REVISTA NAUTILUS / Articole / Virtualizare (I)

Virtualizare (I)

rares_iordache • 9:03 - 03.01.2011 • 

Constituire, avatar şi dorinţă

Noile tehnologii sunt motorul prim pentru ceea ce semnifică „realitatea virtuală” sau „spaţiul virtual”. Din acest punct de vedere avansul tehnologic a oferit posibilitatea reanalizării subiectului/eului din perspectiva constituirii sale într-un anumit spaţiu, mai exact: spaţiul virtual. Există noi tematizări şi noi paradigme care gravitează în jurul eului ce este pus în faţa provocării de a se constitui în spaţiul virtual. Acest din urmă element este, de fapt, o consecinţă firească a stadiului ştiinţific-tehnologic actual. De aici apare dorinţa efectivă de a deveni virtuali, iar înlănţuirea se contruieşte de la sine. Mirajul tehnicii este nu în mod necesar stadiul actual al ei, cât produsul rezultat, iar omenirea este uimită de minunăţiile tehnicii. Aceasta este o civilizaţie a hiperrealului, cum ar spune Baudrillard. De fapt, aceasta este noua necesitate, în care care eul nu mai poate fi eu dacă nu se simulează sau dacă nu îşi construieşte un avatar. Pasul făcut de eu în spaţiul virtual devine încet o tendinţă obsesivă, o dorinţă inconştientă prin care se doreşte renunţarea a limitările reale şi ale realului. Eul din realitate se vede pus în faţa unei constituiri a sa în spaţiul virtual. Dar dacă “a fi eu” înseamnă “a fi conştiinţă”, atunci virtualizarea acestuia comportă inclusive necesitatea translaţiei conştiinţei în spaţiul virtual. Se impune astfel încărcarea conştiinţei în calculator şi acordarea libertăţii de acţiune pe internet. Acum suntem puşi într-o situaţie similară celei existente în Alegerea lui Hobson.  Analiză logică: conştiinţa este o singularitate, eul este conştiinţă, de unde rezultă că eul însuşi ar trebui să fie o singularitate! Raţionamentul ar fi invalidat de reduplicarea eului în spaţiul virtual, atunci când singularitatea însăşi este reduplicată.

Paranteză: Ce este o singularitate?

Accelerarea progresului tehnologic este principala preocupare a acestui secol. Unul dintre punctele cheie ale acestui avans este desigur dezvoltarea „entităţilor” mai mari decât inteligenţa umană. Un argument puternic în acest sens l-ar putea reprezenta construirea unor calculatoare cu o capacitate mai mare decât capacitatea creierului uman (zece la puterea paisprezece), ceea ce ar puea însemna o potenţială „trezire” a acestor maşini. De fapt, se vehiculează chiar de conştiinţa unor astfel de calculatoare care ar fi similară celei existente la oameni, cum spune Vernor Vinge în What is singularity. Progresul în domeniul calculatoarelor a urmat o linie ascendentă mai ales în ultimele decade, iar lucrul acesta a făcut posibile o serie întreagă de ipoteze din partea unor forum-uri internaţionale, cum ar fi chiar NASA. Se vorbeşte mai curând despre un timp în care vechile metode vor fi înlocuite de altele noi care vor caracteriza întreg procesul evolutiv de până atunci. Acel Golden Age al literaturii science fiction este depăşit în practică încât se poate vorbi deja despre o adevărată science of fiction. Acesta este un moment în timp evaluat cuvintele cheie fiind „accelerare” sau „progres”. Oamenii de ştiinţă consideră acest timp o situare viitoare a societăţii umane, chiar dacă există şi lucruri destul de neclare în ceea ce priveşte această posibilă stare de lucruri. Aceasta este o singularitate, însă nu este echivalentă cu semnificaţia singularităţii tehnologice. Era acestei gândiri post-metafizice, cum ar spune Rorty, devine o eră a post-umanului, în care depăşirile nu vor avea în cauză diferitele paradigme mai mult sau mai puţin ştiinţifice, ci chiar sfera umană.

Spaţiul virtual: un univers de umbre

„La urma urmei ce poate fi definit ca un spaţiu virtual? În ultimii ani, termenul a devenit atotcuprinzător, înglobând orice, de la e-mail şi până la GameBoy… Mulţi comentatori au imaginat realitatea virtuală drept un spaţiu transcendent, ca pe ceva sublim, superior realităţii obişnuite, de parcă fiecare computer ar fi o poartă către un univers de umbre al spaţiului infinit, accesibil prin mijloace electronice” (Markley, Robert, Virtual Realities and Their Discontents).

Principala dorinţă a eului în acest nou cadru dezvoltat tehnologic este să-şi găsească un nou loc, re-constituirea sa fiind iminentă. Provocarea este păşirea în spaţiul virtual, acolo unde eul  îşi va dezvolta/ crea  multiple feţe. Ajuns în spaţiul virtual, subiectul renunţă la sine, la eul real? Avatarul vine să întărească acest lucru: virtualizarea propune tocmai dezbărarea de real. Nimic din eul real nu mai contează, iar ceea ce era cândva numai „idealizat” devine act. Ceea ce contează este faţa cu care circulă eul în spaţiul virtual, acel avatar care stă exemplu pentru dorinţa certă de virtualizare a realităţii. Ceea ce este dorit devine obiectul fantasmat, care se materializează în noul spaţiu de lucru al eului. Dorinţa se realizează în absenţa obiectului, iar esenţa ei este absenţa însăşi. Funcţionalitatea ei survine din faptul că producerea se realizează în absenţa obiectului şi că aceasta, dorinţa, potenţează fantasmarea obiectului însuşi. Eul va începe să joace un rol dublu: el este cel care îşi proiectează dorinţa, devenind în momentul constituirii în virtual obiectul fantasmării. Eul devine astfel cel care acţionează şi cel-dorit într-un sens simultan. Noul situs este unul care va scăpa mereu determinărilor, o umbră neputând fi prinsă sau captată fotografic. Dorinţa de virtualizare exprimă trecerea eului  pe un tărâm al umbrelor, acolo unde persistă iluzia  independenţei totale de realitate.

1937 vizualizari

Un comentariu

  1. […] mai mult pe revistanautilus.ro Tags: avatar, constituire, dorință, eu, rareș iordache, revista nautilus, spațiu virtual, […]

Lasă un comentariu

Vă rugăm să comentați la subiect și să nu îi jigniți pe ceilalți interlocutori. În caz contrar, comentariul nu va fi aprobat sau va fi editat. Vă mulțumim. Pentru comentarii ce nu sunt legate de articolul de mai sus, folosiți pagina de Contact.