Scris de Laura Sorin
publicat in Cartea şi filmul, in Nr. 30 / Iulie 2010

La început a fost cartea. (Mă rog, cred că mai întâi au fost picturile rupestre dar să nu ne scufundăm atât de adânc în istorie). După aceea, a apărut cinematografia şi nimic n-a mai fost chiar la fel, că doar nu e uşor – şi uneori nici recomandat – să faci ecranizări fidele după romane. De aici au rezultat cititori fericiţi şi cititori dezamăgiţi, cărţi şi filme care s-au completat reciproc şi altele care s-au despărţit imediat după ce titlul a apărut cu litere mari pe ecran. Despre toate astea discutăm aici, cu mai multă bunăvoinţă decât pricepere.

CARTEA: „Picnic la marginea drumului” (1971) – Arkadi şi Boris Strugaţki.

Povestea consecinţelor unui Prim Contact, văzute, în cea mai mare parte, prin ochii unui om simplu, marginal, fără un statut social: Redrick, de profesie stalker.

Ca urmare a acestui prim contact, pe Pământ apare Zona (de fapt Zonele, căci sunt şase dar noi ne ocupăm numai de una). Zona este un teritoriu periculos, plin de obiecte stranii şi de fenomene şi mai stranii, cu nume precum „chelia ţânţarului”, „maşina de tocat” sau „piftia vrăjitorului”. Câteva zeci de ani mai târziu nimeni nu are, în continuare, habar ce e cu ea dar în jur s-au dezvoltat câteva institute de cercetare şi un foarte prosper trafic cu obiecte extraterestre, chit că nici măcar savanţii nu pot spune cu exactitate la ce foloseau acestea. Cei care se ocupă cu scoaterea obiectelor din Zonă sunt stalkerii care îşi riscă astfel viaţa (pentru că harta pericolelor din Zonă  se modifică neîncetat, iar acestea sunt, de obicei, mortale) şi libertatea (pentru că, evident, operaţiunea este ilegală).

Romanul fraţilor Strugaţki are două direcţii de bază. Prima este imposibilitatea de a înţelege o civilizaţie extraterestră atât de dezvoltată, întrucât pentru aceasta oamenii sunt chiar ca furnicile prin iarbă (de unde şi metafora picnicului din titlu). Este posibil ca, din punctul lor de vedere, vizita să nu fie o luare de contact, ci o oprire accidentală de ale cărei efecte asupra oamenilor nu se sinchisesc.

Omenirea la examen

Nu putem cunoaşte extratereştrii, ne putem cunoaşte doar cât mai bine pe noi înşine şi aici Zona funcţionează ca un test. Global, omenirea nu pare mai responsabilă ca de obicei: oamenii fac comerţ cu obiecte potenţial periculoase, dau utilizări casnice unor dispozitive care sigur nu erau făcute pentru asta, savanţii încearcă să scoată pe furiş din zonă substanţe cu un mare potenţial distructiv iar traficul „de frontieră” nu poate fi oprit nici de trupele ONU.

Redrick trăieşte la periferia societăţii pentru că acolo s-a născut şi pentru că, fire independentă, detestă să muncească, motivând: „Dacă omul munceşte o va face întotdeauna pentru altcineva”. Îl vedem evoluând de la un tânăr cu gura mare dar, în fond, capabil de gesturi dezinteresate şi capabil încă să aibă idealuri, la un bărbat încolţit de dificultăţi, care şi-a păstrat o conştiinţă, numai că ştie s-o amuţească la nevoie. Nu e un om rău dar este un om înrăit. Şi apoi vine momentul în care, în Zonă, are de dat propriul său test.

„Fericire pentru toţi, pe gratis, şi hai să nu plece nimeni supărat acasă” este concluzia luminoasă a romanului, exprimând credinţa că omul, în ciuda defectelor şi păcatelor sale, va reuşi să se ridice deasupra suferinţelor şi frustrărilor personale exact atunci când este nevoie.

Cartea este simplă, sinceră, directă, fără fraze sforăitoare, fără explicaţii într-un limbaj savant şi complicat. Se pun Mari Întrebări fără pompoşenia cu care, de obicei, se pun marile întrebări în romane. La un moment dat, stalkerul îşi aminteşte de tatăl său şi această amintire fugară, nu mai lungă de cinci-şase fraze, ne explică mai bine de ce este Redrick aşa cum este decât ar face-o un capitol întreg de rememorări bine stropite cu psihologie. Pe scurt, o lectură la fel de potrivită şi pentru cei care caută acţiunea şi pentru aceia care vor SF de idei.

FILMUL: „Călăuza” (1979) – Andrei Tarkovski

Pe cât de simplu şi de frumos curgător este romanul, pe atât de complicat este filmul făcut după el. Deşi scenariul a fost scris de cei doi autori, este filmul lui Tarkovski, fără îndoială, ceea ce înseamnă că nu e un film SF. Ba mai mult, spre deosebire de „Solaris”, „Călăuza” nici măcar nu recurge la recuzita SF. Extratereştrii sunt uitaţi, de fapt nu este foarte limpede dacă Zona nu cumva a apărut ca rezultat al unei „erori umane”. Accentul cade pe cunoaşterea de sine. Un roman SF de idei, cu acţiune alertă, devine un film contemplativ, analitic, lent, care numai vag are legătură cu povestea din care s-a născut.

Filmul redă o singură călătorie în Zonă, în care călăuza duce un scriitor fără inspiraţie şi un om de ştiinţă către Camera care îndeplineşte orice dorinţă. (Nu mai este un glob de aur). Spre deosebire de Redrick, care intră în zonă ştiind că orice călătorie poate fi ultima şi care de fiecare dată se simte uşurat că a scăpat cu viaţă, Stalkerul lui Tarkovski numai aici se simte liber. Munca lui de călăuză îl face să simtă că şi-a găsit rostul pe lume – acela de a contribui la fericirea altor oameni. Este un act de credinţă, credinţa fiind, aici, opusul rigidităţii şi anume capacitatea de a crede în miracole, de a fi gata să faci loc miraculosului în viaţa ta.

Zona – un act de credinţă?

Inclusiv din partea spectatorului se cere un act de credinţă, atâta timp cât Tarkovski nu ne oferă (intenţionat, evident) nicio dovadă că ZONA e un fenomen real. Am putea chiar să ne imaginăm că stalkerul, cu piuliţele lui aruncate, cu regulile lui bizare, cu comportamentul din ce în ce mai straniu, este un psihopat care i-a atras şi pe alţii în demenţa lui.

Nu vedem niciun pericol, deşi el avertizează mereu asupra lor, apoi una dintre reguli este încălcată fără să apară consecinţe. El singur recunoaşte că nu-i mai întâlneşte pe oameni după ce se întorc din zonă, aşa că nu ştie dacă li se împlinesc dorinţele, iar pentru el nu cere nimic, niciodată. Iniţial, cei doi i se supun, apoi încep să se îndoiască (o metaforă a separării artei şi ştiinţei de credinţă? posibil, judecând după scena din faţa Camerei).

Spre deosebire de optimismul fraţilor Strugaţki, filmul este amar. Camera nu îndeplineşte ceea ce ceri, ci ceea ce doreşti cu adevărat. O rugăminte ca a lui Redrick în „Picnic...” nu este posibilă, fiindcă, spune Scriitorul, nimeni nu are atâta altruism încât, având dreptul la o singură dorinţă, să dorească sincer binele tuturor. Şi, în final, după ce motivaţiile fiecăruia au fost demontate şi expuse în toată laşitatea lor, cei trei pleacă din Zonă fără ca nimeni să fi formulat o dorinţă, fie pentru că nu vor să afle cine sunt cu adevărat, fie pentru că nu cred, fie pentru că se tem să nu descopere că totul e doar o invenţie.

Ce rămâne într-o lume în care scriitorii nu mai sunt mari visători, în care savanţii sunt mânaţi de răzbunări meschine pe care le maschează în dosul grijii pentru omenire şi în care credincioşii se tem să-şi testeze credinţa? Păi miracolul în sine, care există indiferent dacă lumea crede sau nu în el, aşa cum ne arată Tarkovski la final. Sau cel puţin asta înţeleg eu din final, pentru că ultima scenă nu mi se pare deloc ambiguă, aşa cum susţin alţii. Interpretarea mea personală este că, dacă romanul îşi proclama deschis credinţa în bunătatea naturii umane, filmul este unul despre credinţa că miraculosul există, indiferent de (in)capacitatea noastră de a-l vedea.

Nu-i un film uşor de urmărit, cu cadre lente, cu muzică hipnotică, presărat cu discuţii despre sensul artei şi despre rostul omului pe lume. Uneori muzica porneşte în crescendo după care nu se întâmplă nimic. Una dintre cele mai tensionate scene din film se petrece în plină zi, în spaţiu deschis, singurul fundal sonor fiind vântul care agită iarba. Primul sfert al filmului – până când expediţia părăseşte oraşul şi intră în Zonă – turnat în sepia şi cu sonor strident este dificil de îndurat. Există straturi peste straturi de simboluri, pe unele le pricepi, altele simţi cum îţi scapă, pe altele crezi că le-ai înţeles ca peste cinci minute să-ţi dai seama că nu se leagă.

Şi, în general, nimic nu se întâmplă după clişeele hollywoodiene care ne-au (de)format aşteptările, ceea ce pentru unii este o binecuvântare, iar pentru alţii face filmul dificil de urmărit.

Aşa, ca o notă personală, am văzut filmul de patru ori. Romanul nu mai ştiu de câte ori l-am citit dar îmi aduc aminte şi acum unde eram când l-am citit prima dată şi cum a fost să dau peste universul fraţilor Strugaţki.

Articol publicat in 07 Iul, 2010 si semnat Laura Sorin