Comentarii la: Călăuza – Picnic la marginea drumului

De către: Laura Sorin

Laura Sorin — Mon, 19 Jul 2010 13:41:06 +0000

Eu mai am de văzut şi de revăzut înainte să pot face o asemenea ierarhizare. Deocamdată, în clasamentul provizoriu, Stalker conduce detaşat.
De fapt, nu e numai Tarkovski-ul meu preferat, este filmul meu favorit.

De către: Stefana

Stefana — Mon, 19 Jul 2010 12:29:45 +0000

Mie care mi-a placut, filmul nu, desi urasc intr-adevar cliseele hollywodiene. L-am vazut la un seminar (limba rusa) si mi s-a parut ca nu mai avea vreo legatura tocmai cu spatiul in care se cantoneaza romanul, cu acea senzatie de margine a lumii familiare, de contact al civilizatiilor, de intelegere a implicatiilor profunde si, poate, amare ale faptului ca nu suntem singuri in univers. Sau poate tocmai din cauza acelei modificari a mesajului despre care vorbea Laura.
Daca ar fi sa aleg filmul care mi-a placut din creatia lui Tarkovski, ar fi, probabil, “Andrei Rubliov”.

De către: Laura Sorin

Laura Sorin — Mon, 19 Jul 2010 12:24:29 +0000

P.S. A nu se înţelege cumva că am zis că studenţii sunt proşti sau superficiali sau mai ştiu eu cum, ci pur şi simplu că întrebări ca alea din film ţi le pui, de obicei, la o vârstă mai matură.

De către: Laura Sorin

Laura Sorin — Mon, 19 Jul 2010 12:18:05 +0000

Mie una nu mi s-a părut greu de vizionat (spre deosebire de alte filme de Tarkovski) dar asta numai fiindcă nu am dat peste el în studenţie, ci mai încoace, şi anume într-o perioadă în care îmi puneam şi eu tot felul de întrebări despre natura umană şi cunoaşterea de sine şi altele de acelaşi soi.
Cred deci că e important şi când îl vezi prima dată,în ce etapă a evoluţiei tale ca fiinţă gânditoare (ca să zic o vorbă mare şi pedantă)şi cu ce aşteptări te îndrepţi către el (dacă te aştepţi să regăseşti cartea sau nu).
Despre “Solaris” o să vorbim când i-o veni vremea, aşa că mă abţin (cu greu) să deschid subiectul acum.
Aia cu poezia vogonă a fost tare!

De către: Băne

Băne — Sat, 17 Jul 2010 21:00:04 +0000

Cred ca este un loc comun, cand vorbesti de varianta filmata a Calauzei, sa spui ca este greu de vizionat. Prima data cand m-am izbit de film, era in 1990, vedeam tot soiul de casete VHS, cu tot soiul de prostii amestecate si cu filme bune. Ne stransesem cativa colegi de facultate, masculii eram si mari pasionati de SF, citisem romanul si le promiteam fetelor un film exceptional. Asa a si fost. Adica nu am reusit sa il terminam . A avut asupra noastra un efect comparabil cu cel al poeziei vogone. Din fericire, nimeni nu a vrut sa isi manance propriul picior (sau al altuia). Peste ani, am reusit sa il vad pana la capat. In mod cert, pentru mine, nu se situeaza pe acelasi loc cu Solaris. Solaris mi se pare ca reda foarte mult din carte si imi place foarte mult modul cum o face (daca poti sa digeri inceputul interminabil), Calauza … Despre filmul Calauza tot nu pot sa spun nici acum ceva unitar. Il iubesc si il urasc in acelasi timp. In schimb romanul ocupa un loc cu adevarat special in inima mea. Oricine doreste poate sa imi dea lucrare de control (“Roscatul a ajuns in cutare loc. Ce se intampla mai departe?”). Voi raspunde la intrebari cu draga inima si contracronometru, daca este cazul. Si mai exista un motiv pentru care tin atat de mult la Picnic la marginea drumului. Este primul roman al fratilor Strugatki pe care l-am citit si mi-a deschis apetitul pentru opera lor. Si tare bine a fost pana acum …

De către: Science-Fiction » Blog Archive » Revista Nautilus

Science-Fiction » Blog Archive » Revista Nautilus — Wed, 14 Jul 2010 03:44:21 +0000

[...] au apărut şi rubrici noi: Cartea şi filmul, susţinută de Laura Sorin (excelent primul articol – Călăuza – Picnic la marginea drumului), rubrică în care sunt puse alături opere literare şi ecranizările lor, Vivisecţii, [...]

De către: Laura Sorin

Laura Sorin — Tue, 13 Jul 2010 11:44:30 +0000

“Filmul ca rugăciune” este bine zis când vine vorba de Tarkovski. Nici eu n-am văzut “Nostalgia” până la capăt, că nu mi-a mai mers subtitrarea dar o să-l văd eu în cele din urmă.
Suprarealistă situaţia cu lumina, eu am păţit ceva asemănător după ce am citit “Ubik” a lui Philip K. Dick. Evident, implica o monedă…
Cât despre “Solaris”, acolo şi eu am fost dezamăgită de film prin comparaţie cu cartea dar asta este o poveste pentru un articol viitor (deşi nu chiar următorul).

De către: viorelsf

viorelsf — Sun, 11 Jul 2010 08:47:19 +0000

Filmul lui Tarkovski îl cunoşteam de la televiziunea iugoslavă – singura unde puteam viziona filme străine atunci – şi, deşi nu prea înţelesesem mare lucru, din pricină de limbă, mă impresionase într-atât încât aş fi dat orice să-l mai văd o dată. Se petrecea prin 1980, iar fraţii Strugaţki nu-mi erau pe atunci familiari, şi nici Tarkovski, deşi văzuse „Solaris” şi nu mă impresionase prea tare încât să reţin numele regizorului. Îmi plăcuse mai mult romanul citit în Colecţia de Povestiri Ştiinţifico-Fantastice.
Am fost nespus de fericit când filmul a rulat şi pe ecranele noastre, peste vreun an. Din raţiuni obscure pentru mine, a fost prezentat într-un cinematograf mărginaş, de cartier, unde a rulat doar două zile, un singur spectacol pe zi. În sală, atunci, eram doar vreo şapte inşi care ne-am regăsit a doua zi, la cealaltă vizionare. Şi care am plecat, toţi, răvăşiţi de impresia puternică şi simbolistica filmului.
Mai târziu, Almanahul Anticipaţia a publicat cartea care a stat la baza filmului şi, deşi excelentă, nu mi s-a părut a avea multe în comun cu pelicula. Şi dacă pe fraţii Strugaţki i-am vânat apoi sistematic, de Tarkovski mă leagă altfel de legături, mult mai profunde şi, prin urmare, mai tulburătoare. De ce? Pentru că a urmat apoi, într-o seară târzie şi friguroasă de iarnă, un alt film pe care l-am văzut la televiziunea iugoslavă – „Nostalghia”. Filmul respectiv, în seara vizionării, nu făcea decât să-mi confirme legătura puternică pe care regizorul o avea cu Divinitatea. Personajele – un scriitor rus şi prietena sa – evoluau în Italia, pe urmele unui compatriot plecat în acea ţară, un compozitor care dispăruse în căutarea Divinităţii. Un al treilea personaj, preocupat de sensul existenţei, le vinde un secret despre drumul în descoperirea credinţei, apoi pleacă la Roma şi îşi dă foc în semn de protest faţă de faptul că lumea s-a alienat şi a pierdut credinţa în Dumnezeu. Scriitorul hotărăşte să încerce experienţa, aşa cum i-o descrisese amicul său: trebuia să traverseze un bazin gol – o termă veche, romană – cu o lumânare în mână, să facă un anumit număr de paşi, apoi va avea revelaţia. Şi, sub privirile prietenei sale, aprinde lumânarea şi începe traversarea bazinului numărând cei o sută de paşi. La mijlocul bazinului, lumânarea i se stinge, aşa încât personajul trebuie s-o ia de la capăt. Şi din nou o aprinde şi începe numărătoarea. De data asta, reuşeşte. Mai are câţiva paşi. 96… 97… 98… 99… În acel moment, imaginea televizorului se stinge, lăsându-mă într-o beznă grea. Îmi trebuie secunde bune ca să-mi liniştesc pulsul şi să-mi dau seama, într-un târziu, că era ora la care se stingea lumina în tot oraşul…
N-am aflat niciodată cum s-a terminat filmul. A venit Revoluţia, au trecut ani buni. Am revăzut majoritatea filmelor lui Tarkovski, mai puţin „Nostalghia”. Între timp, le-am şi procurat, cu eforturi, e adevărat, în suport electronic, fapt care mi-a permis revizionarea lor. Am făcut rost şi de acest film, dar, vă jur, nu l-am putut revedea niciodată. Am o reţinere puternică atunci când mă mai hotărăsc că ar trebui, totuşi, să-l văd.
Iar ca povestea să continue, anul trecut am găsit un volum – singurul exemplar din rafturile unui raion cu materiale ortodoxe din cadrul unui mare supermagazin în care intru, de obicei, doar ca să frecventez sectorul de carte. Era vorba de „Tarkovski – filmul ca rugăciune”, de o ilustră necunoscută pentru mine: Elena Dulgheru. Aflu, citind cartea, că este critic de film şi că aceasta ar fi teza ei de licenţă la absolvirea facultăţii, că e prima şi deocamdată singura care a încercat o profundă şi pertinentă interpretare a operei lui Andrei Tarkovski. Aproape că nu mă mir că am găsit-o, probabil că era pentru mine şi a venit să-mi lămurească, sau din contra să scufunde şi mai mult în mister, câteva întrebări rămase în suspensie după multiplele vizionări.