REVISTA NAUTILUS / Dictionar SF / Ballard, James Graham (1930- 2009)

Ballard, James Graham (1930- 2009)

Aurel Cărăşel • 1:15 - 02.04.2013 • 

Ballard JGScriitor de limbă engleză, născut în Shanghai, China, din părinţi englezi, aflaţi aici în misiune diplomatică. Are parte de o copilărie aventuroasă, fiind internat, alături de părinţi, într-un lagăr japonez, în perioada celui de-al doilea război mondial. Ajunge în Anglia de-abia în 1946 şi urmează cursurile de medicină umană la King’s College din Cambridge, fără să reuşească să le termine.

Primul contact cu SF-ul îl are, probabil, cam prin anul 1950, în vremea satisfacerii stagiului militar, în cadrul aviaţiei RAF, în Canada, dar ajunge la concluzia că este atras de scris în 1956, când, revenit în Anglia, publică povestirile „Evadarea” şi „Prima Belladonna” în revistele „E.J. Carnell’s New Worlds” şi „Science Fantasy”.

Fire atentă la evoluţia artei secolului său, se lasă influenţat de pictura suprarealistă şi de curentul pop, elemente pe care le combină cu interesul medical manifestat pentru psihologie şi percepţia emoţională brută a realităţii, deschizând, în felul acesta, o nouă perspectivă în evoluţia literaturii SF britanice şi mondiale. Este epoca unor naraţiuni de scurtă întindere, precum „Formează” (1957), „Trapa 69” (1957), „Pământuri în aşteptare” (1959), „Măturătorul de sunete” (1960) şi „Chronopolis” (1960).

Examinând ansamblul operei sale, un ochi avizat descoperă repede faptul că scriitorul nu este interesat de explorarea temelor obişnuite SF-ului (călătoria în spaţiu şi în timp, contactul cu extratereştrii, puterile umane extrasenzoriale, inteligenţa artificială ş.a.), concentrându-se, în schimb, asupra evoluţiei societăţii umane în viitorul apropiat şi asupra temei dezastrului planetar, în vogă în perioada războiului rece.

„Vocile timpului” (1960) este considerată cea mai importantă dintre prozele sale scurte din prima perioadă de creaţie, exprimând, într-o manieră extrem de picturală, o viziune apocaliptică despre o nouă şi teribilă evoluţie a rasei umane.

Cu „Studioul 5 – Stelele” (1961), JGB revine la tehnica narativă din „Prima Belladonna”, abordând un subiect eminamente psihologic: asistăm la descrierea unei staţiuni marine aflate în paragină, Vermillon Sands (denumire asupra căreia autorul va reveni de mai multe ori, în diferite etape ale creaţiei sale), în care scriitorii, poeţii, artiştii şi actriţele îşi urmăresc în mod exclusiv capriciile perverse. Este prima povestire dintr-un ciclu de opt, care se întinde pe mai mulţi ani şi în care se foloseşte de acelaşi decor, întregul ciclu fiind editat, în cele din urmă, într-un volum cu titlul „Nisipurile purpurii” (1971), constituind una dintre cele mai cunoscute opere ale sale. În noiembrie acelaşi an, autorul publică un alt coşmar, povestirea „Billenium”, care are ca temă suprapopularea din marile aşezări urbane ale Pământului.  Într-un univers de tip kafkian, cele două personaje principale regretă timpurile fericite de altădată, în care puteai să dispui de camere individuale de patru metri pătraţi. Reuşind să descopere, din întâmplare, în clădirea în care locuiesc, o cameră a cărei ieşire fusese zidită din greşeală, vor petrece în acest Paradis câteva zile fericite, împreună cu prietenele lor, până când secretul le este descoperit şi noul spaţiu vital invadat de cunoştinţe şi prieteni.

Începînd cu anul 1962, scriitorul introduce în majoritatea operelor sale noţiunea de inner space (spaţiu interior), pentru a reuşi să descrie arealul obsesiilor sale, declarînd că „singura planetă cu adevărat extraterestră este Terra”.

Primul său roman „Vântul de nicăieri” (1962) reprezintă o adevărată performanţă ca viteză de scriere, fiind realizat în numai două săptămâni. Banii câştigaţi din vânzarea sa îl ajută să treacă la profesionism. Dintr-o altă perspectivă, el poate fi catalogat drept singura sa operă în formulă strict SF, având ca temă marile dezastre abătute asupra umanităţii şi o formulă narativă destul de apropiată de aceea a lui John Wyndham. Versiunea primară a operei poate fi considerată nuvela „Furtuna”, apărută în octombrie 1961. În ambele versiuni, subiectul este acelaşi – atmosfera planetară a fost grav perturbată de activitatea iraţională a oamenilor şi a permis declanşarea unei furtuni violente, care nu mai are sfârşit, bântuind globul de la un capăt la celălalt şi făcând imposibilă viaţa umană. Dincolo de impresia de realism şi de soartă implacabilă pe care o trezeşte în cititor, romanul subliniază, la modul înspăimântător, posibilitatea ca umanitatea să devină prin acţiunile ei nechibzuite sursa propriei decadenţe şi distrugeri.

În „Lumea scufundată” (1962), JGB răstoarnă modelul, creând un erou care mai degrabă conspiră pentru impunerea dezastrului ce ameninţă omenirea, decât să lupte împotriva lui. Acest roman, cu excepţionalele sale descrieri ale unei Londre inundate şi cu o revenire ecologistă către Triassic, îl impune în ochii fanilor ca unul dintre cei mai importanţi scriitori contemporani. Ne găsim în mileniul al III-lea, într-o lume profund schimbată ca aspect: Terra s-a apropiat de Soare, iar oceanele au ieşit din matcă şi au acoperit aproape în totalitate continentele. Oraşele care au rămas la suprafaţă sunt acoperite de o junglă deasă, prin care bântuie animale amfibii necunoscute şi reptile de mari dimensiuni. Accentul cade nu atât pe insolitul situaţiei, cât mai ales pe observarea psihologiei fiinţelor umane puse în aceste condiţii neobişnuite. Eroii, doctorul Kerans, biologul Bodkin şi tânăra Beatrice sunt aproape nevrotici, incapabili să se opună realităţii din jur. Atunci când un căutător de comori va face să sece apele de pe o anumită porţiune de junglă, lăsând pământul să apară iar în lumina soarelui, Kerans şi Bodkin înnebunesc, nereuşind să reziste priveliştii halucinante a uscatului nud, ei, care nu văzuseră în viaţa lor altceva decât clădiri gigantice ieşind direct din apele mării. De aceea, unicul ţel al vieţii lor de acum înainte va fi acela de a arunca în aer digurile construite de căutătorul de comori, pentru ca apele să revină în matca lor, iar ei să-şi regăsească peisajul familiar.

Cu siguranţă, cele două romane care îi urmează, „Lumea arsă” (1964) şi „Lumea de cristal” (1966) servesc din plin la polarizarea atenţiei cititorilor asupra sa. Ele conţin descrierea detaliată a unui cataclism, faţă de care personajele principale au atitudini ambigue. „Lumea de cristal” îşi are punctul de plecare în povestirea „Omul iluminat”, publicată în 1964. Subiectul este de o simplitate elegantă. Într-o pădure din Camerun, plantele sunt afectate de o boală ciudată, din cauza căreia trunchiurile şi frunzele s-au acoperit cu un strat subţire cristalin, devenind giuvaeruri rare, respectiv cristale gigantice. Nu numai regnul vegetal este însă afectat, ci şi cel animal: oriunde te răsuceşti, în pădure, dai peste câte un animal sau o pasăre, transformate în cristale superbe. Devotat manierei sale psihologizante de tratare a temelor SF, JGB inserează în acest decor halucinant o pasionantă aventură umană, care-i are ca protagonişti pe doctorul Sanders, specialist în tratamentul leprei, pe iubita sa, un preot şi pe aventurierul Vendress. Personajul principal al romanului rămâne însă pădurea de cristal, care-i vrăjeşte încetul cu încetul pe cei care locuiesc în apropierea ei, oferindu-le o moarte ce pare mai dulce decât însăşi viaţa, moarte care se întinde cu viteza de 10 km pe zi, ameninţând existenţa întregului Pământ.

Deşi până în 1970 editase deja patru romane, producţia literară a lui JGB se situează mai mult în domeniul prozei scurte, fanii săi percepându-l ca pe un foarte bun creator de short-story. Între 1962 şi 1967, publică mai multe culegeri de povestiri, cele mai bine vândute fiind „Vocile timpului şi alte povestiri” (1962), „Billenium” (1962), „Coşmar în patru dimensiuni”, „Omul subliminal”, „O întrebare despre revenire”, „Timpul mormintelor”, „Paşaport spre eternitate” (toate în 1963), „Ultima plajă” (1964), „Dimensiunea dezastrului (1967).

Povestirea „Uriaşul înecat” (1964) este nominalizată pentru premiul NEBULA.

„Ultima plajă” este considerată una dintre cele mai terifiante povestiri pe tema războiului nuclear, ea aducându-i scriitorului suprema recunoaştere în domeniul creaţiei de fantezii literare combinate cu analize psihologice complexe. Subiectul, extrem de simplu în aparenţă, aduce în prim-plan un soldat american, cel din urmă supravieţuitor al unui conflict nuclear pe Terra. Acesta revine pe atolul Eniwetok, unde începuse totul, în urmă cu ani buni, din cauza unui experiment nuclear şi al unei erori de interpretare a informaţiei privitoare la el. După o perioadă de încercări de acomodare, cade pradă fantasmelor şi sfârşeşte prin a înnebuni.

„Tu, eu şi Continuum-ul”(1966) este prima dintre nuvelele condensate, aşa cum denumeşte însuşi autorul această categorie de proze, în care explorează peisajul media al publicităţii, radioului, politicii şi războiului. Strânse între coperţile volumului „Expoziţia de atrocităţi” (1970), aceste nuvele reprezintă cele mai „delicate” dintre lucrările lui JGB şi provoacă în rândul cititorilor mai multă ostilitate faţă de autorităţile implicate decât oricare alta dintre operele sale. Este vorba despre o serie de povestiri extrem de sofisticate din punct de vedere stilistic, dintre care cea mai reuşită este „Tu: Virgulă: Marilyn Monroe” (apărută prima oară în iunie 1966).

În octombrie 1967, reuşeşte să publice în revista americană „F&SF” nuvela „Ţipăt de speranţă şi ţipăt de furie”. Aceasta aparţine ciclului de nuvele şi povestiri a căror acţiune are loc în regiunea imaginară Vermilion Sands (Nisipurile Purpurii), definită de autor drept o periferie exotică a spiritului uman. Vermilion Sands este o mare de nisip, pe care cei mai bogaţi şi lipsiţi de ocupaţie oameni ai acestei lumi se străduiesc să facă iahting, la bordul unor bărci pneumatice cu tălpici. Părându-i-se că este atacat de către  albatroşii ce zboară pe deasupra, unul dintre sportivii amatori trage în ei şi o pasăre cade peste el, rănindu-l. Personajul trăieşte cu impresia că pasărea are puteri magice şi că l-a vrăjit prin atingere, aşa încât tânăra blondă ce-i vine în ajutor dintr-o altă barcă pneumatică îi apare ca o fiinţă vrăjită şi se pregăteşte să se lasă pradă ei cu trup şi suflet. Ca în majoritatea scrierilor lui JGB, şi eroii acestei nuvele sunt făpturi nevrozate, bolnave mintal, obsedaţi care se străduiesc să-i distrugă pe ceilalţi, ca să se distrugă, de fapt, pe ei înşişi.

În romanul „Strivire” (1973), JGB explorează “satisfacţiile” psihologice generate de pericolul iminent al accidentului rutier, al mutilării şi al decesului pe şosele. În acelaşi timp, constituie una dintre primele interfeţe dintre umanismul modern şi maşinile produse de tehnologiile moderne. Considerat drept una dintre cele mai uimitoare opere ale sale de către critica de gen, romanul de-abia dacă poate fi încadrat în SF. Monstrul care în alte opere ale sale venea din spaţiu, nu este, de data aceasta, altul decât automobilul şi şoferii ce-l pilotează, fiinţe care încarnează toate nevrozele secolului al XX-lea. Vaughan, eroul cărţii, este un fel de psihopat care trăieşte cele mai mari bucurii şi plăceri ale vieţii sale de om aflat continuu pe şosele imaginându-şi „automoartea” unor femei celebre, ca Elisabeth Taylor, spre exemplu. Încercarea de a-şi finaliza visul este ratată însă, şi accidentul pe care-l pune la cale, lansându-şi puternica maşină asupra automobilului actriţei, dă greş.

„Adevărata insulă” (1974) şi „Răsărit înalt” (1975) sunt romane realizate pe tema unor dezastre petrecute în prezent sau în viitorul foarte apropiat. Cel dintâi are ca subiect povestea unui şofer rămas înţepenit cu maşina în plin trafic dezlănţuit, între taluzurile înalte ale şosele, asemenea unui marinar naufragiat pe o insulă pustie în ocean, în vreme ce ultimul narează un accident oarecare, petrecut în sânul unei societăţi care-şi duce existenţa într-un bloc cu un număr imens de etaje.

În a doua parte a deceniului al şaptelea, JGB revine la povestirile scurte, în care a excelat dintotdeauna din punct de vedere stilistic. Texte ca „Dezastrul venit din cer” (1975), „Zâmbetul” (1976), „Capătul timpului” (1977) sunt naraţiuni deosebite, realizate în manieră horror-psihologică, la limită cu SF-ul. Culegerea „Avionul suborbital” (1976) conţine excelenta nuvelă „Ultimul oraş”, care proiectează în viitorul apropiat obsesiile urbanistice din anii ’70 ale autorului. Volumele ulterioare de povestiri „Mituri despre viitorul apropiat” (1982), „Amintiri despre era spaţială” (1988) şi „Febra războiului” (1990) sunt formate dintr-un mare număr de idei SF, amestecate cu elemente de fantezie psihologică.

„SRL Vis Fără Margini” (1979) este primul roman fantastic cu adevărat matur al scriitorului. Aici, JGB narează povestea unui tânăr care scufundă în fluviul Tamisa un avion furat, moare şi renaşte, apoi descoperă că este închis în turnul de pe malul fluviului din Shepperton (unde JGB şi-a construit locuinţa personală). Eroul îşi descoperă calitatea de a se transforma în diferite animale şi păsări şi chiar pe aceea de a transforma suburbia adormită din jurul său într-o splendidă grădină cu flori exotice. Mai mult încă, este capabil să absoarbă sufletele oamenilor în propriul său trup, înainte ca să le expulzeze în momentul de apogeu al operei pe care o întreprinde. Cartea este o fantezie remarcabilă despre înălţarea eu-ului spre ultimele creste ale psihicului.

„Hello America!” (1981) este cea mai convenţională operă SF a lui JGB. Ea vizează redescoperirea unui pierdut secol al XXII-lea, în SUA, o fantezie în care regăsim ecouri din ciclurile create pe tema diverselor morţi posibile ale Terrei, dar şi cu ecouri ale textelor sale mai recente, mai ales ale celor cu tentă politică. Astfel, aflăm că anumite manipulări ale climei au transformat coasta de est a Americii în deşert, iar coasta de vest într-o gigantică junglă tropicală. Personajul principal, Wayne, împreună cu camarazii săi de pe corabia Apollo, se străduieşte să traverseze acst continent părăsit de om şi aproape uitat, în momentul în care se petrece acţiunea. Totul pare mort, iar civilizaţia complet distrusă. Totuşi, când ajung pe locul unde odinioară fusese Las Vegas-ul, descoperă oraşul jocurilor de noroc strălucind de lumini, iar pe scena hotelului-cazinou „Sahara” cântă însuşi Frank Sinatra. Curând, i se alătură Dean Martin şi July Garland. Apoi, ca la un semnal, siluetele mai multor actori de cinema din anii ’50 şi apoi ale celor 44 de preşedinţi ai SUA invadează străzile oraşului. Wayne înţelege repede că nu este vorba decât despre o excelentă regie a unui joc cu roboţi, însă are surpriza să constate că personajul care-şi spune Charles Masnon şi care pretinde că este cel de-al patruzeci şi cincilea preşedinte american este un om în carne şi oase, gata să dezlănţuie un nou holocaust nuclear pentru a repara onoarea pierdută a SUA.

Deşi scrie mai rar în deceniul al optulea, JGB continuă să evolueze tot în registrul SF. Acum, realizează cel mai comercial roman al său „Imperiul soarelui” (1984), care are la bază o experienţă personală din copilăria petrecută în tabăra militară din provincia Longhua, în apropiere de Shanghai-ul ocupat de japonezi. Marele merit al cărţii constă în faptul că este un roman psihologic despre război. Totodată, însă, el dezvăluie fanului operelor sale „sursele” din care provin cele mai multe din imaginile şi temele folosite de scriitor. Romanul este ecranizat de Steven Spielberg, în 1991, sub denumirea de „Blândeţea femeii”, pe baza unui scenariu scris de JGB. Scris la persoana I, spre deosebire de „Imperiul Soarelui” scris la persoana a III-a, el acoperă o secvenţă temporală de 50 de ani, fiind o scriere aproape autobiografică în care se regăsesc multe elemente referitoarea la cariera artistică a scriitorului.

JGB a mai scris un roman psihologic de aventuri, intitulat „Ziua creaţiei” (1987), a cărui acţiune se petrece într-o Africă imaginară. În 1988, urmează un alt roman antrenant „Luându-şi tălpăşiţa”, de această dată acţiunea având loc într-o misterioasă şi mortală Vale a Tamisei.

 

Alte opere: „Lumea înecată şi vântul de nicăieri” (1965), „Ziua fantastice păsări plutesc pe deasupra pădurii de piatră” (1967), „Ziua dintotdeauna” (1967), „Omul supraîncărcat” (1967), „De ce vreau să i-o trag lui Ronald Regan” (1968), „Chronopolis şi alte povestiri” (1971), „Cele mai bune povestiri ale lui J.G. Ballard” (1978), „Noutăţi din Soare” (1982), „Lumea de cristal; Prăbuşirea; Insula reală” (1991).

1181 vizualizari

Lasă un comentariu

Vă rugăm să comentați la subiect și să nu îi jigniți pe ceilalți interlocutori. În caz contrar, comentariul nu va fi aprobat sau va fi editat. Vă mulțumim. Pentru comentarii ce nu sunt legate de articolul de mai sus, folosiți pagina de Contact.