Scris de Aurel Cărăşel
publicat in Dictionar SF, in Nr. 32 / Septembrie 2010

Scriitor român, născut în localitatea Puieşti (lângă Bârlad), din fostul judeţ Tutova. Poet, prozator, dramaturg, publicist, critic literar şi estet. FA este numele de lucru al cetăţeanului român de etnie evreiască Froim Zelig Aderca. Familia are o origine materială modestă şi peregrinează destul de mult prin ţară. Din această cauză, viitorul scriitor îşi face studiile secundare la Colegiul Naţional de la Craiova. Între 1940-1960, este funcţionar în Ministerul Muncii, iar apoi este director în Direcţia învăţământului artistic din Ministerul Artelor.

În literatură, pătrunde prin intermediul cenaclului “Sburătorul”, criticul Eugen Lovinesc fiind, de fapt, naşul său literar. Sub îndrumarea puternicului său mentor, tânărul FA experimentează, printre primii în ţara noastră, formulele narative proustiene şi joyciene. Dintre contemporani, manifestă o mare admiraţie pentru opera lui Tudor Arghezi, al cărui adjunct la direcţia revistei “Bilete de papagal” devine în scurt timp după ce fac cunoştinţă. Ca prozator, colaborează la numeroase reviste de orientare modernistă – “Flacăra”, “Sburătorul”, “Vremea”, “Adevărul”, “Realitatea ilustrată”, “Contimporanul” etc.

Pseudonim utilizat – Leone Palmantini.

Debutează în anul 1910 cu versuri, în revista “Noua Revistă Română”. În următorii doi ani, publică numeroase volume de poezie: “Motive şi simfonii” (1910), “Stihuri venerice” (1912), “Fragmente şi romanţe” (1912), “Reverii sculptate” (1912).

Debutul în proză se petrece tot în 1910, cu volumul “Naţionalism? Libertatea de a ucide”, semnat cu pseudonimul Oliver Willy. Din acest moment, proza devine pentru el un vast câmp de experienţe literare, care oscilează între realismul crud, cu accente naturaliste, şi analitismul de factură proustiană.

Scrie mai multe romane psihologice şi are chiar şi câteva tentative de proză absurdă: “Ţapul” (1920), “Domnişoara din strada Neptun” (1921), “Omul descompus” (1925), “Femeia cu carnea albă” (1928), “1916″ (1936), “Revolte” (1945). În domeniul absurdului, publică miniromanul “Al doilea amant al doamnei Chatterley” (1933; cu pseudonimul Clifford Moore).

“Aventurile domnului Ionel Lăcustă-Termidor” (1932) nu este un roman de factură SF, dar în el există un capitol “Pastorală”, unde FA introduce elemente de scenariu viitorist. Într-o manieră parodică, textul propune în câteva tablouri de efect o oglindă a conflictelor posibile pe un Pământ suprapopulat şi divizat d.p.d.v. social între atlantizii intelectuali şi continentalii care practică munci manufacturiere, producînd bunuri pe care le utilizează primii. Perfect adaptaţi la condiţiile de viaţă, atlantizii şi-au pierdut, treptat, membrele prin atrofiere, trăind suspendaţi în colivii de bambus, întreţesute în reţele deasupra oceanelor, între gheţari plutitori; în schimbul hranei şi al unor facilităţi de tip intelectual, atlantizii sunt mari producători şi consumatori de artă;  ei anticipează un fel de involuţie a speciei spre regnul vegetal, în timp ce continentalii, rămînînd prinşi în efortul cotidian al muncii productive, reprezintă elementul activ, care pare să supravieţuiască oricăror vicisitudini. Într-un final haotic şi bulversant, continentalii  se hotărăsc să-i suprime pe atlantizi şi, într-un sabotaj de proporţii planetare, vor produce scufundarea republicilor de bambus, eliberînd coliviile plutitoare de gheţarii de care sunt ancorate.

“Oraşele înecate” (1936; reluat, în 1966, sub titlul “Oraşele scufundate”) este unul dintre primele romane SF româneşti reuşite. Publicat iniţial sub formă de foileton, în revistele “Reporter” şi “Realitatea ilustrată”, el este o operă cu caracter anticipativ, un “roman viitorist” (G. Călinescu), bazat pe abstractizarea speculaţiei şi a ironiei. Opera este concepută sub forma unui vis, a cărui acţiune se petrece într-un viitor îndepărtat (anul 5000), într-un Bucureşti plin de zgârie-nori, trenuri aeriene şi vapoare acostate la cheiurile Dâmboviţei. Cele două personaje care declanşează onirismul sunt destul de convenţionale: Ioan Doicin este un banal operator de cinematograf, iar Ri, soţia sa, este de profesiune floristă. Dorind să-i facă o surpriză plăcută soţiei, Doicin trece fără voie în lumea extraordinar de realistă a viitorului din vis. Elementul oniric aduce în prim-plan o societate umană ameninţată cu stingerea, din cauza unor motive de ordin catastrofic – Soarele se stinge treptat, iar temperatura la suprafaţa Terrei scade considerabil, făcînd uscatul nelocuibil. Treptat, omenirea se retrage în patru enorme structuri de sticlă, construite pe fundul oceanelor, coloniile submarine Hawaii, Cap-Verde, Ceylan şi oraşul excesiv industrializat din Pacific, Mariana. Departe de condiţiile naturale în care a apărut şi s-a format, omul se devitalizează. În noile condiţii de existenţă pseudoacvatică, fiinţele umane încep să capete trăsături fizice stranii, asemănătoare până la un punct moluştelor. Regresul acesta biologic, în loc să fie o adaptare care să-i ajute supravieţuirea, constituie un semnal care anunţă moartea iminentă a speciei şi lipsa unui viitor planetar. Cu trupurile ajunse asemenea unor lujere plăpânde, stilizate, privilegiaţii acestei civilizaţii agonizante sunt asemenea unor păpuşi din ceară moale, care prezintă grave probleme sangvine. Numai truditorii din Mariana mai amintesc, prin anatomia lor primitivă, de anatomia omului trăitor pe uscat. Locuitorii abisurilor îşi presimt instinctiv sfârşitul. Deoarece temperatura din interiorul sferelor scade continuu, din cauza faptului că acumulatorii se golesc de energie, penumbra care domneşte aici se îngroaşă, iar locuitorii bâjbâie prin tuneluri, semnalîndu-şi prezenţa prin beculeţe montate pe frunte. Dincolo de ameninţarea naturii, romanul semnalează un profund conflict social şi rasial: de o parte, se găsesc hawaienii albi, cu orgoliul superiorităţii lor intelectuale, iar de cealaltă se află marianii negri, muncitori disciplinaţi, dar nu foarte evoluaţi spiritual. Acceptaţi cu dezgust de o comunitate ce nu se poate lipsi de munca şi produsele lor, ei simt că vor fi sacrificaţi de hawaieni la cel dintâi semnal al unei ameninţări mai serioase a morţii eterne. Dezorientată şi dezbinată profund, disperata umanitate din oraşele scufundate încearcă cu disperare soluţii antagonice pentru a se salva de la stingere: fanaticul inginer White propune continuarea retragerii din calea frigului, prin săparea de galerii spre straturile adânci ale Pământului, cu preţul tuturor sacrificiilor posibile, în vreme ce oponentul său, inginerul Xavier, un alt fanatic, pledează pentru perfecţionarea mijloacelor de zbor şi strămutarea umanităţii pe o altă planetă. Descoperind formula fizică a declanşării energiei atomice, acesta reuşeşte să-şi pună planul în aplicare şi părăseşte Terra la bordul unui aparat stratosferic, însoţit de secretara sa, în vreme ce White rămâne să-şi ducă până la capăt tentativa de avansare spre centrul încă fierbinte al Pământului, adunînd lângă el pe cei care mai speră încă într-o salvare extremă. Remarcabilă frescă a unei societăţi viitoare, supusă stressului adaptării forţate la un mediu închis şi perfect izolat de exteriorul duşmănos (o viziune premergătoare oraşelor supraterane închise sub cupolă, imaginate de Isaac Asimov), opera lui AF constituie primul pilon important al literaturii româneşti SF moderne. Ca şi în cazul altor naraţiuni ale scriitorului, romanul aparţine esteticii expresioniste, iar finalul său prezintă o dezvoltare cosmică şi apocaliptică.

Alte opere: “Sânge închegat” (1915), “Pastorală“ (1928), “Mic tratat de estetică” (1929), “Feeria baletelor” (1947), “X-0, romanul viitoului” (1932), “Magellan” (1948), “În valea marelui fluviu” (1955; roman preistoric), “Amiralul oceanului, Cristofor Columb” (1957); piese de teatru: “Antractul” (1913), “Floarea de mac” (1923), “Sburător cu negre plete” (1923), “Muzică de balet” (1971), “Teatru” (1974).

Vizualizari: 707

Articol publicat in 02 Sep, 2010 si semnat Aurel Cărăşel