Frumoasă şi salutară iniţiativa Editurii Casa Radio de a edita o colecţie de audiobookuri în care este asociată şi banda desenată. Nedumerirea mea cea mai mare este însă logistica acestei colecţii. Primele trei titluri apărute în această vară conţin înregistrări de arhivă ale unor piese radiofonice din anii 50. Sunt de acord că vocile aparţin unor maeştri ai teatrului românesc – Tudorel Popa, Octavian Cotescu, Sivia Chicoş, Ştefan Mihăilescu-Brăila sau Cornel Vulpe –, sunt de acord cu rolul lor educativ într-un timp în care cartea nu pătrundea în toate colţurile ţării, în care televiziunea nu exista, iar radioul era Dumnezeul nu doar al informaţiilor, ci şi al culturii. Evident, o editare de colecţie a acestor înregistrări e o bună idee. Pentru colecţionari sau pentru nostalgicii vocilor generaţiei de aur a teatrului românesc. Nu văd însă legătura cu o colecţie de cărţi ce par a se adresa copiilor şi care, prin natura conceptului editorial, repetă greşelile sau omisiunile dramatizărilor radio din acea epocă.
În primă idee, am fost încântat de faptul că produsul Editurii Casa Radio îmi livra o înregistrare de arhivă şi un albumaş BD care ar fi trebuit să-mi ofere partitura vizuală a operei literare. Pentru că oricine îşi poate da seama, o dramatizare audio eludează din cartea de referinţă tocmai partea corespondentă imaginii. Scene complexe de mişcare, urmăriri, peisaje, toate sunt fie eliminate din creaţia audio, fie sunt povestite de un narator ori transpar din dialoguri între personaje. Iar partea BD ar fi trebuit, ziceam, să redea exact ce lipseşte înregistrării audio.
În realitate, autorul conceptului editorial face greşeala să „integreze scenariul radiofonic în BD”, aşa cum se şi menţionează pe pagina de gardă.
Să vedem ce a rezultat.
Ne vom opri asupra titlului „Omul invizibil”, după celebrul roman al lui H.G. Wells. Albumul, subintitulat pe copertă „Roman grafic de Puiu Manu” chiar are valenţele unui album, din punct de vedere tehnic, deoarece a apărut în condiţii grafice ireproşabile, pe hârtie lucioasă şi cu coperte de carton. Singura obiecţie ar fi formatul aflat la jumătatea unui album tradiţional BD.
Încă de la prima pagină, îţi sar în ochi primele inadvertenţe grafice. Personajul care ajunge într-o zi rece de februarie, pe un viscol cumplit, în satul Iping este fără îndoială Omul invizibil. De ce? Pentru că putem vedea decorul prin spaţiile dintre mănuşi şi mâneci, precum şi prin cele dintre bocanci şi pantaloni. Şi nu numai noi le putem vedea, ci ar fi trebuit să le vadă şi proprietarii hanului „Caleaşca şi caii” care însă nu descoperă acest lucru bizar decât la pagina 16. În plus, decorul, destul de modest de altfel, şi costumaţia ţin mai degrabă de universul dickensian, deci de prima jumătate a secolului al XIX-lea. Evident, Wells nu a determinat temporal acţiunea romanului său, dar, tocmai pentru că n-a făcut asta, deducem că se întâmplă în anul în care a apărut cartea, adică 1899. Niciun scriitor care scrie un roman contemporan nu datează epoca în paginile sale, decât dacă data are o semnificaţie anume în naraţiune. Aşadar, costumaţia în preajma anului 1900 nu arăta ca în banda desenată de Puiu Manu. Jobenul din capul personajului era în romanul lui Wells o pălărie de fetru cu boruri mari. În general, jobenurile care apar des în paginile albumului nu mai făceau parte din costumaţia cotidiană, cu atât mai puţin într-un sat din Anglia. Costumaţia epocii poate fi bine văzută în prima partea a celebrului film „Novecento” de Bertolucci, dar şi în albumele foto istorice.
Cum bine se ştie de către cititorii de SF, Griffin – omul invizibil – era un om de ştiinţă care umpluse o cameră de han cu aparatură de cercetare: sticle, eprubete, balanţe, recipiente cu substanţe şi tot ce mai trebuie unui laborator de chimie. N-o să vedeţi aşa ceva în desenele lui Puiu Manu.
Să trecem la acţiunea propriu-zisă.
În pagina 8, doctorul Cuss îi relatează vicarului Bunting întâlnirea cu personajul principal. Este un episod memorabil pentru că are apogeul în momentul în care Griffin îl apucă pe doctor de nas cu mâna sa invizibilă. Vai, acest „amănunt” nu mai apare în banda desenată, iar sperietura groaznică a doctorului pare de neînţeles. Noroc că apare totuşi în varianta audio.
Respectând întocmai partitura radiofonică semnată de Titi Acs, Griffin se demască, rămânând un tip „fără cap” în pagina 16, neimpresionându-l însă pe poliţistul Jaffers, care afirmă că-l va aresta „cu cap sau nu”. În pagina 17 el prinde un om invizibil, care începe să se îmbrace aproape total, pentru a se dezbrăca iar, în pagina 19, ca să poată fugi. Total fără sens. În cartea lui Wells, Griffin îşi dezvelise doar capul, iar poliţistul l-a găsit îmbrăcat şi mâncând pâine cu brânză. Evident că s-a dezbrăcat apoi pentru a se face nevăzut.
Episodul întâlnirii cu vagabondul Marvel (ce nume cu semnificaţii profunde pentru BD!) este atât în carte, cât şi în varianta audio unde este interpretat de Octavian Cotescu, unul savuros. În varianta lui Puiu Manu el devine anost. Vagabondul pare că îl vede pe Griffin, căci îi vorbeşte în faţă, iar decorul nu este câmpia plată descrisă de Wells pentru a mări efectul. Marvel este un personaj atât de bine conturat în cartea lui Wells încât el şi închide povestea, rămânând proprietarul tainic al caietelor de cercetări căutate de toate lumea. Despre aceste caiete nu mai aflăm nimic din varianta audio şi BD.
La pagina 22, vicarul Bunting şi doctorul Cuss profită de fuga lui Griffin şi încep să-i studieze caietele cu însemnări. Dar care e unul şi care e celălalt? Doctorul şi vicarul seamănă acum ca două picături de apă. Dacă în pagina 8 doctorul avea mustaţă, în pagina 23 mustaţa i-a dispărut, dar i-a apărut un fel de cioc.
La pagina 25, episodul cu cei doi şi Griffin se întrerupe brusc şi nu aflăm cum a scăpat omul invizibil din casă, deşi în carte este un episod amplu, cu figuraţie bogată pe care n-ar fi ocolit-o niciun autor BD. Nu ni se arată nici scena asediului cârciumii „La jucătorii de cricket” şi nu ni se explică concret cum şi-a căpătat omul invizibil rana de la mână.
La pagina 26, vânzătorii de ziare strigă despre omul invizibil şi despre faptul că importante sume de bani au dispărut din băncile zonale. Nu apare însă un detaliu esenţial menţionat în carte: „Banii au fost văzuţi zburând prin aer!”
La pagina 27, Griffin îl întreabă pe doctorul Kemp dacă simte cum îi strânge mâna. Desenul însă n-arată că l-ar ţine de mână, aşa că şi strigătele acestuia din caseta următoare „Dă-mi drumul! O să fiu cuminte!” nu-şi au rostul. Griffin nici măcar nu l-a atins.
În prima casetă din pagina 28 dialogurile celor doi se află în aceeaşi bulă, făcând dificilă înţelegerea acestora.
Pagina 29 începe cu promisiunea omului invizibil că va explica mai târziu cum e cu invizibilitatea ţesutului viu, dar o face cu un rând mai jos pentru că elipsa, existentă în carte, a fost eliminată în scenariul audio.
La pagina 32, dar şi în varianta audio, din dizertaţia lui Griffin lipseşte tocmai explicaţia invizibilităţii. În cartea lui Wells ea sună astfel: „Era doar o idee care putea conduce la o metodă prin care putea să devină posibilă scăderea indicelui de refracţie a anumitor substanţe până la acel al aerului.”
La pagina 33, o nouă omisiune, esenţială de data asta, face incromprehensibil atât scenariul radiofonic, cât şi banda desenată. Şi este tocmai episodul în care se arată cum a devenit Griffin invizibil. În sprijinul celor care vor audia vreodată CD-ul sau vor citi banda desenată, îl redau aici din ediţia apărută la Editura tineretului, în 1962, în traducerea de C. Camil şi M. Ralian: „Faza principală se reduce la atât: obiectul transparent, căruia vrei să-i reduci indicele de refracţie, este aşezat între două surse de radiaţii, care emană un soi de vibraţii eterice; despre vibraţiile astea am să-ţi vorbesc pe larg altădată. Nu – nu sunt raze Röntgen; nu ştiu dacă undele astea ale mele au fost descrise, dar pot afirma că sunt destul de bine perceptibile. Înainte de toate aveam nevoie de două dinamuri mici; mi le-am fabricat dintr-un motor obişnuit, cu benzină.” Omisiunea este atât de gravă încât şi Puiu Manu e derutat şi nu înţelege că personajul a devenit invizibil şi apoi fuge dând foc la casă. În imaginile lui vedem un om vizibil, îmbrăcat, care fuge lăsând în urmă o casă în flăcări. Apoi, în imaginea următoare îl descoperim deodată invizibil.
Lipsesc apoi episoade importante şi palpitante, precum infernul de pe străzi, hăituirea din magazinul „Omnium”, atacul casei doctorului Kemp şi urmărirea lui. Scene dinamice care sunt visul oricărui autor de bandă desenată. Iar în scena omorârii omului invizibil, mulţimea lucrătorilor de la canalizare dintr-o piaţă a oraşului e înlocuită de un grup de domni cu jobenuri. Sapa lucrătorului de la canlizare este subtilizată grafic de bastoanele elegante ale burghezilor. Cât despre revenirea spectaculoasă la vizibilitate a cadavrului omului invizibil, aceasta e ingnorată total de grafician.
Întreaga bandă desenată păcătuieşte prin secvenţe „pleonastice” limbajului BD. Imaginea de început arată un personaj mergând prin viscol. Textul punctează inutil: „Afară, viscolul şuieră cumplit…”. La pagina 10, soţia îi şopteşte vicarului: „Nu uita făraşul!”, deşi acesta îl avea în mână. Pagina 16 ni-l arată pe Griffin desfăcându-şi bandajele de pe cap. Textul ne descrie acţiunea pe care o vedem deja. La pagina 36 vedem silueta convenţională a omului invizibil fugind din casa doctorului Kemp. În urma sa, doctorul ţine să ne explice: „A fugit!”
Fidel părţii audio, „romanul grafic” este burduşit pe alocuri cu tone de text, atingând performanţa de a ocupa cu scris mărunt trei sferturi dintr-o casetă. Evident, se poate obiecta că nu există o regulă strictă a ponderii letrajului dintr-o bandă desenată, totuşi cea mai bună regulă este enunţată de Jean-Marc Lainé şi Sylvain Delzant în „Le lettrage des bulles” din seria „Les manuels de la BD” – Editura Eyroles, 2010: „Un bun letraj pe o planşă BD este ca un bun efect special într-un film spectaculos: nu se vede.” În banda desenată de Puiu Manu nu numai că textul se vede excesiv, dar în alte părţi este nejustificat de diluat, ceea ce denotă o neglijenţă în echilibrarea sinopsisului. Adăugaţi la aceasta şi erorile grafice ale autorului, precum scena de la masă din pagina 31, în care doctorul Kemp pare un pitic stând pe un scăunel, la masă cu gigantul Griffin, şi se poate trage concluzia că desenatorul nu s-a implicat cu seriozitate în elaborarea poveştii.
Puiu Manu este unul dintre cei mai prolifici autori români de benzi desenate, cu mii de planşe publicate în 56 de ani de carieră, dar aici se dovedeşte a fi un profesionist în sensul rău al cuvântului. Adică unul care lucrează desene pe bandă, fără a-şi pune problema poveştii. Într-un fel, cam ca Sandu Florea care, acolo în America, trage în tuş planşele comandate fără a-l interesa naraţiunea. Doar că Sandu Florea e foarte atent cu detaliile, iar desenele sale par a fi adevărate lucrări de grafică de şevalet! O bilă neagră pentru Puiu Manu şi la capitolul concepţie personaje. Când eroul principal este un om invizibil, atunci personajele secundare trebuie să fie caractere solide din punct de vedere grafic. Nu avem aşa ceva în acest „roman grafic”. Deşi Wells i-a creat pe soţii Hall, pe Marvel, pe vicarul Bunting, pe proprietarul dughenii de haine vechi de pe lângă Drury Lane…
Sincer să fiu, nu înţeleg nici atitudinea coordonatorului colecţiei – Alexandru Ciubotariu –, cu atât mai mult cu cât a şi lucrat la efecte şi letraj, şi nici a redactorilor editurii care ar fi trebuit să supervizeze producţia şi să constate erorile şi inadvertenţele.
Sunt anumite persoane care susţin că banda desenată românească e bogată, e sublimă şi… există! Da, există, atâta doar că astfel de ediţii nu vor rămâne memorabile în mintea niciunui copil. A unui adult nici atât. Cât despre eventualul impact la străini… ce să mai vorbesc! Şi atunci, la ce servesc astfel de aventuri editoriale?
[...] Continuarea aici [...]
Sunt de acord. Nu servesc la nimic nici nu ar trebui sa apara asa ceva. Banda desenata romanesca in general e un moft lipsit de valori.
Pentru Nicolae: Cu scuzele de rigoare, ai spus nu una, ci mai multe inexactitati. Este o parere pe care o respect, dar daca chiar doresti sa ai o opinie, te inviam la salonul benzii desenate pentru a avea mai multe informatii despre subiect, inainte de a te pronunta. Dupa, te respect si mai mult.
Pentru Parligras:
Ceea ce urmeaza este o parere personala, nu un adevar absolut.
Sunt de fapt bucuros ca o lucrare BD a beneficiat de atat de multa atentie. Dupa cum il stiu pe Puiu Manu si el cu siguranta s-ar simti onorat de atentia care i se acorda.
“Nedumerirea mea cea mai mare este însă logistica acestei colecţii. Primele trei titluri apărute în această vară conţin înregistrări de arhivă ale unor piese radiofonice din anii 50.”
= Nu ar trebui sa fie nici o nedumerire. Al. Ciubotariu putea da toate amanuntele daca ar fi fost intrebat. Albumele aparute in aceasta vara fac parte dintr-o deja mai mare colectie de piese audio cu un anumit format, doar ca nu s-a mai incercat pana acum sa fie integrat si un “albumas” BD (din acest motiv formatul asa de mic, aproape de cel al unui CD).
“Nu văd însă legătura cu o colecţie de cărţi ce par a se adresa copiilor ”
= Nu este vorba de carti, ci de piese de teatru radiofonice.si chiar daca ar fi vorba de carti, chiar ar fi foartebine adresate copiilor si nu numai, pentru a le deschide poate pofta de a citi intreg romanul. Eu consider dimpotriva ca acest concept reprezinta ceva foarte valoros, prin calitatea legaturii dintre sunet si imagine ( stimularea imaginatiei la cel care asculta piesa si IN ACELASI TIMP priveste caseta).
“În realitate, autorul conceptului editorial face greşeala să „integreze scenariul radiofonic în BD”, aşa cum se şi menţionează pe pagina de gardă.”
= cred ca ai inteles de fapt pe dos. De fapt, este o banda desenata care se aude. De aici si unele avantaje:
- reprezinta poate cel mai ieftin film. Avantajul sonorului este ca nu poti da pagina mai repede ca de obicei , cand citesti trebuie sa ti pasul cu ceea ce auzi si astfel sa starui mai mult cu imaginatia asupra casetei. Gesturile, emotiile, dinamica personajelor LE COMPLETEAZA PRIVITORUL, CU IMAGINATIA LUI DE CITITOR-ASCULTATOR. Se implineste astfel o cerinta fundamentala a unei benzi desenate ( vezi spatiul alb dintre doua casete) de stimulare a imaginatiei.
Poate nu am destule argumente sa descriu cat de bine Puiu Manu surprinde unghiul de vizionare, cunoasterea anatomiei, a decupajului, dinamica personajelor, biomecanica lor si emotiile traite si transmise privitorului prin expresivitatea gesturilor. Dupa cum se stie, este un lucru foarte dificil si de fapt un factor limitator al BD-ului sa ti doua sau mai multe personaje intr-o camera si sa le pui sa discute foarte mult timp. Puiu Manu reuseste cu mare succes sa treaca peste aceste dificultati fara ca privitorul sa se plictiseasca.
Foarte importanta este si greutatea de a exprima vizual reprezentarea mentala a naratiunii.
“La pagina 32, dar şi în varianta audio, din dizertaţia lui Griffin lipseşte tocmai explicaţia invizibilităţii. În cartea lui Wells ea sună astfel”
“Lipsesc apoi episoade importante şi palpitante”
“Fidel părţii audio, „romanul grafic” este burduşit pe alocuri cu tone de text”…etc.
= se pleaca din start de la premise false. Puiu Manu NU A PRIMIT O COMANDA DE A REALIZA GRAFIC OPERA ROMANULUI CI DOAR DE A ILUSTRA SCENARIUL TEXTULUI RADIOFONIC RESPECTIV, CU MENTIUNEA EXPRESA TOCMAI DE A INTRODUCE APROAPE TOT TEXTUL AUZIT DIN PIESA, IN CASETELE RESPECTIVE. NU A EXISTAT NICI UN SCENARIU SPECIFIC BD. Realizati ce dificil este? Oricine are cunostinte elementare de BD stie DESIGUR ca trebuie sa existe un echilibru intre text si imagine, si mai ales imaginea sa nu fie strivita de un morman de cuvinte. Vezi deasemenea si cazul de ” pleonasm BD” in prima caseta cand suiera vantul pe strada. Da, repet, este inutil textul daca acel lucru deja se exprima in imagine si era vorba de un album clasic( cu toate ca Scott McCloud in cartea lui nu vede un impediment in acest lucru), dar era un lucru complet nou, si o conditie ceruta de producatori. Personal cand ascult cd-ul, privesc imaginea si citesc si textul, acea imagine subliniata de text, desen si sonor chiar imi da o senzatie de frig foarte reusita. Acel cred ca de fapt a fost si scopul.
“jobenul in opera lui Puiu Manu”
= cred ca este o alegere buna, fiind mai spectaculos grafic decat “palaria de fetru cu boruri largi”.
Jobenul s-a purtat intr-adevar in general de la jumatatea sec XVIII-lea pana la sfarsitul sec XIX, dar nu a fost fixata o zi precisa cand s-a interzis purtarea lui. Si N. Titulescu a purtat joben, si prim ministrul Japoniei cand s-a semnat capitularea dupa cel de-al doilea razboi mondial.
Presupusa determinare gresita a actiunii in timp, datorita jobenului sau lodenului purtat este hazardata.
“Personajul care ajunge într-o zi rece de februarie, pe un viscol cumplit, în satul Iping este fără îndoială Omul invizibil. De ce? Pentru că putem vedea decorul prin spaţiile dintre mănuşi şi mâneci, precum şi prin cele dintre bocanci şi pantaloni.”
= personal cred ca ideea cu manecile si pantalonii mai scurti este de fapt geniala, pentru a SUGERA privitorului invizibilitatea eroului. Daca ar fi sa mergem pe logica lui Parligras, si cei din han ar fi vazut la randul lor si ei acest lucru imediat, atunci poate ar fi fost mai nimerit ca omul invizibil sa fie chiar invizibil complet, si sa nu-l vada nimeni niciodata pe parcursul albumului. Doar era invizibil, nu? Si foarte plauzibil…:)
“Singura obiecţie ar fi formatul aflat la jumătatea unui album tradiţional BD.”
= Parligras are dreptate, este pacat ca albumul are acest format mic, dar motivele le-am explicat mai sus.
Pacat ca nu se observa cu atentie imginea de pe coperta. Plansa originala este o mica opera de arta, in culori pictate foarte minutios cu pensula, unde expresivitatea personajului, amosfera rece de afara, echilibrul corpului prin miscarea mainilor,unduirea trunchiului si dinamica liniei umerilor parca cu urechile intre umeri, vantul care suiera si ii flutura fularul si hainele, viscolul agresiv, senzatia aceea stranie a hainelor lui goale, toate contureaza foarte bine personajul si anunta o lucrare de calitate.
“Să trecem la acţiunea propriu-zisă.”
“Cum bine se ştie de către cititorii de SF, Griffin – omul invizibil – era un om de ştiinţă care umpluse o cameră de han cu aparatură de cercetare: sticle, eprubete, balanţe, recipiente cu substanţe şi tot ce mai trebuie unui laborator de chimie. N-o să vedeţi aşa ceva în desenele lui Puiu Manu.”
= eroare, la pagina 8, in caseta 3 se poate observa cu usurinta aparatura de cercetare.
“În pagina 8, doctorul Cuss îi relatează vicarului Bunting întâlnirea cu personajul principal. Este un episod memorabil pentru că are apogeul în momentul în care Griffin îl apucă pe doctor de nas cu mâna sa invizibilă. Vai, acest „amănunt” nu mai apare în banda desenată, iar sperietura groaznică a doctorului pare de neînţeles. Noroc că apare totuşi în varianta audio.”
= Parligras are dreptate. Imaginea nu se regaseste, nu stiu motivele.
“În pagina 17 el (politistul) prinde un om invizibil, care începe să se îmbrace aproape total, pentru a se dezbrăca iar, în pagina 19, ca să poată fugi. Total fără sens. În cartea lui Wells, Griffin îşi dezvelise doar capul, iar poliţistul l-a găsit îmbrăcat şi mâncând pâine cu brânză. Evident că s-a dezbrăcat apoi pentru a se face nevăzut.”
= totul are sens si fara unele omisiuni. Firul naratiunii este foarte clar. Omul invizibil se imbraca, deoarece a spus ca se preda, el fusese prins in prima ipostaza. In urma acuzatiilor de furt si amenintarii cu catusele, a hotarat sa evadeze si se dezbraca.
Parligras are dreptate, imaginea cand el mananca branza se regaseste in audio dar nu in album. Deasemenea, el era deja imbracat cand a fost prins de politist dar fara sa-i fie vizibil capul. Caseta 3 de la pagina 17 trebuia sa-l infatiseze pe acesta imbracat astfel. Totusi, nu cred ca acest lucru impiedica cumva cititorul sa inteleaga ceea ce se intampla in acea scena.
“Episodul întâlnirii cu vagabondul Marvel … În varianta lui Puiu Manu el devine anost. Vagabondul pare că îl vede pe Griffin, căci îi vorbeşte în faţă, iar decorul nu este câmpia plată descrisă de Wells pentru a mări efectul. Marvel este un personaj atât de bine conturat în cartea lui Wells încât el şi închide povestea, rămânând proprietarul tainic al caietelor de cercetări căutate de toate lumea. Despre aceste caiete nu mai aflăm nimic din varianta audio şi BD.”
= eroare, nu cred ca episodul este anost. De fapt, expresivitatea gesturilor vagabondului insotesc foarte bine sonorul, aerul de mahmureala degajat de acesta din casetele 2, si 3 pagina 20, sperietura din caseta 4, pag. 20, postura corpului cu mainile in sold si neancrederea din caseta 3 pag. pag.21, bajbaitul cu mainile intinse (coatele intinse si umerii plasati in fata ca atunci cand doresti sa ajungi la ceva situat undeva mai departe si genunchii flexati pentru a inainta spre ceva cu mare bagare de seama – ca la baba oarba) din cas.4 pag. 21, cas. 2 pag 22.
Referitor la relief, scena cred ca este destul de sugestiva si asa. Nu cred ca daca au fost sugerate vag niste elemente de decor pe fundal, momentul isi pierde din intensitate si cititorul va fi confuz, pierzand firul povestirii, mai ales ca scenariul primit pe hartie a fost doar ceea ce se aude ca sonor.
Referitor la faptul ca Marvel era intors spre cel cu care discuta, il invit pe Parligras sa faca un mic experiment. Sa se lase legat la ochi si cineva sa discute cu el. Sunt curios cum ar proceda mai repede si eficient? S-ar intoarce catre vocea pe care o aude VENIND DINTR-O ANUMITA DIRECTIE, sau ar ramane nemiscat crezand ca ceea ce se aude ar fi un glas divin?
“La pagina 22, vicarul Bunting şi doctorul Cuss profită de fuga lui Griffin şi încep să-i studieze caietele cu însemnări. Dar care e unul şi care e celălalt? Doctorul şi vicarul seamănă acum ca două picături de apă. Dacă în pagina 8 doctorul avea mustaţă, în pagina 23 mustaţa i-a dispărut, dar i-a apărut un fel de cioc”
= Parligras are dreptate, mustata a disparut si a aparut ciocul, iar personajele seamana intre ele, dar nu sunt ca doua picaturi de apa deoarece unul poarta foarte clar imbracaminte de vicar si doctorul haine obisnuite.
“La pagina 25, episodul cu cei doi şi Griffin se întrerupe brusc şi nu aflăm cum a scăpat omul invizibil din casă, deşi în carte este un episod amplu, cu figuraţie bogată pe care n-ar fi ocolit-o niciun autor BD. Nu ni se arată nici scena asediului cârciumii „La jucătorii de cricket” şi nu ni se explică concret cum şi-a căpătat omul invizibil rana de la mână”
= eroare, se raporteaza din nou la carte, scenariul primit nu este cel al cartii ci cel destinat auditiei.
“La pagina 26…”
= idem vezi mai sus
“La pagina 27, Griffin îl întreabă pe doctorul Kemp dacă simte cum îi strânge mâna. Desenul însă n-arată că l-ar ţine de mână, aşa că şi strigătele acestuia din caseta următoare „Dă-mi drumul! O să fiu cuminte!” nu-şi au rostul. Griffin nici măcar nu l-a atins.”
= eroare. Se stie ca spatiul timp poate fi extins intr-o caseta, adica sa se petreaca multe lucruri si imaginea sa nu surprinda decat un moment, mai ales cand exista un schimb de dialoguri. Personajele in acest timp nu stau stane de piatra, ele continua sa se miste in imaginatia privitorului. Caseta 2 pag.27 prin gestul pe care il face dr Kemp, poate fi interpretata si ca momentul cand acesta isi retrage bratul DUPA ce fusese atins de Griffin. Puiu Manu fiind oricum un maestru al miscarilor expresive cred ca a preferat sa exprime prin gesturile lor subiectul discutiei si sa lase privitorul sa completeze singur actiunea in extenso, cum spuneam mai sus. Aici este o mare diferenta. Foarte multi ar fi desenat aceasta scena cum spune Parligras, adica normal cu bratele care se atingeau, dar tocmai astfel de diferente ii fac pe unii mai “deosebiti”. (vezi de Puiu Manu coperta de la Soimii Moldovei spre exemplu, unde 95% dintre desenatori ar fi desenat personajul principal de pe cal cu sabia ridicata clasic deasupra capului, dar el a preferat sa aleaga momentul in care calaretul DEJA A FACUT ACTIUNEA DE TAIERE, SI ESTE PE CALE SA SCHIMBE REVERSUL MISCARII CU O ALTA MISCARE. Sau coperta de la volumul ilustrat” Daizo si feciorii sai” unde calaretul nu sta pur si simplu pe un cal, (ca la cei 95 % despre care vorbeam) ci a preferat momentul in care calaretul isi struneste brusc calul din goana tragand puternic de capastru, apasand cu toata greutatea in scarile de la sa cu genunchii intinsi pentru a mari efectul franarii. Postura calului cu capul intr-o parte parca in secunda urmatoare tinde sa se schimbe si sa iasa din pagina. Cred ca Puiu Manu reuseste foarte bine SA GASEASCA ACEL MOMENT IN CARE CEEA CE PRECEDE EVENIMENTUL RESPECTIV SI CEEA CE URMEAZA SE COMPRIMA INTR-UN SINGUR PUNCT, chiar daca in unele lucrari ca omul invizibil “cade prada superficialitatii si se dovedeste a fi un “profesionist in sensul rau al cuvantului”.
“În prima casetă din pagina 28 dialogurile celor doi se află în aceeaşi bulă, făcând dificilă înţelegerea acestora
“.
= Parligras are dreptate. Consider insa ca din cauza dorintei exprese a celor de la editura ca tot textul sa intre in casete, s-au ivit astfel de probleme. Dealtfel, daca se urmareste textul audio in caseta si se citeste simplu de sus in jos, nu poate fi nici o confuzie intre cine si cine vorbeste primul.
“Pagina 29 începe cu promisiunea omului invizibil că va explica mai târziu cum e cu invizibilitatea ţesutului viu, dar o face cu un rând mai jos pentru că elipsa, existentă în carte, a fost eliminată în scenariul audio.”
= aceasta este si explicatia, lipseste din scenariul audio.
Motivele momentelor existente in carte si lipsa lor din album sau scenariul radiofonic le-am expus mai sus pt pag. 32, 33, etc.
“Omisiunea este atât de gravă încât şi Puiu Manu e derutat şi nu înţelege că personajul a devenit invizibil şi apoi fuge dând foc la casă. În imaginile lui vedem un om vizibil, îmbrăcat, care fuge lăsând în urmă o casă în flăcări. Apoi, în imaginea următoare îl descoperim deodată invizibil”
Parligras are dreptate, este o gresala in aceasta secventa cu casa in flacari. Dar e chiar atat de grava? Tot Griffin era, chiar daca intr-adevar trebuia desenat invizibil. Eu as lasa cititorii sa se pronunte.
Despre motivele “pleonasmului BD” am discutat.
“Sincer să fiu, nu înţeleg nici atitudinea coordonatorului colecţiei – Alexandru Ciubotariu –, cu atât mai mult cu cât a şi lucrat la efecte şi letraj, şi nici a redactorilor editurii care ar fi trebuit să supervizeze producţia şi să constate erorile şi inadvertenţele”
= de ce Parligras nu-l suna pur si simplu direct pe Ciubotariu? Ar fi mult mai simplu in loc sa pierdem atat timp aici. Cred ca se face dintr-un minuscul tantar un ditamai grandios armasar caruia ii ies flacari pe nas… Si se doreste ca acest lucru sa se auda si in spatiul public…
“Sunt anumite persoane care susţin că banda desenată românească e bogată, e sublimă şi… există! Da, există, atâta doar că astfel de ediţii nu vor rămâne memorabile în mintea niciunui copil. A unui adult nici atât. Cât despre eventualul impact la străini… ce să mai vorbesc! Şi atunci, la ce servesc astfel de aventuri editoriale?”
= nu cred sa fie atat de bogata banda desenata romaneasca, si poate nici sublima, dar daca referirea se face la o anumita persoana pe care o banuiesc, atunci sensul acestei fraze este complet stupid. Fara eforturile acelei persoane si in foarte mare masura si ale voastre banda romaneasca dupa 90 ar fi fost mult mai saraca, si clipele de bucurie pe care ni le-ati daruit noua cititorilor nu ar fi existat.
In loc sa stati de vorba la o bere, si aceste opinii sa fie impartasite in cercul specialistilor, se prefera cred ca discutia sa fie auzita din coltul strazii ca la niste precupete, care daca nu afla si altcineva nu se simt bine.
“astfel de ediţii nu vor rămâne memorabile în mintea niciunui copil. A unui adult nici atât. Cât despre eventualul impact la străini… ce să mai vorbesc! Şi atunci, la ce servesc astfel de aventuri editoriale?”
= o afirmatie gratuita, care generalizeaza o parere subiectiva. Nefiind o parere personala si realitatea fiind insa arbitrul suprem, aceasta ne indica faptul ca “aventura editoriala” despre care vorbim se vinde ca painea calda si toate persoanele din anturajul meu, adultii precum si copiii de la cateva scoli din Bucuresti le-au primit cu mare incantare.
Eu cred ca pe langa multe observatii adevarate si pertinente, ar fi fost etic sa prezentati si alte plusuri ale acestei lucrari in afara de conditiile tipografice pomenite (si meritate), o lucrare la care s-a depus foarte mult efort aproape pe gratis dupa cum spuneam si care cu siguranta nu a fost conceputa “pe banda”.
@Concret Ramirez
Vă înţeleg că sunteţi fan înfocat de-al lui Puiu Manu, dar argumentele dumneavoastră nu mi se par suficient de solide. Explicaţii şi exemplificări în plus în sprijinul meterialului meu le puteţi găsi pe site-ul lumiparalele.ro
@viorelsf
Se pare ca si eu trebuie sa va inteleg ca aveati nevoie de publicitate pentru site-ul dvs. si ati ales un subiect pe masura. Contraargumentele mele le gasiti pe acelasi site lumiparalele.ro.
@Concret Ramirez
Dumneavoastră sunteţi cel care aţi postat şi acolo, şi aici argumentaţia. Vreţi să vă răspund aici ce am răspuns şi acolo? Altfel nu înţeleg scopul.