REVISTA NAUTILUS / Articole / Viitorul trecut

Viitorul trecut

Victor Martin • 15:42 - 01.03.2013 • 

Cred că trebuie să oferim cititorilor un viitor mai bun decât trecutul. Nu cred că trebuie să le edităm trecutul reşapat pe post de viitor, nici măcar în science fiction.

M-am gândit la acest lucru în momentul în care am vrut să cumpăr biscuiţi cu cremă de cacao. Fiind mai multe feluri de astfel de biscuiţi, vânzătoarea mi-a spus: „Luaţi din aştia! Sunt science fiction de buni”. Deşi, în acceptiunea vânzătoarei, „science fiction de buni” însemna „foarte buni”, biscuiţii erau departe, calitativ, chiar şi de biscuiţii cu cremă de cacao din adolescenţa mea SF-istă.

Azi, deşi viitorul ar trebui să fie viitor şi trecutul trecut, viitorul încearcă să se întoarcă în trecut, să-l resusciteze, să-l îngurgiteze, să se umfle de el, să crape de atâta trecut. Pentru a nu face reclamă, nu dau nume, nu fac studiu de caz; doar afirm.

E adevărat, fără un trecut sigur, nu avem nici un viitor, dar asta nu înseamnă că trebuie să ne construim viitorul din trecut, ci trebuie doar să învăţăm câte ceva din trecut pentru a ne crea noi  repere, repere ale viitorului. Nu trebuie să utilizăm reperele trecutului apropiat din faţa unui trecut mai mai puţin apropiat.

Pentru a face asta, e nevoie să ne întâlnim cu toţii, să hotărâm un trecut comun şi să stabilim nişte repere comune, menite să ne ducă spre un viitor comun. Asta e foarte greu, dacă nu imposibil. Nu putem fi la fel; nici la fel de inteligenţi, nici la fel de proşti. Chiar grupaţi pe coterii, avem felurite tipuri de inteligenţă sau felurite tipuri de prostie.

Oricât ne-am zbate noi să avem o unitate în diversitate, fandomul rămâne tot fărâmiţat. Nu putem avea un trecut comun, nu avem un viitor comun.

Cu cât trece mai mult timp, în loc să fie mai unit, fandomul science fiction românesc se erodează şi se divizează tot mai profund.

Cei fără de trecut, îşi inventează câte unul. Nu e science fictionul un tărâm al imaginaţiei? Este, iar asta permite trecerea de la imaginarea textului la imaginarea oricărei realităţi posibile, întorcând scara valorilor cu susul în jos.

Pentru mult prea mulţi, în trecutul lor, era foarte bine. Timpul era mai puţin, viaţa părându-le mai lungă, tocmai din cauza asta. Erau tineri, inconştienţi. Deloc dispuşi să accepte viitorul, vin acum să-l construiască după matriţe proprii. Asta nu înseamnă că trebuie neapărat să le acceptăm viitorul, cum spun ei din ce în ce mai incisiv. La trecuturi diferite, putem avea pretenţii la viitoruri diferite. Dumnezeu n-a făcut lumea la fel, cum spun unii. Dimpotrivă: Dumnezeu a făcut lumea împărţită, pe tipare genetice bine stabilite.

Speranţa într-un viitor mai bun e, de fapt, speranţa într-un trecut mai bun, iar trecutul, oricât l-ai împărţi în trecuturile unora sau altora, n-a fost deloc bun pentru unii.

Pentru mulţi, viitorul aproape că nici nu există sau, într-un caz ironic spus fericit, e ceva nesigur. E doar un punct de trecere către cine ştie ce s-o mai putea întâmpla în science fiction-ul acesta.

Când viitorul este diluat în trecut, capătă numele acestuia. Nu mai există sau există numai printr-o anumită formă de trecut, cea convenabilă pentru unii. Este trecutul care devine, este viitorul trecut. Trecut chiar înainte de a putea fi anticipat.

Dacă este doar al unora, de ce ar mai scruta vizionarii viitorul? Ce mai poate însemna pentru ei trecutul care devine, în orice clipă, viitorul?

Fără un trecut sigur, viitorul e în ceaţă. Când ni se urează un viitor mai bun, nu se spune, mai bun decât ce? Mai bun decât orice variantă posibilă de viitor devenit trecut, poate, viitor în care nu ţi-ar face nici o plăcere să trăieşti distopic.

Cine este acela care ne hotărăşte nouă un viitor sau altul? Cine este acela care hotărăşte ce viitor este bun pentru el sau pentru tine, în multitudinea de viitoruri propuse? Cine hotărăşte dacă eşti singur sau nu pe câmpul de luptă al unui viitor mai bun?

Dacă nu te bagi în viitorul decidenţilor nedoriţi de nimeni, poţi rămâne fără nici un viitor. Are vreun rost să cauţi diferenţa dintre orb şi cel ce nu vrea să vadă?

Cele spuse de mine pot fi considerate elucubraţii şi chiar sunt elucubraţii pentru cei ce n-au nici un interes să înţeleagă ceva; sunt scrise special pentru aceştia. Cei ce înţeleg, nu au nevoie să citească; îşi pot imagina şi singuri aceste lucruri. Azi, omul ştie ce spune, dar nu mai e obligat să spună chiar tot ce ştie, să facă deliciul celor interesaţi de astfel de delicii.

„Fericire să fie, că de necazuri suntem sătui!” e nonsensul acestor vremuri de viitor trecut.

1316 vizualizari

Lasă un comentariu

Vă rugăm să comentați la subiect și să nu îi jigniți pe ceilalți interlocutori. În caz contrar, comentariul nu va fi aprobat sau va fi editat. Vă mulțumim. Pentru comentarii ce nu sunt legate de articolul de mai sus, folosiți pagina de Contact.