REVISTA NAUTILUS / Articole / Viitorul nu este un tărim fermecator: despre „Epuizarea” SF-ului – John H. Stevens (S.U.A.)

Viitorul nu este un tărim fermecator: despre „Epuizarea” SF-ului – John H. Stevens (S.U.A.)

John Stevens • 8:57 - 03.11.2012 • 

Nu cred că aş putea scrie SF dacă n-aş fi fost dezamagit de zone mari ale domeniului. Acelea fiind tocmai interfeţele interesante unde pot începe să simt că imaginaţia mea este cu adevărat  folositoare. Deci, în acest sens aş fi un pic îngrijorat dacă totul ar fi  în regulă cu SF-ul. Nu cred că este – dar în definitiv, nu cred că a fost vreodată. Mai degrabă decît a percepe o criză specifică afectînd acum un  anumit  SF, văd domeniul ca fiind într-o stare constantă de stagnare şi de reînnoire, în mod constant epuizîndu-se, în mod constant descoperind noi posibilităţi” –  Alastair Reynolds

Problema poate fi, cred, că science-fiction-ul şi-a  pierdut încrederea în viitor. Sau poate că ar fi mai corect să spunem că şi-a pierdut încrederea că viitorul poate fi înţeles” – Paul Kincaid

 

Eram decis să scriu mai mult despre lumile posibile, în lumina celor în mod clar imposibile (cum ar fi cele din romanul lui Amos Tutuola, „The Palm-Wind Drinkard”) şi despre cele care se joacă  ele însele cu ideea posibilităţii (cum ar fi din „The House of Discarded Dreams” de Ekaterina Sedia) , dar internetul a luat foc din cauza discuţiilor despre recentul eseu al lui Paul Kincaid despre „epuizarea” SF-ului, publicat în L.A. Times Review of Books. După ce am citit recenzia lui Paul Kincaid, un interviu de-al său şi cîteva dintre răspunsuri, am dorit să examinez nucleul argumentelor sale şi cele ale lui Jonathan McCalmont¹ care a dezvoltat ideile lui Paul Kincaid. Fiecare caracterizează „genul” utilizînd idei generale despre idealurile şi caracteristicile sale şi sînt de acord că „genul” nu-şi dă măsura întregului său potenţial. Întrebarea mea este: se ajunge prin intermediul acestei abordări la fondul problemei percepute de Paul Kincaid şi Jonathan McCalmont şi dacă nu, cum se schimbă natura problemei ? Cred că Paul Kincaid şi Jonathan McCalmont au  dreptate în privinţa lipsei de perspicacitate sau de inovaţie a unor povestiri, şi că domeniul, oricum ar fi definit acesta, debordează de conflicte între categoriile familiarului şi inovaţiei. Totuşi, această concluzie nu este surprinzătoare, cea mai mare a parte a istorisirii unor poveşti constă în reproducerea, reformatarea, precum şi în crearea confortului  creat prin tensiunile dintre aşteptat şi neaşteptat. Dar ideea că ar fi fost atinsă o nouă profunzime a plictisului care ar fi deviat SF-ul de pe traiectoria sa şi l-ar fi impurificat, este excesivă. Legea lui Sturgeon a fost în vigoare pe deplin pe tot decursul istoriei SF-ului, şi în general pe tot decursul istoriei literaturii. Şi cu toate acestea, ambele eseuri se uită înapoi, dacă nu spre o vîrstă de aur, cel puţin spre una părînd mai propice. Există o nostalgie conservatoare în ambele texte, referitoare la o stare trecută a SF-ului, la modul în care SF-ul era imaginat în trecut, ca şi cum ar spune : îţi aduce aminte cînd visam într-un mod pozitiv despre viitor ?

Kincaid a clarificat într-un interviu că „Nu văd necesitatea existenţei unui „nou  pozitivism” sau a unui „nou progresivism”  dar chiar înainte de această afirmaţie a menţionat  că un fel de perspectivă pozitivă este de fapt chintesenţa descrierii viitorului. Ambele abordări pleacă de la ideea că un gen nu este compus doar din tropi sau tendinţe, ci dintr-o convingere sau o meta-ideologie. Sînt lucruri pe care SF-ul ar trebui să le facă, există obiective care ar trebui să fie îndeplinite. SF-ul n-ar trebui să fie doar despre viitor, ci ar trebui să speculeze cu privire la acesta într-un mod constructiv şi concentrat printr-o proiecţie de tip flash forward  care să înşface şi să creeze viitorul pentru noi. SF-ul ar trebui să creeze viitoruri inteligibile, conţinînd un fel de lecţie pe care cititorul să o digere.

Ceea ce ar fi slăbit SF-ul ar fi mixarea sa cu alte genuri. Ambii eseişti bocesc disoluţia genului şi fuzionarea cu alte genuri, ceea ce pentru ei ar fi secat capacităţile şi efectele genului, dacă nu cumva chiar fiind o scuză pentru a fi prea vesel sau neglijent cu ştiinţa. Alte genuri trebuie înhămate şi valorificate pentru realizarea misiunii fundamentale a genului, şi nu pentru a servi ca o distragere de la acest scop. Şi aici este locul unde simt că argumentele celor doi eseişti se clatină, deoarece aceştia se concentrează asupra „genului” considerat a fi un instrument cu un scop precis, ca un fel de minte colectivă animată de scriitori. Ambii analizează autori individuali şi textele acestora, dar doar pentru a-i da ca exemple de tendinţe mai ample sau a-i prezenta ca excepţii de la concluzia că SF-ul „în sine” este epuizat şi degradat, esenţa mesajului fiind că acele povestiri denumite ca fiind „cele mai bune” ne sînt prezentate ca fiind elocvente cu privire la starea insularităţii şi degradării genului.

În interviul² său postat pe blogul  „Nerds of a Feather”, Paul Kincaid decapează „conservatorismul aparent” al multor texte SF, dar ideea lui în privinţa vitalitaţii pare să provină din idealizarea SF-ului clasic şi din fetişizarea capacității acestuia de inovare.  Inovarea, surpriza, novum-ul,  „sense of wonder”-ul… toate acestea sînt invocate ca fiind elemente centrale ale SF-ului şi toate par să lipsească, sau să fie prost utilizate, în ceea ce este considerată cea mai bună proză scurtă a domeniului. Conservatorismul este unul existenţial, aşa cum observă Kincaid, „Nemaifiind sigur în privinţa viitorului, opţiunile unui scriitor SF par a fi prezentarea unui viitor care este fie magic fie neinteligibil (precum cum Valente sau Grant), fie de  a reveni la viitoruri vechi şi mai familiare (precum Bear)”. Paul Kincaid nu doreşte ca rachetele şi roboţii să revină în mod central în SF, el este în căutarea a ceva mult mai filosofic. Şi totuşi, faptul că Paul Kinacid pare a fi mai împăciuitor cu textele care reproduc acea familiaritate care seamănă mai mult cu SF-ul pentru care pledează, valorizează opţiunea sa.

Dar ce se întâmplă dacă acel ideal nu este o proprietate eternă a genului, ci numai una tranzitivă ? Ce se întâmplă dacă SF-ul e ceva mai mult decît poveştile care încearcă să înţeleagă viitorul comentînd asupra prezentului ?  Jonathan McCalmont duce argumentaţia mai departe decît Paul Kincaid, atribuind motivaţii şi eşecuri autorilor înşişi, în timp ce Paul Kincaid, rămîne aşa cum a reiterat într-un interviu, „descriptiv”, cu privire la ceea ce povestirile realizează sau nu. McCalmont dezvoltă de asemenea, o critică a eclipsării  „postmoderne” a SF-ului şi amîndoi leagă starea generală de epuizare cît şi eventuala salvare a SF-ului de concubinajul cu neoliberalismul. McCalmont consideră că forţele culturale şi politico-economice ale neoliberalismului se hrănesc din slăbirea SF-ului. Nimeni nu este scutit, în evaluarea lui McCalmont, nici măcar cei pe care îi laudă. Într-o ciudată digresiune el observă că toţi autorii par să fie constrînşi de forţele din interiorul şi din afara genului să producă aceleaşi gunoaie comerciale precum nucleul mercantilist-consumist, în loc de a folosi propriile lor experienţe şi convingeri pentru a critica sistemul. Apoi Jonathan Mc Calmont îi acuză pe autorii bărbaţi de rasă albă, care inovează că încearcă să-şi subordoneze critica genului. În final, toată lumea pare a fi o parte a problemei, pentru că toată lumea este oarecum subordonată genului, chiar în timp ce îl abuzează.

Jonathan McCalmont susţine că „sensul acestui eseu nu a fost niciodată de a face declaraţii monolitice cu privire la adevărata natură a science fiction-ului, ci mai degrabă să atragă atenţia asupra unei vaste arii narative a detaşării, care a transformat mainstream-ul science fiction-ului într-un vid postmodern.”

McCalmont ar dori mai degrabă  „să vadă SF-ul profitînd de această oportunitate istorică, redescoperind moştenirea angajamentului, responsabilităţii  şi a predicţiei”, decît să continue să se implice în ceea ce par a fi nişte eforturi linguşitoare şi comode conceptual. Şi-ar dori o întoarcere la idealurile măreţe şi la potenţialul revoluţionar al SF-ului, stoparea savurării auto-ironiei şi exprimarea unor declaraţii îndrăzneţe referitoare la mersul actual al lucrurilor.

Dar viitorul nu mai este ceea ce era şi acest lucru nu este doar un efect al refracţiei prin lentila post-modernismului. Problema nu este vreo seducătoare abordare literară sau vreo ideologie care se iţeşte pe propriul risc şi convingere. Şi nu mi se pare nicidecum că autorii SF în totalitatea lor ar fi epuizaţi, leneşi, ezitanți, sau goliţi de idei, sau că „genul” SF ar fi epuizat. Problema de fond este că timpul a mers înainte, lumea s-a schimbat, iar „SF”-ul şi „genul” nu mai sînt actanţi, ci doar „convenţii” şi  instrumente discursive pe care toţi cei implicaţi în domeniu le reproduc şi le refasonează.  Domeniul producţiei culturale este atît static cît şi dinamic, fiind consolidat sau contestat de persoane individuale: cititori, scriitori, antologatori, editori, librari, fani. Dacă science fiction-ul pare obosit, nu este pentru că şi-ar fi pierdut din vedere trecutul, ci pentru că prezentul este un loc diferit iar viitorul este în acelaşi timp în curs de formare cît şi neobișnuit de enigmatic.

Se poate indica cu certitudine, modul în care problemele condiţiilor capitaliste de creaţie şi de producţie determină domeniul SF-ului, şi nu există nici o îndoială că în mod cert considerentele comerciale sînt un factor important în activitatea fiecărui scriitor. Teoriile literare şi discuţiile critice pot influenţa, de asemenea, ceea ce scriitorii produc. Dar, în final domeniul încă are vitalitate, chiar dacă poate părea că vitalitatea  ar fi cam decolorată. Dacă SF-ul n-ar avea vitalitate, dacă ar fi epuizat şi irelevant, această discuţie n-ar fi avut loc. Tocmai datorită faptului că domeniul este într-un flux, este polivalent şi controversat, această discuţie are loc. Unii scriitori aprofundează modelele în timp ce alţii doar actualizează tropii şi-i re-descriu. Dar aceasta nu este nici epuizare nici lașitate, acesta este modul în care domeniul a lucrat întotdeauna, doar cu proporții și presupuneri diferite privind felul în care istorisește povești, fiind o parte a sistemului circulator al literaturii.

Alastair Reynolds a atins un element important atunci cînd a menționat că „Dacă aș fi fost cu adevărat fericit în ceea ce privește starea SF-ului. . . bănuiesc că m-aș simți foarte puțin determinat să-l scriu.

Dacă cititorii ar fi la rîndul lor fericiți cu starea actuală a SF-ului, n-ar mai discuta povestirile și aspectele sociale cu vigoarea și emoția cu care o fac. Ca scriitor încerc să creez povestiri care sînt distincte de altele, să scriu cu pasiune și bucurie, dar și din convingere și din nevoia de a adăuga ceva diferit, ciudat, uimitor la existenta conversație literară. Iar în calitate de cititor, asta este ceea ce caut. Și mulți scriitori fac la fel, chiar dacă efortul lor nu se bucură de prea multă atenție.

Ceea ce vedem este o nouă dinamică a fluxului și a reflecției, în unele cazuri implică o luptă de și cu ideile pe care le avem asupra genului și povestirilor considerate relevante, în alte cazuri implică dezbateri privind situația concretă din piață și așteptările cititorilor.

Ceea ce este diferit față de epoca precedentă este modul în care se întîmplă acest lucru, influențele externe care încearcă să modeleze genul, și modul în care scriitorii de SF (și de fantastic, într-un sens mai larg) scriu pentru a reifica sau a deconstrui atît „genul” cît și ideea de „gen” de-a lungul unui spectru de idei și tropi plecînd de la puncte individuale de vedere, care sînt rareori monolitice. Unii doresc să creeze ceva nou, unii să răsucească ceea ce avem deja, alții să producă povești confortabil-familiare. Pare paradoxal să se invoce oboseala sau lenea cînd se produce atît de mult fantastic, și în timp ce putem discuta problemele legate de calitate și efect și relevanță, cred că trebuie să evităm rechizitoriile de ordin general și să ne referim în mod serios la texte specifice emițînd observații relevante din punct de vedere literar și estetic, ceea ce Paul Kincaid face în eseul său, deși în contextul unei aserțiuni mai ample.

Această aserțiune se bazează pe ideea că scriitorii de SF nu mai încearcă să înțeleagă viitorul. Dar, în cazul în care SF-ul este în esență despre inovare si insolitare, nu ar trebui să facem oare mai mult decît să încercăm să înșfăcăm viitorul ? N-ar trebui să dezbatem viitorul, să dezbatem prezența sa, efectele sale, natura sa ? N-ar trebui să-l interpretăm din mai multe unghiuri în loc de a schița doar proiecții ? Viitorul nu este doar ceea ce se află înainte; este ceea ce facem noi toți cu fiecare gînd și cu fiecare acțiune întreprinsă în decursul vieții noastre în fiecare zi. Viitorul reprezintă poveștile pe care le spunem acum pentru că fiecare poveste încearcă să spună ceva despre lumea de acum, și, astfel, indică înspre timpurile către care am putea merge… Există mai multe feluri în care se poate vorbi despre viitor decît doar speculația literară sau scenariile despre ceea ce ar putea fi.

Viitorul a devenit nu doar nebulos sau înfricoșător, ci o parte integrantă a umanității noastre. SF-ul clasic a creat niște proiecții, iar aceste idei au influențat interacțiunea noastră cu realitatea. Dar, așa cum am ajuns să înțelegem realitatea ca pe ceva diferit, privim de asemenea într-un mod diferit,  trecutul, prezentul și viitorul. Cel mai bun SF (iar acesta, cred eu că este rar în antologii) nu se luptă cu ceea ce ar putea veni, ci cu ceea ce am putea face acum, demonstrîndu-ne modul în care imaginația, memoria (care-și poate aminti și viitorul nu numai trecutul), și acțiunea pot crea multiple viitoruri posibile. Poate că SF-ul devine acum un fel de a gîndi în moduri noi, unele neliniștitoare despre ceea ce este de fapt viitorul și unde se află rădăcinile sale în poveștile trecutului și ale prezentului.

Nota traducerii :

¹ Jonathan McCalmont mi-a acordat permisiunea traducerii în românește și a postării eseului său intitulat „Cowardice, Laziness and Irony: How Science Fiction Lost the Future”. Un fragment din acest eseu sună în felul următor : „Contemporary science fiction is not interested in science, culture, history, ideas or real human psychology. Not really. To be interested in such things requires engagement not only with the world but also entire bodies of knowledge generated by hundreds of fevered human minds. Incapable of taking anything seriously and unwilling to risk disapproval by writing anything that might be deemed in any way political, genre writers spend their days like performing dolphins; pushing a load of battered toys around the pool while undemanding audiences roar their approval. Occasionally, a particularly well-trained dolphin receives a celebratory bucket of fish heads in the ballroom of a beige mid-Western hotel.

² Paul Kincaid și autorul interviului, „The G.”,  mi-au acordat permisiunea traducerii în românește și a postării acestuia.

© John H.Stevens (all rights reserved)

Traducere de Cristian Tamaș

Traducerea și postarea s-au realizat cu acordul autorului și a domnului John DeNardo, editorul site-ului SF Signal („2012 Hugo Award Winner for the Best Fanzine”). Le mulțumim.

Articolul a fost publicat în original cu titlul „The Future is Not a Land of Enchantment: On SF’s “Exhaustion” în SF Signal : http://www.sfsignal.com/archives/2012/10/the-future-is-not-a-land-of-enchantment-on-sfs-exhaustion/

 

John H.Stevens, titularul rubricii de exegeză („The Bellowing Ogre”) a site-ului SF Signal, este autor, fan SF și al literaturii fantastice, antropolog și bibliofil.

Blogul său se numește „John H.Stevens : Writer and Erudite Ogre ~ Meditations and Inquiries on Books, Reading and Fantastika”.

1571 vizualizari

Lasă un comentariu

Vă rugăm să comentați la subiect și să nu îi jigniți pe ceilalți interlocutori. În caz contrar, comentariul nu va fi aprobat sau va fi editat. Vă mulțumim. Pentru comentarii ce nu sunt legate de articolul de mai sus, folosiți pagina de Contact.