REVISTA NAUTILUS / Articole / V for Vendetta

V for Vendetta

Alexandru D • 20:11 - 04.11.2015 • 

v-for-vendetta-logo-wallpaper

Remember, remember

A fost primul lucru pe care l-am făcut după ce m-am hotărât să scriu despre acest subiect.

Amintirea cu pricina se referă la încercarea mea infantilă și lipsită de experiență în redactarea unui articol despre acest subiect cu vreo opt ani în urmă. Nu are rost să mai zic, dar acel material a fost publicat într-o revistă electronică al cărui nume a fost uitat în negura timpului, publicație în care îmi făceam veacul de adolescent netalentat (puțin trecut de douăzeci de ani) și care a fost un punct de pornire în activitatea mea publicistică (dacă o pot numi așa). În orice caz, scriitura este mai mult decât groaznică, suficient de adolescentină și presărată pe alocuri cu referințe pe care nimeni nu le înțelegea. Dar apoi, eram tânăr și aveam nevoie de bani. Ca și acum.

Scurt istoric

V for Vendetta, l-am citit inițial cu mai mult de zece ani în urmă (ca atâtea altele) în format .pdf și poate .cbr, ca băieții. Mai târziu, am citit-o în format fizic de la un prieten, iar după aceea, reușind să jefuiesc niște aurolaci și adolescenți, am achiziționat propriul meu exemplar, lucru mare pentru mine la vremea aceea. Și am mai citit-o încă o dată. Aș putea spune că am citit cartea asta de prea multe ori.

Distopia grafică propusă de Alan Moore și David Lloyd este suficient de profundă și cuprinzătoare plină de referințe și influențe amestecate și recreate pentru a forma un avatar al răzbunării deghizat în Guy Fawkes, Sfântul Protector al Eșecului din panteonul catolic.

Multe mișcări și proteste sunt încununate de către adolescenți cu pretenții de adulți care, în postura de activiști își folosesc dreptul democratic de a protesta în general. Deși unele manifestări de genul sunt cât se poate de valide – și aici îmi aduc vag aminte de un protest legat de internet de prin 2012-13 – adesea creează haos și distrugere cu rezultate care variază conform metodei protestatare aplicate. Un alt exemplu demn de menționat este Occupy Wall Street, unde adolescenți cu pretenții de adulți protestau lăcomia și practicile economice ale instituțiilor de pe Wall Street. Și redistribuția avuției, ca niște socialiști cu iPhone-uri ce sunt. Deși sunt de acord că Wall Street este hoție de rang înalt, un protest împotriva consumerismului/corporatismului este ironic având în vedere faptul că unii protestatari purtau masca lui V, produse de o corporație (sigur legată de Wall Street), dorind să încaseze pe urma lui V/Guy Fawkes, devenind simboluri ale răzvrătirii, printre altele.

Putem trage o concluzie aici: sufletul modern este unul protestatar. Știe să țipe, să se vaiete, să picheteze și să boicoteze, toate acestea, adesea în van. Sufletul modern nu știe să acționeze cu adevărat, doar să scoată în evidență eventuale nedreptăți pe stradă sau în fața unui monitor folosind canalele de media socială produse, evident, de corporații, față de care nu afișează această ură.

The Vicious Cabaret

În primul rând, V for Vendetta poate fi apreciată ca pe o bandă desenată pentru adulți sau în general pentru oamenii care aspiră la maturitate, dar nu înțeleg conceptul de maturitate și implicațiile acestuia. Este de asemenea o carte pentru oamenii care nu închid programul de știri și prin urmare nu se feresc de relele lumii prezentate pe micul ecran, fie cel de televizor sau de YouTube. Consider că aici s-a referit la acei oameni care nu doar că închid sau schimbă programul când subiectul devine incomod, dar știu să facă diferența între faptă și propagandă, capabili să diferențieze bine de rău, să cântărească faptele, ajungând să-și formeze propriile păreri. Pe scurt, această carte ar trebui adresată oamenilor capabili să gândească pentru ei înșiși, lucru greu în ziua de azi, dar nu imposibil. Cel puțin nu încă.

Filmul, – pe care îl consider groaznic, grăbit și incomplet – vrea să inspire o aură revoluționară, iar atât cartea, cât și filmul, îl transformă pe Guy Fawkes într-un de erou modern, un atribut fals de asemenea, lucru ușor de înțeles pentru cine are cunoștință despre acest personaj și istoria atentatului de la Palatul Westminster al cărei obiectiv era asasinarea Regelui James I.

Deși aflasem (după ce am citit romanul) de viața și isprăvile lui Guido Fawkes, acestea au avut un fel de influență asupra mea. Acel spirit rebel, care-și asumă riscuri, are planuri mari și nu își cere scuze.

Pe scurt, am putea să-l considerăm că Guy Fawkes a devenit un terorist la modă. Nu mai contează persoana lui sau motivațiile acestuia, faptele lui vorbesc de la sine. Dar apoi, Fawkes a fost un om de acțiune, pregătit să facă ceea ce credea că este just și să sufere consecințele în caz de eșec.

Totuși, asta nu-l scutește de faptul că era un terorist ordinar.

Oh da, materialul de față conține spoilăre.

Viitorul întunecat al anului 1997 a fost înlocuit cu viitorul întunecat al anului 2000-ceva. Războiul nuclear care reușește să radă o parte semnificativă a pământului a fost înlocuit cu o serie de atacuri biologice, pentru că bombele atomice nu mai sunt la modă. În orice caz, la vremea când V for Vendetta a fost conceput, autorii nu cunoșteau termenul de cădere radioactivă, de aceea romanul duce lipsă de oameni cu diverse forme de cancer sau mutanți, datorită expunerii la radiații care ar fi transformat această operă într-un roman radioactive-noir. Nu cred că există sub-genul. Poate dacă luăm în considerare seria Fallout în oarecare măsură. Chiar și așa, cred că am dat o idee autorilor plictisiți care caută să încaseze de pe urma trend-ului post-apocaliptic. Puneți-vă pe scris.

Amenințarea atomică și-a cam pierdut din strălucire. Nu-mi pot imagina de ce. Tranziția la amenințare biologică este una normală și la zi, fiind mai ușor de identificat, mai ales după numeroase gripe aviare, plicuri cu antrax și mai nou, recentele cazuri de ebola. Nu există momente de plictis în lumea modernă.

Cât despre V care împarte aceeași inițială cu un celebru personaj Pynchonian: în primul rând vocea acestuia. Mi-am imaginat o voce actoricească dusă la extrem, subțire cumva, poate ceva gen Joker de-odinioară fără schimbări de tipar sau tonalitate, undeva la limita impersonalității. Hugo Weaving I-a dat personajului o voce mai groasă în același tipar stabil și veșnic. V nu-și relevă personalitatea sau emoțiile deoarece ideile nu au personalități sau sentimente. Ele există și scopul lor este să se propage, iar, la rândul ei, această propagare, aduce cu sine schimbarea atât de râvnită. Nimic nu-și dorește omul mai mult, schimbarea fiind dorința lui eternă, incapabil totuși să o înțeleagă sau să o conceapă într-un mod corespunzător, deoarece nu știe să analizeze situația lui actuală și faptele care au determinat această situație. Percepție personală. Rog cititorul să nu ia în nume de rău această interpretare, modestă de altfel, a naturii umane.

Sesizând această dorință, V reușește să se facă auzit maselor, nu ignorante, incapabile doar să acționeze sau care trăiesc cu iluzia incapacității, devenind un rebel moral, care prin morală prezintă acestora incapacitatea lor de a acționa, dar în același timp le aduce aminte de faptul că au putere să fie schimbarea pe care și-o doresc. Și acesta pare să fie unul din mesajele lui V for Vendetta.

Putem să acționăm, indiferent de circumstanțe. Totul e să vrem.

V pentru Vandal este o victimă, transformată într-un avatar al răzbunării, victima unui regim nu doar despotic, dar aș zice, disperat, incapabil să se mulțumească cu o simplă segregare, merge un extra kilometru și se aruncă mândru și neînfricat în stereotipul lagărului de concentrare unde se întâmplă lucruri groaznice oamenilor considerați indezirabili din motive politice/rasiale/etc. V pentru Victimă, află că face parte dintr-un program de cercetare care, deși explicat cu oareșice amănunte, natura lui adevărată nu pare să fie adusă la lumină, atât în carte cât și în film, mulțumindu-ne cu un experiment genetic implicând un anume ”amestec 5” format dintr-o mixtură de pituitară/pineală și observarea efectelor acestuia asupra încarceraților. Posibil ca acest detaliu să fi fost omis în mod intenționat, știința și eventualele motivații find muncă în plus sau chiar detalii în plus, considerate, poate, irelevante. Poate că acest detaliu nu există, iar cineva, din plictiseală vrea să facă experimente pe oameni. Nu știu. Am impresia că lipsește ceva. Este totuși o poveste despre răzbunare cu caracter noir/sf, contează că faptul a avut loc, păcatul comis. Evident, o asemenea substanță are niște efecte teribil de amuzante asupra oamenilor supuși acestui experiment, singurul supraviețuitor al acestuia fiind bineînțeles V. Avem deci povestea de origine a super-eroului, una suficient de violentă și dureroasă care transformă omul în monstru, capabil să-și accepte condiția și să acționeze conform acesteia.

Monstru sau erou, romanul îl prezintă ca pe ideea care dorește să fie, lipsit de sentimente, aproape mecanic, mereu prevăzător și calculat, lipsit de remușcări sau îndoieli care acționează din dorința de a se răzbuna și pentru mai sus menționata schimbare. Cu toate acestea, scenariul fraților Wachowski, îl transformă pe V într-un fel de amorez, fermecat de frumusețea lui Natalie Portman, asta fiind o încercare slabă și prost calculată de-al umaniza pe V, iar plânsul după o femeie este metoda aplicată. Un asemenea moment, strică personajul prin această încercare. Problema este că nu prea poți face asta cu o idee sau chiar cu întruparea unei idei. Redarea în peliculă a personajului îl reduce într-un fel și tot talentul actoricesc al lui Hugo Weaving nu ajută filmul sau pe al său V.

În ambele ipostaze, V pentru Vacin este prezentat ca un om renascentist. Este cunoscător în materie de literatură, artă, istorie, cinema, muzică clasică și… dintr-un motiv anume, mo-town. De asemenea știe să cultive flori, să construiască bombe și practicant al unor arte marțiale, fiind mai mult decât capabil să omoare cu mâinile goale.

Important de menționat/înțeles este orientarea politică a lui V, acesta considerându-se anarhist, asemeni lui Alan Moore. Când eram mic, știam mai puțin decât știu acum despre anarhie, cuvânt mișto care denotă ordine fără conducători, nu fără reguli. Pare ceva nobil și uman care, aparent, funcționează doar la nivel teoretic asemeni altor sisteme. În cazul de față, Moore încearcă să transforme anarhia într-un motiv romantic, o aspirație nobilă care ar trebui împărtășită de toți oamenii raționali de pe fața acestui pământ.

Cât despre Marele Cârmaci, deși prestația lui John Hurt este excelentă, personajul lui este cam enervant, ușor iritabil, mereu nervos, prea sigur pe puterea pe care o deține, în timp ce dictatorul ilustrat în roman, deși dogmatic în abordarea lui, pare mai calm, capabil să înțeleagă și să rumege informațiile legate de starea națiunii și adoptă titlul de Lider, dar se consideră, într-un mod oarecum modest, servitor al poporului care nu permite acestuia luxuri, libertatea fiind un lux mult prea costisitor care duce la foamete, la haos, la distrugere. Are de asemenea o viziune distorsionată în ceea ce privește existența și este îndrăgostit de un calculator, în timp ce John Hurt, bea un pahar de lapte în fiecare seară. Fiecare cu fetișurile lui.

Este o logică interesantă aici, și consider că ne arată ce este sau poate ce ar trebui să fie fascismul: o ideologie a supraviețuirii cu înclinații colectiviste, deși colectivismul nu se prea simte în cazul ăsta. Războiul și efectele care rezultă din el pune capăt luxului, libertății, foametei, haosului.

Celălalt personaj important, la fel de important precum V, este Evey, al cărui rol îmi pare mult diminuat în adaptarea cinematografică, unde nu pare să aibă acea idee de propagare. Povestea se centrează mult asupra ei și evoluția acesteia, de la o adolescentă naivă și disperată până la întruparea revoluției, aceasta la rândul ei preluând identitatea de V, renunțând între timp la identitatea ei inițială. Două povești de origine. Cum spuneam mai sus, ideile nu au identitate. Ele există doar să fie duse la împlinire.

Vizual, cartea se prezintă într-un stil static. Nu se prea simte mișcarea sau acțiunea, iar stilul artistic abordat de David Lloyd nu pare să descrie mișcare prin artefacte vizuale cum am vedea în multe benzi desenate. Acțiunea capătă imediat un loc secundar, emfaza fiind pe poveste.

Arta se prezintă într-un stil noir acaparat de contururi grele și joc de umbre care par să îmbrățișeze lumea, într-un joc de chiaroscuro în patru culori, tranziție bine lucrată și cred, apreciată din formatul inițial alb-negru, pe care nu l-am văzut…încă.

Poate singurul element SF din această carte – în afară de lipsa căderii radioactive – este unitatea centrală Fate care controlează și monitorizează mersul Angliei fasciste, element a cărui simplă mențiune nu țin minte să fi fost făcută în filmul omonim. Având în vedere acest calculator și capacitățile lui, filmul ar fi fost poate mai coerent, având în vedere că totul pleacă de la Fate și totul ajunge la Fate, o bază de date, trântită în narațiune pentru a justifica, nu explica, modalitatea regimului de a veghea asupra populației, ochiul a tot văzător; creierul atotștiutor. Din lene și/sau conveniență, V este la rândul lui a tot văzător și știutor, prin simplul fapt că deține acces la acest sistem folosind o unitate centrală geamănă, de care aparent nu știa nimeni. În orice caz, capacitatea lui V de a monitoriza și prezice mișcările Partidului, se datorează deținerea unei console. Aceeași tenacitate o are și Hugo Weaving, dar nu este relevat/explicat acest aspect, considerat poate, neinteresant. Nu știu. Mă leg de fleacuri acum și n-ar prea trebui. Trebuie să dau dovadă de profesionalism, așa că am să mă opresc.

Un lucru demn de observat, este că fiecare capitol sau numele fiecărui capitol începe cu litera V. Un tipar logic și un efort artistic considerabil, autorul dorind să păstreze ideea de V cam în orice ipostază posibilă: nume, denumire, cifră sau chiar prin imagini. În cazul titlurilor de capitol, cred că a stat cu mâna pe un dicționar la litera V, a căutat prin acea secțiune pentru cuvintele care s-ar fi potrivit în contextul fiecărui capitol. Un asemenea uz al acestui simbol este doar ocazional evidentă în film, compensând cu mai multe litere V în focurile de artificii și abuzul lui Hugo Weaving de cuvinte care încep cu această literă, mai multe decât ar fi fost necesar.

In Hoc Signo Vinces

V for Vendetta s-a dorit, poate, a fi o încercare de preștiință, iar decursul logic în viitorul Angliei ar fi fost fascismul. Comunismul era prea mainstream și la ultima suflare (cel puțin în Europa). Ca să înțelegem mai bine raționamentul lui Alan Moore, în scurtul prolog scris pentru primul număr al seriei publicat în Statele Unite în anul 1988, unde care autorul își exprimă teama în privința viitorului, după alegerea lui Margaret Thatcher în postul de Prim Ministru Al Marii Britanii pentru un al treilea mandat. La vremea aceea exista dorința eradica homosexualitatea ca exprimare fizică și concept abstract. Tabloidele zvoneau lagăre de concentrare pentru bolnavii de SIDA, polițaii anti-revoltă purtau vizoare negre la caschete, iar pe vehiculele lor erau montate camere de luat vederi.

În viitor lucrurile stau așa: partidul Conservator este în continuare la putere după ce David Cameron a câștigat (din nou) ultimele alegeri. Unitățile de poliție specializate în revolte arată cam la fel, doar cu echipament îmbunătățit. Homosexualitatea a devenit motiv de mândrie, iar SIDA începe să devină un aparent stil de viață; aceste fenomene fiind duse la înaintare prin mijloace de corectitudine politică. Asemeni fascismului, corectitudinea politică este o ideologie care nu permite abaterea de la normele impuse, iar această abatere, la rândul ei, pedepsită în oarecare măsură. Dictatura politeții și a bunelor intenții, este tot dictatură, iar aceasta, prin pretinsele ei bune intenții procedează asemeni altor sisteme oprimante, prin presiune și cenzură

Pot doar să presupun ce rezervă viitorul și chiar și atunci este posibil să mă-nșel, posibilitate pe care o primesc cu brațele deschise. Până la proba contrarie, sunt sigur că viitorul o să fie nașpa.

Vorbind de regimuri opresive, celebra rimă Remember, remember, recitată și azi, este în același timp sărbătorirea unui eșec, dar și un avertisment sau cel puțin ar trebui tratată ca atare, indiferent de circumstanțe sau guvernare. Tirania corectitudinii politice, ale cărei reprezentanți, cenzori ai limbajului și al culturii, ar face bine să asculte de aceste cuvinte. Așa cum au fost folosite ca un fel de imn pentru răsturnarea unui guvern fictiv într-un viitor speculativ, așa ar putea să dărâme o ideologie construită pe fundațiile șubrede ale subversiunii în realitatea noastră. Asemeni unui demon invocat, Guy Fawkes este capabil să lucreze pentru oricine, dacă este folosit cum trebuie. Propaganda este Evanghelia vremurilor noastre.

Rămâne să vedem dacă vom avea nevoie de serviciile acestuia în viitor.

England Prevails.

996 vizualizari

Lasă un comentariu

Vă rugăm să comentați la subiect și să nu îi jigniți pe ceilalți interlocutori. În caz contrar, comentariul nu va fi aprobat sau va fi editat. Vă mulțumim. Pentru comentarii ce nu sunt legate de articolul de mai sus, folosiți pagina de Contact.