REVISTA NAUTILUS

Este unul dintre cazurile fericite în care filmul şi cartea se completează minunat, adăugându-şi unul altuia straturi şi sensuri. O să încep de data asta cu filmul, fiindcă din cartea lui Lindqvist, aşa cum a scris-o, se puteau face multe ecranizări proaste (pe una mă tem că o pregăteşte Hollywoodul acum) dar numai una care să găsească echilibrul corect dintre sensibilitate, cruzime, scandalos, frumuseţe, violenţă şi viaţă pur şi simplu. Şi aceea este ecranizarea lui Tomas Alfredson.

FILMUL: Let the right one in (2008) – Tomas Alfredson

O poveste de dragoste între un om şi un vampir, aşa cum n-aţi mai văzut vreodată. În primul rând, pentru că ambele personaje au 12 ani, lucru mai rar întâlnit în cinematografie, mai ales că relaţia dintre ei este sexualizată, într-un mod ambiguu. În al doilea rând, pentru că, în ciuda vârstei lor fragede – sau poate tocmai de aceea – cei doi sunt mult mai direcţi în a-şi recunoaşte sentimentele şi în a face alegerile pe care le au de făcut, fără discursuri shakespeariene, drame existenţiale şi alte dus-întorsuri din filmele şi cărţile cu vampiri.

Oskar, slăbuţ, palid, timid, provenit dintr-o familie divorţată, este victima perfectă pentru trei colegi de şcoală care îl umilesc constant. Copilul doarme cu un cuţit sub saltea, îşi imaginează cum i-ar speria pe agresorii săi cu arma (scena în care înjunghie un copac, presupus a fi unul dintre aceştia, e dătătoare de fiori) dar, una peste alta, pare mai degrabă genul de fiinţă care va fi toată viaţa o victimă. Nu are nici măcar un singur prieten până când în apartamentul de alături se mută Eli, o creatură androgină care are „în jur de 12 ani”(cum adică în jur de doisprezece ani, va întreba Oskar, care îşi măsoară vârsta cu precizie: atâţia ani, atâtea luni, atâtea zile) şi care umblă fără palton în plină iarnă. „Cred că am uitat cum să-mi fie frig”, este replica neliniştitoare pe care i-o dă intrigatului Oskar. Cei doi ajung să se împrietenească, în ciuda semnelor de stranietate arătate de Eli, care, vom descoperi – înaintea lui Oskar – este un vampir cu vechi ştate de serviciu, dar cu un trup de copil. Peisajul orăşelului nordic, acoperit de o zăpadă mereu imaculată, muzica lentă, în care pianul joacă rolul principal, impresia de slow motion – deşi nimic nu este filmat în slow motion – totul sugerează deriva lentă care îi împinge pe cei doi unul către celălalt, sub presiunea evenimentelor exterioare dar, mai ales, a propriei singurătăţi.

Demitizarea vampirului.

La Alfredson (şi, implicit, la Linqvist, autorul cărţii) a fi vampir nu este chestia romantică din alte filme, ci un lucru brutal, animalic, oribil dar, pentru vampir, necesar. A te hrăni cu sânge nu este o comuniune cu victima, ci o suferinţă pentru aceasta şi un risc pentru agresor. Culmea demitizării, iniţial Eli nu îşi vânează prada; sângele îi este procurat de adultul cu care locuieşte, devenit, de dragul vampirului, criminal în serie şi care colectează sângele celor ucişi în bidoane de plastic.

În contrast cu momentele poetice dintre Oscar şi Eli, secvenţele în care vampirul se hrăneşte sunt scurte, dure, sângeroase (sunt câteva scene pe care unii le-ar putea găsi şocante: un câine lingând sângele scurs pe zăpadă, capul unui om răsucit până când îi ajunge la ceafă). Pe de altă parte, nu avem de a face cu emo-vampiri cu mustrări de conştiinţă: Eli este ceea ce este şi acceptă acest fapt. Pentru ea (dar este, oare, o ea?) totul e limpede: restul oamenilor sunt pradă, Oskar nu, în ciuda faptului că nu îi este uşor să se afle în preajma lui când este chinuită de foame. (Imaginaţi-vă ce se întâmplă când Oskar se înţeapă cu cuţitul şi îi cere să facă legământ de sânge. Nţ! n-aţi nimerit-o sigur, trebuie să vedeţi filmul!). Din fericire, crucile şi ţăruşii, ca recuzită, lipsesc. Alte clişee despre vampir – că trebuie poftit să intre într-o casă – sunt prezente dar sunt folosite într-un mod ingenios.

O altă ieşire din tiparele obişnuite este abordarea subiectului sexualităţii la preadolescenţi. Evident, copii nu fac sex, iar relaţia lor se bazează pe afecţiune. Există însă îmbrăţişări, Oskar o spionează pe Eli schimbându-şi rochia, cei doi se ţin în braţe la un moment dat o noapte întreagă. Este greu de spus dacă atingerile – de altminteri inocente – sunt o manifestare a sexualităţii pe cale de a se trezi sau izvorăsc doar dintr-o nevoie de afecţiune. Alfredson păstrează o voită ambiguitate aici. Când Oskar o întreabă pe Eli dacă vrea să aibă o relaţie serioasă cu el, aceasta este neliniştită: trebuie să facem ceva sau o să fim tot ca acum? iar băiatul o asigură cu nevinovăţie că nu trebuie să facă nimic altceva.

Distribuţia este unul dintre punctele forte ale filmului. Kare Hedebrant, blond şi cu pielea aproape transparentă, este Oskar, copilul vulnerabil şi neajutorat în faţa agresiunii lumii. Lina Leandersson, Eli, face un rol extraordinar: reuşeşte într-adevăr să creeze un personaj care are, în acelaşi timp, 12 şi 200 de ani şi să transmită la fel de multe prin intensitatea privirii şi expresiei ca şi prin cuvinte. O menţiune merită şi copii distribuiţi în rolurile agresorilor lui Oskar, în special cel care-l joacă pe Conny, atât de arogant în drăgălăşenia sa.

Adulţii ocupă planul secundar al filmului, fiind ori pradă pentru Eli, ori persoane distribuite în roluri de responsabilitate (părinţi, profesori) dar incapabile să pătrundă practic în universul copiilor pe care îi au în grijă. Lipsa contactului părinţi-copii este evidentă: în majoritatea apariţiilor, mama lui Oskar este filmată în ceaţă, de la nivelul înălţimii copilului, aproape că nu are chip şi, în tot filmul, mama şi fiul nu se privesc în ochi decât o singură dată. În câteva scene, replicile dojenitoare ale adulţilor sunt acoperite de o muzică suavă, ca pentru a sublinia la ce depărtare se află de ceea ce contează pentru copil.

CARTEA: Let the right one in (2004) – John Ajvide Lindqvist

Este complet lipsită de poezia fimului pe care l-a inspirat, fiindcă Lindqvist nu are darul de a scrie frumos, în sensul poetic, descriptiv, creând atmosferă. Limbajul este, la acest autor, un mijloc de a înfăţişa faptele şi asta şi face, scurt şi la obiect. Cartea aduce însă un plus de profunzime în ceea ce priveşte firea, motivaţiile personajelor şi relaţiile dintre ele. Rezultă un roman întunecat, inconfortabil, imposibil de ecranizat ca atare, o meditaţie asupra răului, cu concluzia neplăcută că acesta există în natura umană atât de amestecat cu binele, încât este imposibil să împarţi cu certitudine oamenii în buni şi răi, darămite să mai şi eradichezi răul.

De exemplu, având acces la gândurile lui Oskar, vedem că victima frustrată din film era, în carte, fără urmă de dubiu, un viitor criminal în serie. Copilul este atât de afectat de destrămarea familiei şi de persecuţiile zilnice, atât de claustrat într-un univers al lui fără ieşire, încât începe să facă pipi pe el şi, pentru a masca acest fapt, umblă cu un ghem de vată în pantaloni. Când se cufundă, ca toţi copiii, în visare, el nu are fantezii în care este un erou, un viteaz, ci se închipuie criminal în serie, urmărit de poliţie. Nu se visează doar umilindu-i pe agresori, ci omorându-i. În film, mai putem avea dubii; în carte este clar. Mai mult, pentru Eli va ajunge să fure.

Însoţitorul lui Eli, Hakan, ale cărui motivaţii sunt ambigue în film, este pedofil, asta fiind explicaţia ataşamentului faţă de vampirul copil. Ca să ne încurce de-a binelea, Lindqvist ne pune în faţa unui pedofil idealist: omul vrea să fie iubit! Este o scenă inconfortabilă, în care Hakan încearcă să cumpere serviciile unui prostituat copil, pentru ca în final să nu consume actul şi să îi dea banii degeaba – el nu voia sex într-o toaletă publică, ci iubire. Relaţia cu Eli nu este nici pe departe devotamentul orb de pe peliculă. Hakan îi reproşează vampirului că nu-l iubeşte, este speriat de moarte că va fi prins de poliţie în timp ce îi face rost de sânge, este gelos pe Oskar, iar la un moment dat ajunge să îl şantajeze pe copilul-vampir.

Despre natura răului

În film, răul, apare cumva ca un soi de mecanism imposibil de oprit, odată ce a fost declanşat. Agresorii, pe rând, au ezitări vizibile în a-l chinui pe Oskar dar se jenează unii de alţii şi nu văd cum ar putea da înapoi. Ca urmare, merg înainte, din cruzime în şi mai multă cruzime. În carte, răul se nutreşte din răul făcut de alţii dar, uneori, şi din binele existent în fiinţa umană. Nu există victime şi agresori, ci fiecare este, pe rând, victimă sau agresor. Cei trei copii îl agresează pe Oskar; convins de Eli să riposteze, acesta va distruge, neintenţionat, unica fotografie cu tatăl plecat de mult al unuia dintre duşmanii săi. Acesta fiind singurul lucru preţios pe care îl avea băiatul, riposta va veni inevitabil şi va fi crudă. La rândul său, Eli este un ucigaş dar, în acelaşi timp, o victimă: a celor care l-au transformat (aflăm mai multe despre asta în carte) dar şi a lui Hakan, de care depinde.

Dacă în film se poate vorbi de inocenţă – chiar şi la Eli, lipsit(ă) de sentimentul vinovăţiei – citind cartea o asemenea noţiune nici nu-ţi trece prin cap.

Aflăm mai multe şi despre vampirism, despre felul în care funcţionează (un virus), despre ce simte o persoană care se transformă în vampir (câteva pagini excelente, din păcate în film nu s-a putut decât sugera ce se petrece). Există mai multe personaje secundare şi acţiunea este mai stufoasă decât în film, Eli este într-o reală primejdie nu doar odată.

Dacă filmul este unul despre lipsa de comunicare a lumii moderne şi despre nevoia de a găsi pe cineva care să te accepte fără să te judece, romanul este o incursiune în subsolul minţii umane, şi nu una plăcută, lăsându-ne cu prea puţină speranţă. Autorul nu-şi face iluzii în privinţa umanităţii şi nu ne lasă nici pe noi să nutrim unele. Aşa că, dacă aţi văzut filmul şi vreţi să citiţi cartea, pentru asta trebuie să fiţi pregătiţi.

Vizualizari: 1377