REVISTA NAUTILUS / Dictionar SF / BRETIN, Rodica (n. 1958)

BRETIN, Rodica (n. 1958)

Aurel Cărăşel • 21:47 - 02.10.2011 • 
,

Este pseudonimul scriitoarei române de literatură fantastică, istorică şi SF Rodica Apostol, născută în localitatea Braşov. Căsătorită cu scriitorul Dan Apostol.

În 1982, îşi finalizează studiile superioare, la Universitatea din Braşov, iar în anul următor se mută în Bucureşti. Debutul publicistic are loc în anul 1981. Interesată de fenomenul presei, între 1982-2010, realizează şi  colaborează la 60 de emisiuni, difuzate de 5 posturi de radio şi de televiziune, din Franţa şi România (TV 5 Paris, TVR 2, Radio România 2 şi Radio România Internaţional). În perioada 1993-1996, este realizator de programe TV de cinematografie fantastică şi de artă, iar între 1995-1996 ajunge redactor-şef la Compania Naţională de Film, Televiziune şi Video „Canal b“. În prezent, se ocupă cu scrisul, cu cercetarea şi cu publicistica.

Debutul editorial are loc în anul 1985, cu volumul  de proză SF & F „Efect holografic”, care are parte imediat de o critică favorabilă. Continuă să colaboreze cu texte la mai multe publicaţii din ţară şi din străinătate. Între 1982-2010, îi apar peste150 proze, traduceri, eseuri şi articole, în optsprezece publicaţii: „The Historian“ (Marea Britanie); „Science et Vie“ şi „Antares-France“ (Franţa); „România literară“, „Magazin“, „Meridian“, „Baricada“, „Magazin internaţional“, „Ştiinţă şi Tehnică“, „Jurnalul de Bucureşti“, „START 2001“, almanahurile „România literară“, „Magazin“, „Ştiinţă şi Tehnică“ şi „Anticipaţia“, toate din Bucureşti; „Astra“ – Braşov; „Tribuna“ – Cluj, precum şi în zece antologii din România, Franţa, Anglia şi Italia.

În perioada 19911996, activează ca lector şi ulterior ca redactor şef la Editura Baricada, unde înfiinţează şi conduce patru colecţii specializate de literatură istorică, fantastică, horror şi SF.

Între 1991-1995, este coautoare (alături de Dan Apostol) la seria de antologii „Antares” (4 volume), dedicată literaturii fantastice şi fenomenelor stranii din istoria umanităţii (vechi civilizaţii, cryptozoologie, fenomenelor neelucidate), iar în anul 2003  realizează şi traduce antologia de literatură clasică fantastică „Cronici din lumi interzise“; în 2006 realizează şi traduce antologia de literatură clasică fantastică „Vânătorii Lumii de Dincolo“.

O activitate atât de laborioasă este remarcată nu numai în ţară, dar şi dincolo de graniţe, unde RB primeşte mai multe premii importante, dintre care menţionăm Premiul pentru Cea mai bună proză străină la Festivalul International al Artei Fantastice de la Annecy, Franţa, (1996), pentru nuvela „Negura”, Premiul Volaverunt pentru proză fantastică, la Festivalul de la Valencia, Spania (2001), pentru nuvela „Conquistadorul”, Premiul pentru Cel mai bun roman străin acordat de Fantasia Art Association (2005), pentru romanul „Fecioara de Fier”, publicat în serial de revista „The Historian” din Truro, Cornwall, Marea Britanie.

Din 1991, devine membră a Uniunii Scriitorilor din România, iar în 1996 membră în Fantasia Art Association, cu sediul în Cornwall, Marea Britanie.

Ideea principală în jurul căreia scriitoarea încearcă să-şi organizeze majoritatea scrierilor literare, fie că se mişcă în parametrii SF-ului, ai Istoriei reinventate sau ai Fantasticului clasic, o reprezintă încercarea a de contura, fie şi în linii mari, atlasul geografic al câtorva dintre lumile nevăzute care ne înconjoară şi care ne cheamă, ca reprezentanţi ai societăţii umane, spre trecut, spre viitor sau către o altă dimensiune, încă necunoscută, lumi în care, asemenea stiuaţiei din basmele străvechi, oameni şi monştri poartă un război la fel de vechi şi de nemilos ca însuşi Timpul, războiul Binelui împotriva  Răului. În general, viziunea asupra lor este o combinaţie între stranii aventuri cu tentă cosmică şi un ritual de societate medievală, în care personajele se mişcă într-un fel de saga fără sfârşit, agrementată cu lirismul tipic cântecelor truverilor ce purtau poveştile fantastice din castel în castel pentru o bucată de pâine. Pentru că operează cu şabloane mari, specifice mitului şi fantasticului popular, autoarea este nevoită să renunţe la construcţiile psihologice obişnuite şi să accentueze pe valoarea sentimentală a subiectului abordat.

„Generaţia Omega” (1982) este un text care narează o temă clasică – colonizarea spaţiului de către umanitate, într-o perspectivă altfel: asolizând pe o planetă colonizabilă, astronava „Eor”, condusă de un creier cibernetic şi având la bord o bancă de gene, îşi începe lucrul, conform programului implementat. Adică dezvoltă din cuvele biologice o generaţie de coloni umani şi-i pregăteşte pentru a coborî pe solul planetei. Dar lucrurile nu stau chiar cum ar trebui. În timpul asolizării, s-a produs un accident, care a distrus genotipurile, unul singur rămânând viabil. În faţa situaţiei neprevăzute, creierul artificial a creat o generaţie de clone, care gândesc şi simt la fel. Iar singurul sentiment care le încearcă în faţa straniei ipostaze în care se găsesc este acela al sinuciderii.„Ultimul gdar” (1983) dezvoltă aceeaşi temă, dar într-un registru diferit: într-un viitor îndepărtat, după ce umanitatea s-a împrăştiat în toate colţurile Galaxiei, a venit regresul evolutiv şi urmaşii îndepărtaţi ai primilor coloni au fost aproape complet înlăturaţi de pe scena istoriei sociale de… cei mai buni prieteni şi slujitori ai omului, roboţii biologici, ajunşi în diverse stadii de perfecţiune. Într-o încercare aproape zadarnică de a  păstra în viaţă ultimele rămăşiţe ale unei omeniri cândva triumfătoare, Khor Ub Nabor îşi ia înfăţişarea unui duarph, un sistem biocibernetic înzestrat cu puternice puteri telepatice, şi participă, mascat, la o consfătuire la nivel înalt a acestor urmaşi nedoriţi ai rasei umane, care pune la cale completa înlăturare a acesteia. Dacă sacrificiul său va avea sau nu efectul scontat, Nabor nu mai are cum să afle însă, deoarece orice pact cu diavolul trebuie plătit cu sânge.

„Oraşul” (1983) reprezintă o altă filă din dosarul colonizării cosmice. Pe o planetă îndepărtată, urmaşii colonilor de altădată au ridicat un straniu Oraş, în care trăieşte o populaţie telepată, interesată să dezvolte o cultură mentală. Oraşul este condus de roboţi şi de creierele electronice instalate de coloniştii iniţiali, care s-au dezvoltat independent de foştii stăpâni, fără să-şi solicite însă independenţa. În sânul acestei populaţii, se naşte Yul En, un copil cu handicap telepatic, care este obligat, pentru a se putea înţelege cu ceilalţi, să înveţe să vorbească. Izolat din această cauză de mediul mental comun, el sfârşeşte prin a se refugia în uriaşul deşert planetar care înconjoară Oraşul, unde descoperă un fel de trib nomad, format din mai multe mii de persoane care, dintr-un motiv sau altul, au refuzat să locuiască în urbe. Împreună, încearcă să pornească o astronavă uriaşă, de pe vremea coloniştilor, pentru a se ridica în spaţiu şi a căuta Pământul-matrice, dar tentativa neizbutită produce o adevărată catastrofă ecologică, care declanşează diluviul planetar, distruge o parte din Oraş şi îi obligă pe toţi să-şi regândească viitorul.

„Efect holografic” (1985) este culegerea de debut a RB. Cele 16 texte scurte încearcă să contureze linia drumului pe care va păşi în continuare autoare – graniţa dintre SF şi Fantastic se distinge cu dificultate, majoritatea acestora încheindu-şi acţiunea într-o lume ce scapă explicaţiilor raţionale.

„Efect holografic”, povestirea care dă titlul volumului, propune un dublu efect de absorbţie a lumilor situate în puncte îndepărtate ale continuumului spaţiu-timp. Jor Arnam îşi cumpără, ca atâţia alţi concetăţeni ai săi, o hologramă, cu imagini de pe abia descoperita planetă Sivena şi o instalează în apartamentul său subteran. Numai că, dincolo de atmosfera roşiatică, plină de turbulenţe, de nisipul albastru, de munţii cenuşii, Jor descoperă cu uimire, la adăpostul unei stânci, o urmă de picior gol, întipărită în nisip. Aplecându-se să studieze mai atent imaginea, realizează cu oroare că este absorbit în interiorul hologramei de o energie necunoscută şi este proiectat pe necunoscuta Sivena. Aici, înţelege că, văzuţi din apropiere, munţii cenuşii sunt, de fapt, îngrămădiri de clădiri cubice, abandonate de locuitori ce se teleportau pretutindeni în Univers, cu ajutorul hologramelor, în locul ghinioniştilor ce deveneau, automat, prizonieri ai acestei lumi muribunde. Însetată de cunoaştere, „Aralda”, o frumoasă pământeană din alţi evi, s-a transformat într-o misterioasă şi nemuritoare entitate, care cutreieră spaţiul cosmic în căutarea fericirii şi a împăcării cu sine însăşi. Bântuită de demonii amintirilor revelate numai pe jumătate, Aralda îşi propune să revină, cândva pe laneta natală. Deşi ştie că nu o va face niciodată. „Cristalul negru” propune o temă mai puţin uzitată în SF – invazia mineralului în lumea biologicului. Undeva, în adâncurile istoriei, un Descoperitor a găsit Cristalul iniţial. La căldura mâinilor sale, acesta s-a deschis, asemenea unei flori, şi a îngheţat întreg perimetrul de pădure din jur în limpezimea cleştarului. Într-o frenetică goană după perfecţiunea pe care o năşteau în masa biologicului straniile cristale, mii de prospectori au căutat şi au găsit de-a lungul mileniilor tot felul de variante ale celui iniţial, reuşind să îngheţe, la rândul lor, aproape întreaga planetă în forme de o perfecţiune împinsă la absurd. Şi, când ecologii au tras semnalul de alarmă, iar căutarea de cristale a fost abolită prin lege, un cristal negru, de onix, a ţâşnit din pământ şi, deschizându-şi petalele, a transformat cerul într-un cristal imens, sub care oamenii au rămas fixaţi pentru totdeauna. „Ultimul zbor al păsării Thul” pune destinul umanităţii sub semnul unui biologic straniu. Toate războaiele de pe Pământ au încetat din clipa în care, în creierul munţilor a început să eclozeze, dintr-un ou uriaş, fantastica pasăre Thul, albă ca zăpada, care-şi lua, imediat după apariţia pe lume, spre adâncurile cosmice. Iar pacea a durat până în momentul în care, din ou a ieşit la lumină un pui negru ca noaptea. A urmat o epocă întunecată de războaie, finalizată cu un dezastru nuclear. Urmaşii îndepărtaţi ai acelor luptători au aşteptat cu sufletul la gură eclozarea încă a unui ou de pasăre cosmică, în speranţa că puritatea albului ei le va aduce pacea. Dar mutantul aviar care-şi scoate ciocul la lumină nu are de gând să zboare, ci să se îngroape cât mai adânc în sol. Pacea, ca şi ideea de zbor, s-a pierdut pentru totdeauna. „Omul-tigru” aduce în prim-plan ideea de circ galactic. Într-o etalare caleidoscopică de imagini strălucitoare, vizitatorii sunt purtaţi printre cuştile unor „fiare” cosmice, aflând poveştile lor surprinzătoare despre Păianjenul-Ţesător, a cărui plasă capturează aştri, planete, comete, despre tulburătoarea Sirenă albastră de pe Thetys, care-i înnebuneşte pe bărbaţi cu frumuseţea ei, despre Maimuţa-care-cântă-din-flaut tonalităţile unei melodii ce stârneşte jalea eternă în suflet, despre Grifonul de pe planeta Ettan, învins şi transformat dintr-un mândru stăpânitor al cerului, într-un sclav abătut, despre spaima Cea-fără-de-chip, care îi oripilează pe cei care au curajul să se oprească în faţa cuştii ei… Toate acestea şi multe altele sunt prezentate de Omul-tigru, exponat, dar şi patron al acestui circ stelar, rătăcitor din galaxie în galaxie. „Hardraad” propune o combinaţie tematică, frecvent întâlnită în SF-ul anilor ’80 – războiul galactic şi spaţiile paralele. Aflată într-o încrâncenată bătălie cosmică pentru apărarea Terrei, împotriva flotei Lluriene, astronava  Hardraad hotărăşte să-şi atragă adversarii în capcana mortală a scutului de radiaţii grele a unei stele gigante roşii, cu riscul propriei dezintegrări. Numai că scutul ascunde capcane necunoscute, iar nava pământeană pătrunde într-un spaţiu paralel, de unde se întoarce pe Terra cu soldaţii morţi şi fără comandant. Îcercând să înţeleagă ce se petrecuse, comandorul Styrbjörn reface  integral ultima secvenţă a bătăliei şi… se pierde în acelaşi plan spaţial alternativ. De unde, totuşi, revenirea în universul cunoscut pare încă posibilă… „Noaptea sanyasinilor” plăteşte tribut unui curent la modă în SF-ul românesc al finalului de secol XX: încercarea de abordare, prin mijloace SF, a universului mental instituit  în Japonia feudală de Codul Bushido al tagmei cavalerilor niponi. Pe o astronavă uriaşă, care navighează prin univers spre un ţel obscur, cele două categorii de servitori ai sistemelor cibernetice, veddalii şi phralii, urmaşi ai celor 300 de cosmonauţi care nu mai apucaseră să intre la timp în tuburile criogenice, în timpul unei alarme, se hăituiesc şi se ucid pe coridoarele în spirală ale navei-cavou, fiecare înţelegând altceva prin supravieţuire. Primii, au dezvoltat un sistem mental de perfecţionare a uciderii, cu scopul de a ajunge la punctul final al coridoarelor spirale, unde bănuiesc că se află Adevărul Suprem; ultimii se mulţumesc să trăiască într-o stare de semibarbarie şi să se împotrivească celorlalţi, neinteresaţi de filozofia supravieţuirii. Când nimeni nu mai credea în această posibilitate, Sheerin, ultimul maestru Sanyasin, reuşeşte să ajungă la capătul ultimului coridor şi descoperă că, dincolo de uşa de metal, se afla Sala de Comandă a astronavei, care permitea accesul vizual la Universul din jur. O spaimă ancestrală îl copleşeşte, deoarece nu se simte capabil să înţeleagă conceptul de spaţiu liber, nemodulat în structuri protectoare, singura ieşire din criză fiind sinuciderea. „Vânătorul de freli” propune o intrigă extraterestră. Thorn este o maşină de ucis, un uman antrenat să vâneze freli în Parcul din mijlocul oraşului planetar Ortis. Deşi îşi îndeplineşte cu conştinciozitate datoria, întrebări neaşteptate încep să-l roadă. Frelii sunt umani, asemenea lor, foşti locuitori ai Oraşului, care şi-au abandonat statutul şi s-au refugiat în Parc pentru a-şi putea satisface o mai veche pasiune, adormită în subconştient – dorinţa de zbor. Pentru că, aşa cum constată pe propria-i piele Thorn, fiecare cetăţean al Ortisului este, într-o fază incipientă, un frel. Adică o fiinţă umană care are sub pielea spatelui, o pereche de aripi transparente. Aripi ce se desfac aleator. Oricine poate deveni frel, dar numărul lor pare, totuşi, ţinut sub control de neştiute legi genetice. Iar când acestea par să cedeze, intervin vânătorii. În cele din urmă, Thorn este contaminat el însuşi de ideea de zbor, îşi desface aripile şi, urmărind traseul frelului pe care-l vâna, îl vede pe acesta arzând în câmpul energetic ce înconjoară şi izolează Oraşul de exterior. De acum înainte, visul său este nu numai să zboare, ci să treacă dincolo de cupolă, spre cerul albastru şi liber. „Jucăria” revine la acea Galaxie dominată  de urmaşii urmaşilor primilor colonişti pământeni, care duc cu ei în adâncurile spaţiului toate tarele oemnirii – corupţia, sclavia, războiul. Alec Moran a acaparat puterea politică şi economică pe planeta Alcora, capitala unei Confederaţii stelare. După încetarea războiului dus de astronavele alcorane, sub conducerea fratelui său Ken, în inima Galaxiei, Alec a cumpărat planeta limitrofă Sharon, unde a descoperit o mulţime de artefacte biologice vii, pe care este dispus să le comercializeze. Printre ele, semeni umani, care vor servi ca jucării pe Alcor, din cauza inteligenţei lor limitate. Dar Ken descoperă că frumoasa Lys, jucăria adusă ca mostră de fratele său, este o făptură inteligentă, care s-a oferit pradă de război, pentru a-i salva pe ceilalţi. Înţelegând că pe toţi locuitorii umani ai planetei Sharon îi aşteaptă sclavia, Ken, se hotărăşte să remobilizeze detaşamentul spaţial readus pe Alcora şi să salveze civilizaţia sharoniană, dezvoltată pe o altă axă decât cea tehnologică, de la pieire. „Lumea Wurilor” aduce în prim-plan intersecţia a două spaţii şi lumi complet diferite. Pe planeta sa îndepărtată, wurul este prădătorul perfect, deoarece deţine arma supremă – inserţia telepatică în conştientul victimei. Totul merge bine, până în clipa în care, atenţia i se concentrează pe o radiaţie biologică nouă. Victima nu mai este una dintre prăzile obişnuite, ci un om, care intră în spaţiul wurului prin intermediul unei oglinzi, care mediază intersecţia dintre cele două lumi. „Zorii pustiei” este povestea darfilor, locuitori ai deşertului, şi al tumultuoasei lor istorii, în care au devenit sclavii unei civilizaţii extraterestre ce i-a folosit pentru înălţarea unei uriaşe cetăţi şi a încercat să-i civilizeze prin forţă. După plecarea stăpânilor, chemaţi spre cine ştie ce zări necunoscute, darfii îşi dărâmă cetatea-închisoare… pentru a reconstrui o alta, conform mentalităţii de sclav pe care nu mai pot să o părăsească. Scrisă oarecum în aceeaşi tonalitate medievală, „Cetatea fără trecut” îşi construieşte subiectul în jurul conchistadorului Daglar von Löwe, pornit în fruntea unei mici armate să caute cetatea de aur din jungla amazoniană. Când, după confruntări teribile cu indigenii, cu fiarele şi cu bolile locale, se hotărăsc să renunţe şi să revină acasă, ajung într-un loc magic, unde acasă este locul idealizat ce ar trebui să-i facă fericiţi. Dar cetatea prin care calcă nu este ceea ce ar fi trebuit să fie; familiile la care revin, după ani mulţi şi grei, par a nu se fi schimbat deloc fizic; străzile şi casele cetăţii sunt prea curate şi prea îngrijite, ca să fie reale. Chiar şi când se întâmplă ca, accidental, să moară cineva, sângele care curge nu e chiar sânge, pare un fel de sevă verde… convins că a intrat într-un miraj, Von Löwe revine, de unul singur, în mlaştină, pentru a căuta adevărata casă. „Valea” ascunde în adâncurile ei tainice dintre pereţii stâncoşi ai muntelui celebrul cristal de Udrie, în care norocosul descoperitor îşi putea vedea destinul. Reid, Glen şi delicata Elara reuşesc, după chinuri greu de descris, să ajungă pe fundul văii, unde găsesc un lac de bitum negru. Este locul în care, an de an, vin din străfundurile lumii celebrii sicori, gigantice păsări purpurii ce se scaldă în lichidul dens şi se transformă în peşti cu solzi de aramă, urmând regulile unui ciclu natural imposibil de înţeles de către oameni. Treptat, Elara ajunge la concluzia că destinul ei este unul special, că viaţa ei pare a fi fost concepută tocmai pentru a descoperi Valea şi cristalul de Udrie, că ciclurile biologice incomprehensibile ce se derulează aici au avut unicul rol de a o chema şi de a o identifica cu locul acesta misterios. De unde, într-o dimineaţă, îşi ia zborul, sub forma unui gigantic sicor, începându-şi călătoria spre cuibul dintre stele. „Călăreţii de fier” exploatează o temă vag mitologică. Într-o cetate pierdută în stepă, anual, porţile se deschid pentru a permite trecerea a trei călăreţi pe imenşi cai albi, cu armuri desprinse din alte epoci, care conduc cavalcada Hoardei ce vine în urma lor. Hoardă care, aşa cum descoperă cu uimire unul dintre adolescenţii cetăţii, este alcătuită din localnicii ce ating vârsta maturităţii. Un blestem străvechi ţine în menghinea lui cetatea şi îi răpeşte, permanent, bărbaţii, trimiţându-i cu Hoarda, pe urmele celor trei conducători, spre neştiute locuri şi ţeluri. Bărbaţi care nu se mai întorc niciodată acasă. Când îi vine rândul, armăsarul cel negru şi fără călăreţ se opreşte în faţa lui, iar el, îmbrăcat în armura păstrată cu sfinţenie de mama lui, îl încalecă şi se intregrează Hoardei. Aventura îl poartă, fără oprire şi aproape fără odihnă, de-a lungul şi de-a latul pământului pentru ca, într-un târziu, să se sfârşească în apele unui fluviu mâlos, unde caii îşi aruncă stăpânii de pe ei, la îndemnul celor trei, şi-i lasă să se înece. Doar el, fostul adolescent, reuşeşte să scape, cu ajutorul armăsarului negru, care, în mod neaşteptat, îi ia partea. Înţelegând că situaţia este fără ieşire, îi provoacă la luptă pe cei trei, dar suliţa sa trece prin trupurile lor ca prin fum. Deşi aparent zadarnică, tentativa sa dezleagă blestemul, iar trupurile celor trei se transformă în fum şi  pier în văzduhul unei alte dimensiuni. Călăreţii de Fier părăsesc pentru totdeauna spaţiul  acestei lumi. „Kama” este insolita poveste a lui Roald şi Daira, luaţi cu forţa la bordul fregatei „Ariel”, de către căpitanul Abel Tasman, un personaj şi o navă parcă desprinşi dintr-o lume a trecutului. După ce navighează aparent fără ţel pe mările şi oceanele lumii, corabia se opreşte la ţărmul unei insule de unde Roald revine cu un cristal de stâncă ciudat, care-i absoarbe energia psihică şi-l proiectează pentru câteva clipe în inima unei jungle insulare, care adăposteşte un templu uriaş. Iar în templu descoperă o zeiţă de o frumuseţe fascinantă. Nu-şi revine din vis decât în clipa în care, angrenată într-o luptă inegală, fregata este scufundată de vasele urmăritoare, iar ei reuşesc să fugă cu o barcă, în inima unei furtuni. Valurile le răstoarnă barca, iar Roald leşină şi se duce la fund. Când îşi revine, se găseşte chiar pe ţărmul insulei din vis. Şi, în inima junglei, descoperă coloanele imense ale templului şi pe fascinanta zeiţă Kama, care a reuşit să atingă limitele perfecţiunii fizice şi darul nemuririi. Dorinţa ei este să-l transforme pe Roald într-un îndrăgostit etern pentru a se hrăni cu energia sa psihică, însă când pământeanul descoperă pe unul dintre pereţii templului tabloul bătăliei navale, în care fregata „Ariel” se scufundă, reuşind să descifreze sensurile întregii aventuri prin care a nimerit acolo, pentru a-l substitui pe rebelul şi etern revoltatul Abel Tasman, el se revoltă, la rândul său şi reuşeşte să fugă din templul ce se dărâmă în urmă-i, exact ca în visul său de demult. Pe ţărmul insulei, o descoperă, vie şi nevătămată, pe Daira şi viaţa sa pare să-şi reia cursul întrerupt cu sălbăticie de voinţa străină a Kamei. Numai că, în ochii Dairei, Roald ghiceşte, fie şi numai pentru o clipă, surâsul triumfător şi răutăcios al zeiţei Kama. „Gudrun” este o idoră, o zână care locuieşte pe o insulă îndepărtată şi se hrăneşte cu visurile oamenilor. Cât timp aceştia visează, idora poate să aibă grijă de viaţa şi de fericirea lor. Când însă visele încetează să mai ajungă pe insula sa, sub forma unei ploi aurii, este semn că Răul s-a instalat în lume şi că după el urmează neantul. Plecată la un drum al cunoaşterii şi al luptei, pe care nu l-a mai străbătut niciodată, idora pătrunde în lumea oamenilor şi le trăieşte nefericirile. Cotropiţi de un senior nou, pe nume Wolund, un reprezentant de seamă al Răului, aceştia sunt supuşi la tot felul de silnicii şi uită, în cele din urmă, să viseze. În rătăcirile sale prin oraşe şi sate, Gudrun îl întâlneşte pe Alan-a-Dale, un yeomen liber, care luptă de la adăpostul codrului pentru eliberarea poporului său. Răpită de Wolund, idora este închisă într-o temniţă adâncă, unde seniorul întunericului încearcă să-i înfrângă voinţa, convins că fără acest lucru nu va putea să subjuge lumea umană după propria-i dorinţă, deoarece oamenii ar continua să viseze, cu ajutorul ei, şi să-l înfrunte. În ultima clipă, Alan reuşeşte să pătrundă în castelul groazei, îmbrăcat în armura unuia dintre oamenii seniorului şi, cu ajutorul idorei, îl omoară pe contele cel crunt. Oastea de răvrătiţi pe care o conduce zdrobeşte, în cele din urmă, rămăşiţele armatei lui Woland, însuşi castelul acestuia năruindu-se asupra celor ce-l locauiau, sub apăsarea unui blestem străvechi. Finalul nu mai aparţine însă lumii gotice, iar viteazul Alan nu devine regele poporului eliberat, deoarece se hotărăşte să plece cu frumoasa Gudrun pe insula fericirii şi să-şi trăiască acolo, departe de ochii lumii nemuritoarea poveste de dragoste.

Cu „Grădina” (1993), RB se apropie, o dată în plus, de linia foarte fragilă care separă în Imaginar domeniul SF-ului de cel al Fantasticului pur. Ceea ce a mai rămas din  viaţa unui bătrân pensionar, uitat de timp, pare să depindă de o grădină, de care se îngrijeşte încă din tinereţe. Parcă presimţind apropierea finalului vieţii stăpânului şi îngrijitorului ei de odinioară, bucata de natură frântă şi îngrădită între ziduri înalte de piatră se stinge şi ea cu încetul, în ciuda eforturilor făcute de bătrân pentru a-i reda vitalitatea. Ultima măsură constă în schimbarea îngrijitorului. La solicitarea sa, Asociaţia Grădinarilor i-o trimite pe tânăra florăreasă Milena, care se străduieşte timp de mai multe săptămâni să înţeleagă misterul morţii vegetale. Într-un final, fata descoperă că apa din bazinul colector este de vină şi, odată cu curăţarea acestuia, grădina începe să-şi revină. Numai că apa este doar un factor aparent al bolii vegetale. Adevăratul motiv este simbioza perfectă care s-a creat între posesorul grădinii şi aceasta. Bătrâneţea şi lipsa acestuia de vitalitate a condus, în mod real, la îmbătrânirea bucăţii de natură. Asemenea unor plante carnivore, copacii şi tufele grădinii o prind, în final pe Milena şi o integrează în ritmul lor biologic vegetal, sub privirile pasive ale bătrânului, care începe să revină la viaţă, odată cu grădina.

„Gerzii” (1995) pare un text desprins dintr-o istorie mitică. Într-un trecut îndepărtat, care poate fi bănuit a fi cel ce a preces apariţia Evului Mediu, o parte din populaţiile sedentar-agrare ale continentului sunt desprinse din locurile lor şi făcute nomade de atacul unei armate stranii, ai cărei soldaţi, gerzii, par să nu aibă alt scop decât pe acela al distrugerii complete a oricărei aşezări şi al nimicirii tuturor fiinţelor umane. Prinsă în fuga dezordonată a satului ei către adăpostul pădurii, o adolescentă trăieşte cu groază, dar şi cu curiozitate, spectacolul decăderii sociale întru sălbăticie şi este salvată, în ultima clipă, de la viol şi de la moarte, de apariţia unui gerd însingurat, care o scoate din pădure şi o ia cu el, în rândurile marii oştiri, care seamănă groaza prin ţinut. Deşi ziua par numai nişte soldaţi barbari oarecare, frigul nopţii îi înţepeneşte, de fiecare dată, într-un fel de stare cataleptică, pentru ca razele soarelui să-i trezească din nou la viaţă. Cu toţii, se află sub comanda de viaţă şi moarte a Călăreţului de Ceaţă, care iese, uneori, noaptea din apele celui mai apropiat râu şi le repară stricăciunile. Reuşind să-l trezească din starea de vis în care se mişcă tot timpul, fata îl salvează pe Gerdul care o salvase, la rându-i, de la moartea la care îi osândeşte Cavalerul de Ceaţă, şi pleacă împreună în lume.

Construit pe tema miticului El Dorado (oraşul de aur), care a bântuit atât visele conquistadorilor, şi aceea a misterioasei populaţii de amazoane războinice, „Fluviul fără întoarcere” (1995) reia, dintr-un plan subiectiv, istoria căutării aşezării unde până şi acoperişurile caselor sunt făcute din foi de aur. Este o poveste construită de două ori, din prisma aceluiaşi personaj, de fiecare dată aceleaşi chinuri având o altă finalitate. Portughezul Cabral însoţeşte o expediţie prin jungla amazoniană, în căutarea fabulosului El Dorado. Pe drum, trupa soldaţilor este măcinată de atacurile combinate ale fiarelor pădurii şi indienilor locali. Într-unul din aceste raiduri, Cabral este rănit şi capturat. Când îşi revine din leşin, constată că se găseşte într-o uriaşă cetate, plină de ornamente din aur, ai cărei locuitori sunt femei albe, înarmate, iar una dintre ele îl conduce în incinta unui templu, din vârful unei piramide, unde i se revelează atingerea visului său de expediţionar – ajungerea în miticul El Dorado. Reuşind să scape din mâinile amazoanelor, Cabral îi istoriseşte guvernatorului portughez întreaga istorie şi este pus în fruntea unei alte expediţii şi trimis înapoi, să cucerească zona. Ajungând, într-un târziu şi cu preţul unor chinuri îngrozitoare, în cetate, Cabral o urmăreşte pe enigmatica amazoană în grija căreia fusese dat la prima sa sosire aici, o prinde în templu şi îi taie gâtul cu sabia, în dorinţa de a-şi spăla umilinţa de a fi fost prizonierul unei femei. Când însă ceilalţi soldaţi reuşesc să ajungă, la rândul lor, în incinta templului, nu găsesc înăuntru decât ruine şi un schelet, într-o armură ruginită – uciderea amazoanei a declanşat cavalcada trecerii nemăsurate a timpului, care a strivit sub tăvălugul său istoria societăţii umane, transformând-o din nou.

„Modelul” (1995) suprapune povestea unei tinere prostituate, care acceptă, în schimbul unei mari sume de bani, să facă un streap-tease mai special, în sala unui atelier de pictură, în care modelul este supus chinurilor pentru a fi transpuse pe pânză elemente cât mai veridice de viaţă, cu aceea a unei execuţii pe roată, în Evul Mediu întunecat. Rotaţiile din ce în ce mai accelerate ale roţii, suspendate sub tavanul atelierului, şi coborârile acesteia la nivelului podelei, de care o striveşte pe prostituată, din ce în ce mai frecvent, conduc la apariţia unei falii cronozofice şi la catapultarea lor prin valurile istoriei, în momentul unei execuţii pe roată, în piaţa publică a unui castel, unde condamnata la moarte prin tragere pe roată este chiar ea.

Alte opere: „Şoimul alb” (1987), „Uriaşul cel bun” (1989), „Drumul fără sfârşit” (1991), „Cel care vine din urmă” (1993), „Lumea lui Hind” (1998), „Omul de nisip” (2000), „Fecioara de fier” (2002), „Dosarele imposibilului” (2003), „Tunelul timpului” (2003), „Poarta vrăjitoarelor” (2004), „Poltergeist – Atacatori invizibili” (2005), „Misterul lumilor paralele” (2006), „Naufragiaţi în timp” (2006).

2255 vizualizari

Lasă un comentariu

Vă rugăm să comentați la subiect și să nu îi jigniți pe ceilalți interlocutori. În caz contrar, comentariul nu va fi aprobat sau va fi editat. Vă mulțumim. Pentru comentarii ce nu sunt legate de articolul de mai sus, folosiți pagina de Contact.