REVISTA NAUTILUS / Dictionar SF / BRUSSOLO, Serge (n. 1951)

BRUSSOLO, Serge (n. 1951)

Aurel Cărăşel • 7:46 - 06.05.2015 • 

Serge BrussoloScriitor francez de SF, născut în Paris, într-o familie săracă. Pasiunea pentru literatură o capătă de la mama sa, care îi citește, în copilărie, povești din mitologia greacă și egipteană. La vârsta de 10 ani, începe să scrie romane de 10-12 pagini, pe care le citește prietenilor și cunoscuților. Are o adolescență plină de privațiuni materiale, care îl determină să-și dorească să urmeze studii universitare. Primele sale lecturi sunt formate din albumele de benzi desenate cu Tintin și Blake și Mortimer, împrumutate de la prietenii săi mai înstăriți.În anii ’60, familia sa se mută într-un bloc social, dintr-un cartier muncitoresc, aflat la periferia Parisului. Profită de faptul că devine vecin cu o bază a armatei americane și, scotocind prin pubelele soldaților americani, descoperă reviste cu comics-uri, precum Dick Tracy, Batman, Superman, The Shadow.

Se înscrie la facultățile de filologie și de psihologie, însă pentru asta trebuie însă să renunțe la scris, așa încât după o vreme este nevoit să abandoneze ideea. Este epoca în care începe să se gândească serios la ideea de a deveni scriitor profesionist. Ca student la litere, își trimite scrierile pe la diverse publicații și ajunge astfel să debuteze la 21 de ani, în paginile unui fanzin obscur, „L’Aube enclavée”, cu povestirea „Evadatul”. Către SF-ul modern, îl atrag „Cronicile marțiene”, ale lui R. Bradbury. Până în prezent, textele sale literare oscilează între SF-ul în manieră verniană și fantasticul cu rădăcini adânci în tradiția literară franceză.

Timp de mai mulți ani, scrie proze care pornesc de la idei stranii, refuzate de toate revistele și editurile. Nu descurajează, deși se confruntă cu privațiuni materiale, și, în cele din urmă, reușește să convingă un editor să-i publice un volum, intitulată „Privire în secțiune printr-un oraș bolnav” (1980).

Nuvela care reușește să-l impună în SF-ul francez este „Funnyway”, pe care Philippe Curval i-o publică în 1978, în antologia „Viitoruri în prezent”. Din acest moment, căile publicării încep să i se deschidă una câte una. În 1981, primește Marele Premiu al Literaturii SF franceze pentru romanul „Vedere în secțiune a unui oraș bolnav”. Romanul „Semănătorii de prăpăstii” primește în 1984 Premiul APOLLO.

„Carnavalul de fier” își amplasează acțiunea într-o societate viitoare, născută din cenușa unui conflict mondial nuclear și bacteriologic. David este un bătrân colecționar, care-și plătește cu banii adunați din vinderea colecțiilor sale un drum către Orașul Miracolelor, unde speră să-și regăsească tinerețea pierdută. Odată ajuns aici, este condus spre locul întineririi: o clădire în care locuiesc Pythiile, numite și Madonele Juneții, femei exagerat de grase, aparținând unei rase dispărute de pe Venus. Pus în contact cu transpirația miraculoasă a uneia dintre ele, David își recapătă, în câteva ore, tinerețea. Nu apucă însă să părăsească orașul, deoarece constată că a nimerit în mijlocul unei bătălii de interese – două facțiuni care și-l dispută tocmai pe el, care credea că este un ins oarecare, ajuns aici dintr-o întâmplare. Miza este, de fapt, enormă: orașul este dominat de secta Maeștrilor Vorbelor, care, la rândul ei, este divizată în două curente – muții și flecarii. Secta are cunoștință de existența unui drum secret către un ținut mitic, numit Homakaido, locul de origine al zeilor. Numai că muții vor să păstreze secret drumul către o țintă ce a adus numai necazuri omenirii, iar flecarii, dimpotrivă, își doresc să afle ce se găsește pe tărâmul zeilor. Sirce este o femeie stranie, care-l urmărește pe David încă din trenul ce l-a dus în Orașul Miracolelor. Ea reușește să-l convingă de existența drumului misterios, iar apoi de faptul că, într-un mod neînțeles, tocmai el este profetul anunțat de mistici, care ar trebui să redescopere calea Homakaido și să redea lumii paradisul pierdut al zeilor. Romanul, în ansamblul său, are la bază prezentarea acestei redescoperiri și aventurile prin care trebuie să treacă cei doi, în special atunci când urmele străvechi îi conduc către Orașul Serbărilor, un spațiu destinat perpetuei distracții, în care, în fiecare zi, are loc carnavalul de fier. De la baloanele serbărilor aeriene, din a căror nacelă oaspeții privesc în adâncul lacului focurile de artificii, produse prin explozia peștilor pirotehnici și până la farandola, dansul ciudat la care androizii îi atrag la țopăit pe cei ce vor să se distreze și le lipesc mâinile de propriile mâini, cu ajutorul unui lipici special, secretat de pielea lor, obligându-i să joace până mor, totul este prezent aici, în forme mortale, iar David și Sirce de-abia reușesc să scape pentru a ajunge la tribul păstrătorilor de tradiții, care joacă pentru ei spectacolul Pasiunii – în fapt, o mimare grosolană a principalelor etape pe drumul Homakaido, la capătul căruia se găsește insula Alusni, locul zeilor pierduți. După încă o serie de aventuri, cei doi reușesc să ajungă la țărmul Mării Piticilor și să se îmbarce pe o navă. Pe Pământ, apele mărilor și oceanelor au fost înlocuite de miliardele de trupuri ale unei specii umane necunoscute, ai cărei membri sunt îngropați până la glezne în mâlul albiilor, de unde își trag prin rădăcini elementele nutritive. Pentru un supliment alimentar, făcut din făină de oase și resturi carbonice, ei poartă corăbiile oamenilor pe mâini până la locul de destinație. Numai că drumul celor doi este punctat de ghinion. Corabia ia foc și ei trebuie să părăsească bordul în costumele de scafandru, special construite pentru a putea rezista în mijlocul piticilor dușmănoși. În cele din urmă, cei doi reușesc să atingă țărmul insulei căutate și ajung la un fel de centru părăsit de cercetări științifice, unde află, de la un om-copac, povestea zeilor: Homakaido a fost un cercetător asiatic care, înainte de conflagrație, a făcut experimente biologice pe deținuți, în vederea ștergerii granițelor dintre specii; la un moment dat, un transport de copii orfani, care trebuiau supuși experimentelor, s-a revoltat și a reușit să distrugă totul, după care, aproape imediat, valul războiului a desăvârșit lucrarea. Dar în centrul științific au rămas aparatele și, mai ales, centrala nucleară, aflată încă în funcțiune, ispită și element de conflict între muți și flecari. Aceștia din urmă au câștigat confruntarea, află David chiar de la unul dintre ei, și l-au folosit pe el și pe Sirce pentru a redescoperi drumul, insula și elementele tehnologice viabile de pe ea, pentru ca omenirea să o poată relua de la capăt în marea sa tentativă de a câștiga confruntarea cu natura.

La începutul anilor ’80, SB revoluționează prin stilul său original și distinctiv literatura SF franceză. El practică o proză barocă, creînd universuri halucinante, construite pe un schelet cvasiamerican de violență și sexualitate, care i-a adus un public constant de cititori. Temele-cheie care-l obsedează de-a lungul vastei sale opere sunt în număr de două: universul carceral (în special acela al ocnei, al spitalului și al orașului-cutie) și nebunia (accesele schizoide, rezultate rezultată din atmosfera din ce în ce mai stresantă, creată de o coșmarescă lume a viitorului). Cea mai mare parte dintre nuvele și romane îi sunt publicate de colecția „Anticipation” a editurii „Fleuve Noir” d și în colecția „Presence du futur” a editurii „Denoel”.

Vandalii și borfașii unei lumi viitoare sunt pedepsiți de o ciudată Societate de Protecție a Obiectelor la cuplarea cu obiectele pe care le-au vătămat. Deveniți frați siamezi ai ceștilor de porțelan, ai obiectelor de sticlă, ai statuetelor fragile, pedepsiților le este teamă să facă mișcări bruște, care ar putea fisura porțelanul și s-ar transforma, în ceea ce-i privește, în fracturi dureroase pe propriul corp. Este vorba despre un subiect extrem de chinuitor, deși titlul romanului nu spune prea multe – „Luptătorii neclintiți” (1983).

„Semănătorii de prăpăstii” (1983) este încă și mai bizar. Este al doilea volum al unei trilogii, primul volum fiind “Puzzle de carne”. Acțiunea se petrece într-un viitor în care moda tatuajului s-a răspândit foarte mult, deoarece operația nu este dureroasă, realizându-se cu ajutorul unei cerneli noi, de proveniență necunoscută. Tatuajele sunt mobile și se deplasează pe întreaga suprafață a corpului. Într-un final, se fixează definitiv și pătrund în carne, omorându-i în chinuri cumplite pe cei care și le-au făcut. Subiectul urmărește povestea unei tinere femei tatuate, care se străduiește să-și salveze viața, precum și aceea a doi bărbați, un zoolog și un polițist, care sunt paznicii unei stranii turme umane, din care se extrage misterioasa cerneală.

SB aduce în scenă coșmareștile Tatuaje Mobile, pe care scriitorul însuși le prezintă în felul următor: „Un pește trăiește la suprafața obrazului vostru, vă explorează colțurile buzelor, se înclină chiar în direcția decolteului, spre valea ce vă separă sânii”. Atenție! – subliniază autorul, când Tatuajul încremenește, o face numai ca să vă omoare.

La fel de straniu este și principiul permutării moleculare, care permite inversarea materiei între obiecte. „Traiectorii și itinerare ale uitării” este o nuvelă în care universul copilăriei devine halucinant: tancuri de porțelan se învecinează cu bastoane de bumbac, gingașe dar mortale arme-jucării capătă dimensiuni monstruoase în romanul „Moartea cu melon” (1982). În centrul atenției este fixată, aproape obsesiv, imaginea unei grădinițe pentru adulți, menținuți prin droguri și prin presiune psihică la nivelul intelectual al vârstei copilăriei mici. Grădinița este, de fapt, un cartier părăsit și părăginit, peste care domnesc, la modul tiranic, doicile-robot, înalte de peste șase metri, cu sânii uriași mustind de lapte drogat.

Monstruozitatea deviată din Real este una dintre caracteristicile principale ale textelor lui SB. În „Febra”, echipa profesorului Mikofsky descoperă plutind în derivă, prin spațiu, corpul inert al unei femei, de dimensiunile unei planete. După câteva luni de studiu, pentru că membrii expediției sunt obligați să mănânce bucăți din carnea acesteia, care prezintă un caracter mutagen, ei încep să se sălbăticească, fiind afectați de o necunoscută și stranie intoxicație psihică; aceasta îi face să se creadă părți ale giganticului corp și să se ucidă între ei. Corpul uman cosmic devine loc de desfășurare a aberațiilor: un vulcan care inundă cu lavă împrejurimile taberei profesorului Mikofsky se dovedește a fi, în realitate, un furuncul prea copt, țesutul digestiv intern transplantat pe cale chirurgicală pe piele devine o mortală zonă de protecție, care dizolvă orice corp viu ce are curaj să-l străbată.

„Mâncătorii de ziduri” (1982) revine asupra temei obsesive a orașului-cutie: în imensul oraș cub, construit pe vremuri ca refugiu antibacteriologic, oamenii trăiesc claustrați în uriașe săli-orășele. Lifturile nu sunt folosite decât de privilegiații sistemului. Misterioasa complotistă Sirce (o androidă de ultimă generație) și tânărul gunoier David străbat cubul prin tunelurile săpate prin ziduri de către monstruoasele termite-mutant, rezultate în urma experiențelor făcute de mâncătorii-de-ziduri, dizidenți porniți la luptă împotriva grupărilor impuse de Directorat. Lumile misterioase prin care rătăcesc se aseamănă, oarecum, cu acelea imaginate de călătorii unui Ev Mediu tehnicizat, porniți într-o nouă migrație de-a lungul axei lumii.

„Ira melanox” (1986) prezintă o societate halucinantă, rezultată după un război atomic, care a avut loc într-un trecut nedeterminat, într-un spațiu aiurea de pe Terra. Rezultatul său? O omenire bolnavă de „crize de fragilitate”, apărute pe baza stresului, din cauza cărora oasele corpului se rup la cel mai mic efort, iar populația, în marea ei majoritate, este plină de „gipsați”, cărora doctorii le recomandă până și ce greutăți au voie să ridice în fiecare zi, pentru a nu depăși cota de kilograme mortale. Personajul principal, David, este un infirmier sosit la clinica doctorului Minsky pentru angajare. Cleptoman din naștere, David are surpriza să constate că, la institut, nu Minsky este cel care conduce lucrările, ci asistenta sa Julie, care știe tot despre trecutul său; mai mult, în timp, el capătă certitudinea că aceasta l-a preferat pentru angajare tocmai pentru această boală psihică de care suferă. Treptat, David, află că Julie este și ea o „psihopată”, dornică să-și răzbune tatăl, mort din cauza unor experiențe cu muzică psihedelică. După ce-i dezvăluie că Minsky a inventat o metodă stranie de vindecare a „fragilității” osoase, prin grefarea de coarne pe capetele pacienților pentru a genera în mințile acestora sentimentul de agresivitate al animalelor purtătoare, dar și că doctorul nu dorește să își perfecționeze metoda, deoarece este interesat de o cercetare încă și mai ciudată – decriptarea limbajului de conversație al unei specii de lăcuste ucigașe, „ira melanox”, care au o viteză de zbor incredibilă, perforând orice organism viu aflat în calea lor, asemenea unor gloanțe, Julie îl face părtaș la un plan de îmbogățire: să-l ucidă pe Minsky și să-i fure rezultatul studiilor științifice asupra lăcustelor. Lucru care se și întâmplă: doctorul moare ucis de ouăle de os, în care s-au închis bolnavii săi, iar David reușește să descifreze în jurnalul său câteva comenzi de bază din limbajul olfactiv al lăcustelor. Comandanții acestora emit anumite efluvii, asemănătoare unor parfumuri de înaltă clasă: atunci când le recepționează, soldații-lăcustă reacționează foarte exact. Julie pune esențele în flacoane și le vinde în stațiunea litorală cea mai apropiată, iar David împrăștie prin hoteluri și restaurante câteva zeci de lăcuste anesteziate. Simțind mirosul parfumului ce generează atacul mortal, lăcustele decimează, în scurt timp, o mare parte a populației, insturând groaza în întreaga regiune, mai ales că nimeni nu poate să ofere nici o explicație. Arma se întoarce însă împotriva utilizatorilor ei: Julie este perforată de o lăcustă, care începe să o devoreze din interior, iar David sfârșește prin a fi ciuruit de un roi de lăcuste sălbatice, tocmai când alerga pe câmp, sigur că a scăpat din orașul închis de autorități.

SB este creatorul unui personaj particular în mediul literar francez – Caine Oswald. Eroul este un romancier, autor de romane populare în serial, tiranizat de un editor megaloman, care scrie, sub acoperiea numelui său, tot felul de stupizenii. Pentru a scăpa de acest chin, scriitorul începe să scrie proze extrem de stranii. În vârstă de peste 40 de ani, Caine este un fel de hippie, care-și dorește să trăiască sentimentul fricii pentru a-și demonstra că este încă în viață. La limita vârstei a treia, Caine se simte o ființă fragilă. Ar vrea să trăiască o eternă stare de beatitudine pentru a uita de goana timpului ce se petrece fără să țină cont de el; face și greșeli, ca orice om; îi ascultă pe cei care nu ar trebui să-i asculte. Caine este un fel de marginalizat social, care nu se simte în largul său într-o societate de rechini. Este o ființă de o puritate extremă, care trebuie să trăiască asemenea unui extraterestru într-o scoietate impură, care nu-l dorește. SB își dorește un personaj care să se înscrie în linia celor conturați de Dirk Pit, eroul unui ciclu romanesc, scris de Clive Cussler. Proza care-l propulseză este un techno-thriller, agrementat cu accente de aventură extremă, de suspens și de SF. El are obsesia timpului care trece și vrea să profite la maxim de ultimii săi ani, în care se simte în formă. Oswald Ciane este personajul romanelor „Înștiințare de furtună”, „Siguranță totală” și „Bunker”.

Începînd cu anul 2000, SB devine directorul literar al Editurii „Editions du Masque”.

După ce, în prima etapă a creației sale screi numai SF, SB abordează mai târziu și alte specii literare, precum romanul istoric și cel aparținînd tipului thriller. Este, de asemenea, autorul unei serii de cărți pentru copii, intitulată „Peggy Sue și fantomele”. În primul său roman thriller, intitulat „Dăunătorul”, descoperim toate ingredientele viitoarelor sale romane de suspans.

Pentru a-și menține libertatea de creație, lucrează cu mai multe edituri în paralel, pe care le face să devină concurente, grație succeselor sale impreionante din domeniul vânzărilor.

 

Alte opere: “La fel de greu ca și vântul” (1981), “Noaptea sângelui” (1982), „Semn de sânge” (1982), “Teritoriul febrei” (1983), “Luptătorii neclintiți” (1983), “Fiare înrădăcinate” (1984), „Pruncii de oțel” (1984), “Râsul aruncătorului-de-flăcări” (1985), “Ambulanță canibală neidentificată“ (1985), “Infern vertical în apropiere rapidă“ (1986), “Catacombe” (1986), “Animale funebre” (1987), “Noaptea veninului” (1987), “Mormântului regelui schelt” (1988), “Hoțul de iceberguri” (1988), „Castelul de cerneală” (1988), “Dragonul regelui schelet” (1989), „Noaptea bombardierului” (1989), „Omul cu ochi de napalm” (1990), “Krucifix” (1990), “Sindromul scafandrului” (1991), ‘Mănâncă-lumea” (1993), “Musca și păianjenul”, “Copiii lui Proteu”, “Coloana a șasea”, “Anamorfoză sau Legăturile de sânge”, “Jurnal neterminat – memoriile lui Vico”

1117 vizualizari

Lasă un comentariu

Vă rugăm să comentați la subiect și să nu îi jigniți pe ceilalți interlocutori. În caz contrar, comentariul nu va fi aprobat sau va fi editat. Vă mulțumim. Pentru comentarii ce nu sunt legate de articolul de mai sus, folosiți pagina de Contact.