Fahrenheit 451

Alexandru D • 21:47 - 04.07.2015 • 

451

Cei care iubesc viața nu citesc. Nici nu merg la film, de fapt. Indiferent de ce s-ar putea spune, accesul la universul artistic este mai mult sau mai puțin în totalitate apanajul celor care sunt un pic sătui de lume.

Michel Houellebecq

 

 

Scurt istoric

Am pus mâna pe romanul ăsta cândva în perioada 1999-2001. La vremea aceea exista doar un mall în tot Bucureștiul și în acel mall un magazin Diverta, unde, lipsit de bani și imaginație, mă duceam să mă zgâiesc la vhs-uri, casete audio (erau mode muribunde pe atunci), cd-uri și bineînțeles cărți. Cam multe de altfel. În rarele ocazii când aveam un ban de dat, ban pe care îl gândeam bine înainte de a-l cheltui, cumpăram câte o carte. Cd-urile erau prea scumpe și nici de casete audio nu prea încăpea vorba. Și alea erau prea costisitoare pentru buzunarele mele goale. Mă rezumam deci la cărți, preferabil ieftine. Una din cărțile cumpărate era Fahrenheit 451 de la RAO, pe vremea când editura asta avea o colecție SF încă în derulare (cred că era încă în derulare) și părea că o să se dezvolte în direcții nebănuite cu o pletora de titluri, dar nu a fost să fie. Păcat.

În fine, avem o idee cam la ce să mă aștept de la acest roman, mai vagă, dar era acolo. Menționez că la vremea aceea eram un copil mai incult decât sunt acum. Unele boli se vindecă mai greu.

Fahrenheit_451_-_RAOBunul, Răul și Grătarul

Pe înțelesul tuturor Fahrenheit 451 descrie America cuprinsă de un regim totalitar, al cărui scop este să distragă și să prostească. Una din modalitățile folosite pentru a duce acest plan malefic și genial în simplitatea lui, este interzicerea cărților, interdicție pusă în aplicare prin arderea acestora.

Aș vrea să fac o paranteză aici: guvernele totalitare sau ideologiile religioase (a se vedea Inchiziția sau Germania Nazistă în cazul Europei) nu sunt tocmai practice, prin urmare, nu tocmai inteligente, scopul lor fiind să intimideze și să ofere un spectacol (grandomania totalitarismului). O idee bună ar fi transformarea literaturii în hârtie igienică, dar este o idee atât de practică, fezabilă din punct de vedere economic, încât nu este luată în considerare. Mai mult poate fi cu mult mai denigrantă și înjositoare față de cultură și față de autori. Acolo unde este cu adevărat necesar, totalitarismul duce lipsă de imaginație. Dar prezintă un spectacol mirific de oprimare și distrugere. Aplicat bine, acest spectacol poate fi perceput ca o formă de artă, este necesară mentalitatea necesară pentru a o aprecia.

Semnificația indicativului 451 este temperatura la care hârtia de carte se aprinde și arde. Sună mai bine decât Celsius 232 sau Kelvin 505. De asemenea denotă faptul că simbolurile pot fi create din orice, chiar și o temperatură de pe o unitate de măsură nu foarte populară, dar hai să nu facem asemenea discriminări, chiar dacă știm că sistemul Metric este mai bun decât cel Imperial.

451 devine deci o insignă pe o uniformă, iar uniforma reprezintă autoritate, iar autoritatea putere, etc.

Totalitarismul, dacă are libertatea și timpul să fecundeze, poate recrea istoria și implicit realitatea. Orwell a discutat asta în al său 1984, iar lumea noastră non-fictivă, Coreea de Nord face un lucru asemănător, legat de istoria lor. În cazul lui Bradbury, meseria de pompier își are punctul de origine în 1790, când, din invidie sau plictiseală (era ușor să te plictisești la vremea aceea – poveste adevărată) Benjamin Franklin înființează corpul de pompieri pentru a distruge cărțile influențate de englezi, la doar paisprezece ani după semnarea Declarației de Independență. Alegerea lui Ben Franklin ca figură de epurare a cunoașterii, este cât se poate de deplasată, el fiind un om de cultură, dar ca idee de istorie alternativă, este o minunată. În orice caz, recomand citirea autobiografiei sale, unde nu arde cărți, dar le tipărește.

Fahrenheit 451 are cam tot ce-i trebuie: distopie, undeva în viitor (doar acolo pot exista distopiile), un război nuclear, televizoare cu ecran plat și roboți, printre care un dulău, entitate artificială care seamănă cu un câine și cu o albină, capabilă să urmărească și să ucidă cu ușurință pe oricine și orice prin introducerea unor date care țin de victimă.

Filmul, film, cu toate neajunsurile vremii în care a fost turnat, roboții nu există, dar se găsește totuși un înlocuitor subtil și minimalist pentru aceștia, element care cred că a trecut neobservat, eu cel puțin ne mai ținându-l minte de la prima vizionare și anume bara din stația de pompieri care funcționează pe baza unei amprente ADN. Cum anume, nu știu și nu contează, dar este un element interesant, chiar dacă minor și ușor de uitat.

***

Arderea cărților, implicit a culturii și identității este la ordinea zilei, cuvântul scris perceput asemeni unei imoralități, o boală mintală care nu poate fi vindecată, doar exterminată. Nu doar cărțile trebuiesc arse, ci și casele în care se află, deși, casele sunt, aparent construite din material neinflamabil. O modalitate subtilă de a introduce niște dublă gândire sau greșeală de exprimare. Nu știu. Stingerea focului nu mai este o opțiune. Nu de alta, dar nimeni din această fantezie nu ar fi capabil să stingă un foc. Mai bine.

În film procesul de ardere este simplificat, fiind un fel de grătar glorificat, spectacol pentru cetățenii plictisiți sau curioși care trăiesc, poate fără să-și dea seama fascinația primitivă pentru foc. Se pare că, autodistrugerea noastră ne leagă de strămoșii noștri pre-istorici. Poate că ne vom reuni cu ei în acest proces de auto vătămare.

Dar nu toți vrem să vedem lumea cum arde (prea mult) și dacă ne dorim lucrul ăsta, probabil că o să avem parte de el, și mai mult ca sigur ne vom plictisi de atâta incendii și artificii.

Personajul principal este, măcar în parte un asemenea om, care s-a săturat să duhnească a petrol și să-și schimbe situația. Guy Montag pe numele lui (ca pe cea mai blestemată zi din săptămână) este, cel puțin în exterior un cetățean normal, cu comportări normale, și mai presus de toate, pompier. În interior, Montag începe să-și pună întrebări, să gândească și să fure cărți de la locațiile de incendiere, devenind un criminal. O prezență scurtă, dar esențială este Clarisse care acționează ca un catalizator în transformarea lui Montag dintr-un cetățean normal, într-un rebel care este capabil să gândească pentru el însuși. Și să recite Ecleziastul la comandă. Aș considera asta o super-putere. În film se decide a fi mai romantic într-un fel și memorează texte de Edgar Allan Poe.

În acest fel, o simplă conversație este capabilă să distrugă lumea sau să o destabilizeze. Cel puțin la un nivel personal. Dar având lumea veche expusă ca fiind o farsă ordinară, distrugerea ei este bine primită și se poate face tranziția către una mai bună alcătuită din oameni care-și recită cărți unul altuia. Poate că nu pare a fi mare lucru, dar hei, câți dintre voi știți (pe de rost) o poezie? Eu cel puțin, nu, dar nu ar strica să știu una, măcar așa de bună ziua. Poate într-o altă zi.

Rămâne întrebarea: cu ce mă ajută?

Amintiri din Viitor

Atât cartea cât și filmul sunt profetice, cam ca toată ficțiunea de genul ăsta. Ambele (în special romanul), pot fi apreciate ca proteste împotriva corectitudinii politice și intersecția acesteia cu ideea de egalitate care devine din ce în ce mai prevalentă în ziua de azi, cu precădere în țări precum Statele Unite sau Canada. Acest sentiment este reflectat de către Bradbury în Postfață și Coda, adăugiri la edițiile ulterioare ale cărții, unde discută experiențe legate de romanele sale sau alte texte literare, care au fost sau încă sunt, sau vor fi supuse unor procese de corectare, deoarece nu respectă anumite rigori sau sensibilități prescrise și impuse de anumite elemente, care inițial erau, în mare parte periferice, dar care, prin metode sofisticate de îndoctrinare în media și învățământ au ieșit la înaintare pentru toți membrii societății care se considerau mai mult sau mai puțin oprimați. Acest proces a fost denumit marș lung prin instituții. Prin această oprimare, minorități sau grupuri de interese speciale, se consideră îndreptățite să ceară, sau mai bine, să controleze orice fel de idee, lucrare, narativă să adere la interesele și standardele lor. Însuși Bradbury a primit scrisori de la cititori care nu au apreciat faptul că nu erau destule femei prezente în Cronicile Marțiene sau că negrii prezenți în carte erau un fel de ”Unchiul Tom” sau că era de partea negrilor. Toate astea sunt plângeri fără validitate la operă literară cu adevărat validă și de valoare. Lesne de înțeles că a cedat în fața acestor presiuni.

Am deviat puțin, dar se justifică având în vedere că realitatea trăită de Montag este asemănătoare cu cea a lui Bradbury. Și nu cred că apucat să vadă ce-i mai rău din toate astea. Mai bine.

Lui Montag i se explică de ce nu mai există cărți sau cultură în general. Totul este complex, este greu de înțeles/apreciat/memorat și mai presus de toate este defăimător la adresa unui grup la alegere. Sau chiar mai multe. Doar că aici nu se obosește nimeni să cenzureze cuvinte sau să le modifice încât să nu jignească. În schimb abordează metoda directă: dacă nu există, nu poate răni pe nimeni. Filmul și cartea reflectă această idee conform căreia cuvintele dăunează și într-un fel este adevărat, dar este valabilă doar dacă le lăsăm să ne rănească sau așa ceva. Și trăim într-o vreme unde prea mulți oameni sunt răniți de prea multe cuvinte considerate periculoase cumva.

Prin acest proces de eliminare, lumea ajunge să fie un loc simplu și lejer unde toți oamenii sunt egali: Ignoranți și incapabili în mod egal. Incapabili să gândească sau să vorbească coerent, sau bineînțeles, să citească. Aceasta din urmă este reflectată într-un mod dureros în film unde îl avem pe Montag care citește asemeni unui copil sau pușcăriaș care învață această îndeletnicire mai mult decât necesară în viața de zi cu zi. Și noapte de noapte. Această reprezentare este în egală măsură tristă și amuzantă. Ori asta, ori Dickens este un autor mai dificil decât pare. Dar hei, cititul e ca mersul pe bicicletă. Dacă nu îl faci o vreme, uiți.

Și vreau să practic sportul ăsta pe cât de des posibil. Îmi place să citesc în metrou. Nu, nu consider că sunt mai bun decât alții prin simplul fapt că citesc sau că fac asta în metrou. Nu sunt singurul. Mai deștept? Poate, nu știu. Câștigi citind o carte. Nu orice carte, evident. Încă mai văd oameni în metrou citind ”Fifty Shades of Grey”. Pot să-i consider mai proști decât mine din simplul motiv că aleg să citească ficțiune de proastă calitate? În sinea mea, da.

O asemenea mentalitate este reflectată și în Fahrenheit, unde intelectualii sau măcar oamenii care nu au chef să-și strice ochii într-un ecran sau să gonească pe autostrăzi sunt cumva demonizați. Ei au o atitudine superioară față de cei care nu au preocupări mai elevate, fapt care nu este în întregime adevărat, după cum am spus mai sus. Din nou, toți oamenii trebuie să fie la fel de dobitoci. Așa putem fi cu toții fericiți.

O altă idee este auto-izolarea cetățenilor în viziunea și sunetul pereților-ecran, adesea neatenți sau neinteresați de ce se întâmplă în jurul lor, deși se justifică într-un fel, având în vedere că mare lucru nu se prea întâmplă pe lângă ei. De asta s-a avut grijă.

În orice caz, această auto-izolare este din ce în ce mai prevalentă în ziua de azi, și cred că a apărut pe la vremea walkman-ului și continuă cu telefoanele mobile sau player-e mp3. Am sesizat fenomenul cu ani în urmă, dar nu l-am prea luat în seamă. Cândva târziu am început să-l înțeleg, deși percepția mea asupra lui este una personală.

Mă fac vinovat de practicarea acestui obicei, pe care nu îl practic atât de des și (încă) nu simt nevoia să-mi fac din asta o dependență. Și da, percep acest obicei ca pe o dependență și ca o formă de auto-apărare, oamenii din ziua de azi, în special adolescenții, caută cumva să se izoleze de lumea înconjurătoare în drum spre școală, casă, servici, etc. Sau pur și simplu nu au chef să audă discuții care mai de care mai inteligente prin metrou sau tramvai. Suntem deci, singuri împreună. Și e la modă.

Versus

Filmul lui François Trufaut este o capodoperă cinematografică tipic șaizecistă (dacă există o asemenea expresie). Nu știu cum să justific această afirmație, doar să arăt cu degetul la estetica filmului și cam atât, film care a reușit să transforme un roman american într-un film european și îl consider mai câștigat pentru această faptă. Fundalul suburbiei americane este înlocuit de o suburbie englezească construită în studiourile Pinewood , un toate personajele vorbesc cu accent britanic, iar personajul principal e neamț. Dă mai bine cu un nume precum Montag.

Asemeni romanului, filmul prezintă ecrane plate, care sunt un standard în ziua de azi fără de care unii oameni nu prea pot să trăiască. Cu cât mai mare ecranul, cu atât mai mare rezoluția. Și așa, omul este fericit. Unele tehnologii sunt înlocuite sau inexistente, iar cărțile pot fi ascunse în cele mai năstrușnice locuri, precum prăjitoare de pâine sau televizoare false. Metoda cu prăjitorul de pâine mi se pare hilară și prostească, demnă de un copil, dar într-atât de proastă, încât ar putea să funcționeze.

Personajele nu par să aibă același farmec, iar scenariul pare pe alocuri grăbit dintr-un motiv anume. La nici două sute de pagini nu prea este cazul, și cu mici excepții nu cred că ar fi trebuit să fie dificil transmiterea mesajului lui Bradbury în film, mesaj care nu este atât de complicat. Pare, dar nu este. Dacă țin bine minte a fost consultant creativ sau așa ceva.

Și cam asta e tot ce pot să mai spun despre film. N-am de gând să-l povestesc.

Nimic nou sub soare

Acum, toată diatriba asta poate fi considerată o recomandare? Da. Nu este niciodată prea târziu pentru a citi acest roman, care, slavă Domnului, păduri sunt în continuare defrișate pentru tipărirea lui și a multor altor cărți. Edițiile în engleză sunt vaste și variate ca prețuri, iar pentru cine nu știe engleza, Paladin a scos o nouă traducere cu vreo doi ani în urmă și care se găsește în continuare prin librării, anticariate sau magazine de specialitate pe bani puțini și o să mai fie publicată mult timp de acum încolo. Sau până intră în ilegalitate deși, sincer, nu-mi doresc acest lucru.

***

Fahrenheit 451 este o relatare a unei lumi unde atitudini mult prea permisive, lene și dezinteres distrug societăți și încătușează oameni, asta fără să o știe sau recunoască.

La final, aș vrea să vă las cu un citat de Aristotel care consider că reflectă materialul studiat:

Toleranța și apatia sunt ultimele virtuți ale unei societăți muribunde.

1455 vizualizari

Un comentariu

  1. Alexandru spune:

    Lesne de înțeles că nu* a cedat în fața acestor presiuni.

Lasă un comentariu

Vă rugăm să comentați la subiect și să nu îi jigniți pe ceilalți interlocutori. În caz contrar, comentariul nu va fi aprobat sau va fi editat. Vă mulțumim. Pentru comentarii ce nu sunt legate de articolul de mai sus, folosiți pagina de Contact.