antică şi pnă în burgurile Evului Mediu, şi este pedepsit peste tot, conform canoanelor locale – de la tăiatul mâinii drepte, la spânzurătoare. Cea mai dură experienţă, cea care-l convinge să se facă om cinstit, o trăieşte însă în viitor – tentativa  de a fura o maşină se sfârşeşte penibil: maşina începe să-l urmărească pentru a-l captura, milioanele de sisteme electronice cu care este împânzit oraşul îl dau în urmărire generală, iar el, disperat, revine în prezentul din care evadase pentru a se lăsa de furat şi a se face om cinstit.

„Eclipsa” (1983) reprezintă ointeresantă combinaţie a două teme clasice ale SF-ului universal – călătoria în timp şi contactul cu rase extraterestre. Din perspectiva locuitorilor unui cenuşiu târg de provincie, în care fiecare se cunoaşte pe fiecare şi unde nu există senzaţional, apariţia vagonului maiorului Sanchez, care le promite tuturor, contra unei taxe modice, călătorii oriunde în trecut sau în viitor spulberă monotonia şi lasă valurile timpului să se trnsforme dintr-o apă curgătoare liniştită şi previzibilă într-o adevărată cascadă. Pentru că, în fapt, călătoriile în timp distrug foarte fina reţea cronozofică existentă şi refact structural realităţile aflate între ochiurile ei. Când unul dintre călători uită deschisa uşa vagonului, timpul din Ieri năvăleşte în Azi, aducând pe cerul senin al zilei strălucitoare luna din noaptea precedentă.

„Fericitul Adam” (1983) este eterna poveste a Creatului care-şi descoperă Creatorul şi înţelege că destinul său este funcţie de celălalt şi nu de hazard. Adam trăieşte o mulţime de existenţe alături de soţia sa Eva şi îşi explică acest lucru prin faptul că doar una singură trebuie să fie reală, iar pe celălalte le visează numai. Este, rând pe rând, un simplu om căsătorit, locuind într-o casă cu grădină, alături de casnica Eva şi înconjuraţi de vecini, cu poveşti de viaţă felurite, care se schimbă permanent; soldat într-un război etern, prinţ care îi face curte romantică Evei, locuitoare a unui castel, fermier cu o familie numeroasă, ducând o pastorală viaţă campestră, cosmonaut explorând alte planete, alături de ea, Eva- femeia robot pe care o iubeşte într-un viitor oarecare… Într-un final, urcând treptele casei, cu o cumplită bănuială în suflet, îl descoperă în biroul său pe Creator, scriind la maşina de scris următoarea poveste a vieţii sale. Poveste în care el însuţi se identifică cu acest Creator şi ciclul nesfârşit de istorii ale vieţii sale porneşte să se rostogolească din nou.

„Trei pisici albe pe acoperiş” (1984) este povestea unui pluton de şapte soldaţi, angajaţi într-un război de uzură cu o civilizaţie metienă canibală, pe mical planetă Qy. Qero, Tob, Dubal, Pil, Geno şi Giorgio milanezul îşi relatează, într-un ritm sacadat, viaţa anterioară angajării în armată, precum şi aventurile militare, înjurându-l pe generalul Gaetano, care i-a vârât în buclucul ăsta. Apariţia mirajului casei pământene, pe acoperişul căreia se plimbă trei pisici albe şi cu Gaetano, în triplă copie la indigo, ieşind în prag şi făcându-le semn, încurcă şi mai mult datele problemei, iar soluţia împuşcării sale nu este, de fapt, o soluţie.

„Penelopa” (1985) este o încercare în alt registru narativ. Preluând stilul stilul strălucitor dar uscat de sens al prozei renascentiste, autorul conturează un univers alternativ, pornind de la povestea mitică a Penelopăi, soţia multiubitoare ce-şi aşteaptă soţul, pe Ulise, mult dincolo de răbdarea umană a competitorilor pentru mâna ei. Lumea în care trăieşte, aşteaptă şi-şi ţese nesfârşita pânză aceasta este una a oamenilor nemuritori. Plictiseala eternităţii îi face să-şi dorească orice presupune modificarea statutului lor, inclusiv moartea. Pe care o aşteaptă din partea lui Ulise. Unul singur dintre ei, exact ca şi în mitul antic, va fi învingător, numai că, în textul lui OB acesta nu este Ulise, ci Arcos, căruia Ulise îi dezvăluie modalitatea de a călători în timp şi de a modifica universul în care-şi alege să trăiască.

„Un aspect fundamental al opţiunii” (1985) este un text construit în stil umoristic, cu poantă finală. Alvaro, cercetător la GEMS, centrul de cercetări astrofizice, are o ceartă violentă cu şefii săi şi se hotărăşte să scape de sub tutela lor, veadând în timp. Asta stabileşte anchetatorul pus să studieze cazul dispariţiei sale. În acest timp, Alvaro ajunge într-un sat din comuna primitivă, unde este primit ca un zeu, după ce îi uimeşte pe indigeni cu câteva artificii tehnice. Apoi este însă urcat pe rug şi prăjit cum se cuvine pentru a fi mâncat, conform tradiţiei care le cere acestora să-l consume pe primul zeu ce li se înfăţişeaşă la început de an, pentru ca să aibă pace şi prosperitate.

„Şapte oameni cu joben” (1987) aduce în prim-plan motivul copiilor geniali, expuşi în faţa curiozităţii flămânde a mulţimii ca o curiozitate de circ, iar „Strada Cosmos” (1987) deschide seria  fragmentelor multicolore de univers uman, care va deveni elementul principal al creaţiei lui OB., Jano, Zi-mi Un Banc, Campari-cel-cu mulţi-ochi, Cico Dă-mi Un Leu, Olinic-două-zaruri, şeful de post, profesorul Balthazar, Alfa Graz sunt personaje dintr-o uriaşă şi caleidosocopică populaţie ce trăieşte la limita dintre Real şi Fabulos, un Fabulos pe care are impresia că-l poate controla cu ajutorul ştiinţei, dar care îi integrează, treptat, în fresca sa infinită.

„Communique” (1987) pare un alt episod al povestirii anterioare: fraţii Gerôme, primarul, savantul de renume, jobo alcoolicul, politicianul, fatalistul aparţin unei umanităţi integrată în Univers, umanitate care primeşte un mesaj de la o civilizaţie galactică prin intermediul cromatismului cozii unei comete, joc de culori transferat în sunet de către savant. Şi, omenirea descoperă, cu stupoare, linia melodică şi cuvintele unui cântec al trubadurilor din veacul al XII-lea…

„Împuşcă lună” (1988) este povestea unui mediator informţional. Părăsit pe o insulă tropicală, fără să înţeleagă cum a ajuns aici şi nici de ce nu poate să plece pe continent, mediatorul îşi duce existenţa, aparent o vacanţă fără sfârşit, cufundat în miile de canale informaţionale ce-l înconjoară, străduindu-se să se ascundă de cei ce par să-l caute cu înverşunare pentru… a-l ucide? Pentru a-l captura? Pentru a-i cere sprijinul? Într-un univers alcătuit numai din informaţie în stare pură, totul este posibil, de la călătoria în trecut sau în viitor prin simpla deschidere a unui canal informaţional, şi până la aceea într-un univers paralel. În care se spune că este periculos să te deplasezi, deoarece nu te mai poţi întoarce. Dar personajul ar face-o, fie şi numai ca să scape de asaltul solicitărilor de mediere în diferitele şi straniile procese ce au loc în toate colţurile planetei: un computer debranşat şi aruncat la gunoi îşi stoarce ultimii waţi de energie pentru a-l descoperi şi a-i solicita să medieze între el şi corporaţia unde a lucrat, un naufragiat vrea să se folosească de el pentru a-i contacta pe posibilii salvatori, o femeie a ucis o plantă şi  îi solicită ajutorul, deoarece i s-au extrapolat tendinţele ucigaşe şi s-a ajuns la concluzia că următoarea victimă va fi chiar soţul ei, un cadavru încearcă să-i spună povestea din fundul prăpastiei unde zace zdrobit, iar maşinile, computerele, elementele cibernetice toate par să conspire în ţeserea unei capcane energetice, în care să-l prindă şi să-l elimine. Pentru că Terra însăşi pare să fi suferit de pe urma unui conflict între maşini, conflict despre care el însă nu ştie nimic. Singura evadare din toată nebunia asta este cântecul; atunci cînd o face, poate să ridice un ecran de protecţie între el şi vălmăşagul informaţional din jur. Iar când reuşeşte să prăbuşească în mare un comando, venit pe insulă cu elicoptere de asalt, realizează că lumea în care trăieşte nu mai seamănă deloc cu cea în care a trăit – cerul nopţii este lipsit de orice fel de constelaţii.

„Jazzonia” (1992) este o operă caleidoscopică, cu tentă suprarealistă, construită pe textura unor elemente care aparţin genului SF: lumea spaţială dublă, călătoria în timp, contactul cu extratereştrii şi distrugerea lumii. Alcătuit dintr-o succesiune de „sclipiri” narative (care pot fi percepute, la limită, şi ca texte independente), romanul are prea puţin din caracteristicile unui text clasic – subiect general aproape dizolvat în substanţa multelor subiecte care formează poveştile de viaţă ale personajelor, personaje care sunt simple marionete în mâna creatorului lor, măşti puse pe figurile unor necunoscuţi ce se străduiesc să rămână astfel atât în relaţiile dintre ei, cât şi în raport cu cititorii. Structura naraţiunii este una de tip cerc: acţiunea începe pe planeta Terraria, sora simetrică a Terrei, în spaţiu, de care este legată printr-o poartă temporală, avându-l în centrul imaginii pe poliţistul Mallory, făcându-şi rondul obişnuit pe plaja Oceanului Atlanticus, din cartierul Octupus, al oraşului Monte Carlito, şi se încheie în biroul aceluiaşi Mallory, care stă călare pe fereastră şi cântă ca un apucat la saxofon, pe partiturile de jazz. Între aceste două momente diferite din viaţa sa, sunt însăilate poveştile mulţimii anonime de actori, care compun parodia – povestea Contessinei, curviştină de profesie, care trăieşte simultan pe Terra şi pe Terraria, povestea Evei, moartă într-un accident în centrul comercial al oraşului, dar continuând o existenţă paralelă, într-un tramvai zburător, unde se întâlneşte din când în când cu poliţistul, a iluzionistului Harry Houdini, născut în statul Wisonsin, de pe Terra, călător prin timp cu ajutorul „efectului de tirbuşon”, a lui Adam-ce-căzut-din-cer, care călătoreşte prin spaţiul labirintic dintre universuri, în căutarea lui Dumnezeu, a lui Alexis, vânzătorul de pălării magice şi inventator genial care caută soluţia zborului atehnic, povestea astronomului amator şi a Peştelui-lună din cada sa, venit din adâncurile universului să cucerească umanitatea, a fotografului care se înarmează în secret pentru a respinge atacul extratereştrilor-canibali, a lui Plumm-navigatorul-solitar, unul dintre puţinii supravieţuitori ai dezastrului global ce exterminase umanitatea de pe Terra, confundat adesea cu Îngerul Morţii de către rarii supravieţuitori şi, în fine, aceea a straniului Riff To Rag, locuitor al Jazzoniei, universul muzical ce aduce liniştea sufletească tuturor acelor care se convertesc într-ale Scat-ului, Swing-ului şi Jazz, şi care trece prin vieţile tuturora asemenea unui Mesia, purtător de iertare.

„Vara indiană” (2001) îşi porneşte firele dintr-un orăşel de provincie, într-o vară fierbinte, în care locuitorii ţşi risipesc vremea în tabieturi mărunte: Aglaia Popescu dă toată ziua telefoane amicilor să se plângă de dureri imaginare, Tătărăscu, Popovici şi Haralambie se întâlnesc la o terasă, beau bere în atmosfera încinsă de soare şi îi înjură pe patagonezii care n-au reuşit să-i bată pe ruşi la Trafalgar şi au lăsat lumea pe mâna acestora, iar Comisarul de poliţie face infarct şi moare, fiind primul om din localitate care vede Mandhala – o secvenţă autentică dintr-un oraş indian al veacurilor trecute ce trece prin orăşel, asemenea unei şatre de ţigani. Secvenţa se repetă de mai multe ori de-a lungul verii aceleia ciudate, de fiecare dată înghiţind o mulţime de locuitori, ca o gură hămesită. Ancheta deschisă de Comenduirea militară printre cetăţenii rămaşi, dusă cu o duritate de poliţie caragielească, nu aduce niciun rezultat Mai mult, procurorul Sterian face şi el infarct în timpul exercitării funcţiei şi moare. Singur subalternul acestuia realizează faptul că fenomenul nu este natural şi nu are loc aleatoriu, ci numai la comanda unuia dintre localnici, capabil de acte de magie care înnebunesc legile fizicii universului obişnuit.Şi declanşează mereu alternative ale acestuia. O alternativă care porneşte chiar atunci, când un detaşament de patagonezi pătrunde în oraşul pustiu, în drum spre Trafalgarul unde încă nu a avut loc bătălia cu ruşii.

„Războiul lumilor” (2003) reia, în manieră personală, un subiect clasic, dezvoltat de H.G. Wells într-u întreg roman – contactul belicos cu o civilizaţie cosmică. Într-o manieră comic-superfluă, autorul realizează o combinaţie interesantă de teme şi motive din SF-ul clasic.Mai exact, realizează o lume paralelă, ca fundal al acţiunii, din combinarea elementelor lumii reale, în care trăieşte personajul-narator, cu cele ale lumii virtuale pe care acesta o construieşte în computer, fiind un mare amator al acestui tip de jocuri inteligente. Personajele inventate acolo coboară în realitatea propriu-zisă şi îi amestecă, într-un mod halucinant ingredientele – preşedintele Statelor Unite moare într-un fel de accident, în care celebra sa maşină blindată s-a făcut bucăţi în arhipelagul pe care acesta îl vizita, fără vreo cauză vizibilă. Aceasta însă există, iar pălăria unui oarecare Rupert, aflat acolo în tragicul moment pentru apaluzele obligatorii, este luată de un vânt stârnit din senin, după explozie, vânt ce se dovedeşte a fi jetul reactiv al unei nave cosmice extraterestre perfect camuflate. Adelaide Brianon, unul dintre personajele virtuale, arestată de poliţie, declară că ea a văzut un fulger verde despicând automobilul prezidenţial, dar omenirea rămâne insensibilă la atâtea dovezi ce atestă iminenţa unui viitor război cosmic.

„Trenul” (2003) ascunde, dincolo de capcana „povestirii cu poantă”, o temă veche de când lumea – aceea a graniţei-miraj dintre Realitate şi Imaginar. În gara de provincie unde şeful Arghir îşi duce montona existenţă între banala semnalizare a sosirii şi plecării trenurilor, opreşte într-o bună zi un tren imposibil de catalogat în vreunul din sistemele de clasificare ale căilor ferate. Greogor Gregorian este personajul care declanşează scandalul, solicitând intervenţia tuturor autorităţilor capabile să lămurească acest caz – pompieri, poliţie, forţe speciale, presă. Nici chiar intervenţia specială a preşedintelui ţării nu aduce vreun plus de lumină în această afacere, iar încercările de a pătrunde în interiorul trenurilor s-au soldat toate cu eşecuri. Zvonurile au făcut din el fie un transportator de bombă atomică, fie un tren călător prin timp, iar presa a ajutat la internaţionalizarea incidentului. Într-un final, cititorul descoperă, cu uimire, că totul s-ar putea să nu fie decât iluzia unor bolnavi internaţi la spitalul de boli mintale, dar nici această viziune nu este foarte sigură, iar problema trenului imposibil rămâne neelucidată.

„Omul invizibil” (2005) revine asupra unei alte teme wellsiene – invizibilitatea. Personajul bufnilian, Ingmar Bregmar, locuitor al unui mărunt şi prăfuit oraş de provincie, devine invizibil cu ajutorul unei căşti speciale şi îi antrenează pe concentăţeni într-un straniu joc de-a v-aţi ascunselea, în care universul real al cititorului şi cel ficţional al personajului se întrepătrund, desenând o hartă necunoscută, ale cărei repere par să se ivească din toate timpurile istorice cunoscute – „un dirijabil, o trasura de pe vremea lui Napoleon, un proiectil german din al doilea razboi mondial, un cufar plin de arginti pierdut de piratii din Insula Broastei Testoase, giulgiul din Torino si câteva scrisori pe care Berlioz le trimisese prin Posta Temporala vestitei Mata Hari”. Nici măcar serviciile secrete nu reuşesc să-l descopere şi să reinstaureze normalitatea atât de necesară.

Alte opere: „Bariera” (1994; text după care se realizează primul film SF al Televiziunii Române), „Cadavre de lux” (1994; roman serializat în rev. „JSF”), „Moartea purpurie” (1995; culegere de povestiri), „Cruciada lui Moreaugarin” (2001; roman), “Inelul magic” (2002; culegere de povestiri), “Câmpuri magnetice” (2002; roman), “Meduza” (2003; roman), „Norii” (2005; culegere de povestiri).

3325 vizualizari

5 Comentarii

  1. […] multe despre autor aici. Tags: numarul 07 Previous postPosedata Next postGAME […]

  2. […] multe despre autor aici. Tags: numarul 08 Previous postAra Next postRevistele româneşti de proză fantastică – […]

  3. […] multe despre autor aici. Tags: numarul 19 Previous postDuel Next postIulie, luna lui Cuptor şi a […]

  4. […] multe despre autor aici. Tags: numarul 21 Previous postOdeen, Dua, Tritt Next postDosar […]

  5. […] multe despre autor aici. Tags: numarul 22 Previous postGeorge Lucas se retrage din lumea filmului Next postJohn Varley […]

Lasă un comentariu

Vă rugăm să comentați la subiect și să nu îi jigniți pe ceilalți interlocutori. În caz contrar, comentariul nu va fi aprobat sau va fi editat. Vă mulțumim. Pentru comentarii ce nu sunt legate de articolul de mai sus, folosiți pagina de Contact.