REVISTA NAUTILUS / Articole / Tinerețe fără de tinerețe – cartea și filmul

Tinerețe fără de tinerețe – cartea și filmul

Eugen Cadaru • 13:50 - 01.02.2015 • 

youth-without-youth-865619l

Subiectul acestor două opere (cartea și filmul) aparținând unor faimoși autori (Mircea Eliade si Francis Ford Coppola) se găsește la intersecția dintre speculația științifică și cea metafizică. Astfel, în funcție de apetența publicului pentru unul sau altul din aceste două genuri, sub raportul tipologiei în care s-ar putea încadra, aceste opere ar putea fi considerate ca fiind atât science-fiction cât și/saurealism magic. Pentru a încerca, totuși, o formulă unitară, ținând cont si de elementele de tensiune emoțională conținute în povestea prezentată prin intermediul acestor lucrări, probabil ca o sintagmăde sinteză ar putea fi aceea de thriller științifico-metafizic.

 

Anul 1938. Un profesor român de lingvistică în vârstă de 70 de ani (Dominic Matei) se teme că nu va reuşi să finalizeze, în timpul scurtei sale existenţe omeneşti, opera sa fundamentală dedicată originilor limbajului și a conștiinței, şi, răvăşit de această revelaţie şi de faptul că în tinerețe renunțase la singura femeie pe care o iubise (Laura) pentru a se consacra studiului științelor, pleacă din Piatra Neamț la Bucureşti, în ajunul Paștilor, cu intenţia ascunsă de a se sinucide. Ajuns în Capitală exact în noaptea de Înviere, în faţa Gării de Nord este lovit de un fulger şi, deşi este ars pe întreaga suprafaţă a corpului, spre uluirea medicilor care îl tratează, scapă cu viaţă şi întinereşte în mod miraculos cu aproximativ treizeci de ani. Tot ca efect al şocului prin care trecuse, el experimentează o revigorare a tuturor capacităţilor sale mentale, dobândind abilităţi intelectuale/psihice extraordinare. Fiind în perioada premergătoare declanșării celui de-al Doilea Război Mondial, cazul său intră în atenția autorităților germane de atunci (a se vedea toată teoria nazistă privind supraomul), care se arătau interesate de posibilitatea găsirii unei modalități de a crea o specie îmbunătățită de HomoSapiens. Pentru a nu fi transformat în cobai, Dominic fuge în Elveția, unde viaţa lui ia o întorsătură nesperată prin faptul că întâlnește o tânără (Veronica) care, sub efectul unui trăsnet similar cu cel care îl atinsese și pe el, trece printr-o serie de regresii în existențele sale anterioare. Deși alături de ea Dominic şi-ar putea împlini atât destinul iubirii cât şi aspiraţia profesională, cei doi sunt nevoiți să se despartă. În final, în anul 1968, profesorul Dominic Matei se întoarce la Piatra Neamț, unde, într-un fel de buclă a timpului, asistă la o întâlnire cu foștii săi prieteni din anii ’30, și apoi moare, îmbătrânit dintr-o dată, în fața fostei sale locuințe de pe strada Episcopiei.

 

Aceasta fiind povestea în rezumat, mai departe să încercăm, o scurtă evaluare a ambelor aspecte la care făceam referire în primul paragraf.

 

Sub aspectul speculației științifice, în Tinerețe fără de tinerețe, chestiunea pusă în discuție este următoarea: ar fi oare posibil ca expunând ființa umană unei imense descărcări de electricitate/energie să se obțină o regenerare a organismului acesteia și o amplificare fabuloasă a capacităților sale mentale ? Miza răspunsului la această întrebare ar fi, nici mai mult nici mai puțin, decât identificarea unei căi de a provoca o mutație radicală a speciei umane, a sistemului său genetic, al cărui rezultat ar fi apariția unei rase superioare actualului HomoSapiens. În viziunea lui Mircea Eliade, acest om post-istoric ar putea beneficia de un acces nelimitat la toată cunoașterea imaginabilă, adică o cunoașterea spontană, automată și totala obținută printr-un simplu efort de concentrare mentală, precum și de o rejuvenescență perpetuă, o prelungirea fără de limită a vieții si a tinereții. Ar fi posibil așa ceva? Și, dacă da, ființa care ar poseda asemenea calități ar mai putea fi numită om ? Fiind scrisă în 1976 (adică în perioada Războiului Rece în care ipoteza unui dezastru nuclear global constituia un subiect fierbinte pe întreg mapamondul), nuvela lui Mircea Eliade face referire și la teoria potrivit căreia războaiele atomice ar avea rostul să provoace, prin mutație, apariția acestei rase superioare și să încheie un ciclu de evoluție, noul om apărut astfel urmând să construiască o altă civilizație, după ce lumea actuală ar fi eliminată în totalitate. Din perspectiva personajului principal al nuvelei însă (care se consideră pe sine însuși ca fiind “un mutant, un personaj sf, un superom al viitorului”), starea sa nu face decât să anticipeze condiția omului de peste câteva zeci de mii de ani, condiție care ar putea și ar urma să fie atinsă și pe calea evoluției naturale obișnuite dar întinse pe odurată foarte mare de timp.

În ceea ce privește chestiunile metafizice, în Tinerețe fără de tinerețe regăsim temele preferate ale lui Mircea Eliade, metempsihoza și intruziunea miraculosului în viaţa cotidiană. Dacă faptul că Veronica regresează repetitiv (prin intermediul unor stăride hypersugestie/ extaz paramediumic) în toate viețile sale anterioare (își accesează toată memoria ancestrală), până la stadiul protolimbajului animalic al sunetelor guturale este o ilustrare directă și limpede a teoriei transmigraţiei sufletului, celelalte două chestiuni par a fi un pic mai dificil de lămurit.

Cine este sau ce este dublul lui Dominic, apărut în urma fulgerării ? Este acest alter ego un fel de voce interioară a conştiinţei (o proiecție a conștiinței lui, o dedublarea de personalitate, o noua personalitate asemenea umbrei din teoria jungiana) sau este un înger păzitor, o altă ființă ce are o existență obiectivă și autonomă ? Faptul că acest dublu îi materializează trei trandafiri (în mână, pe genunchi si in albumul cu poze de familie)să fie o afirmare a existentei sale obiective sau o dovadă a faptului că Dominic alunecă permanent din realitate într-o stare onirică (de halucinație, poate)?

Dealtfel, toată existenţa eroului, ulterioară momentul fulgerării, pare a pendula într-o ambiguitate greu definibilă cu privire la lumea în care se desfășoară, realitate și visul par a se întrepătrunde și a se confunda reciproc. Să fie toată această reîntinerire a eroului un dar ceresc primit în noaptea de Înviere, o re-înviere prin care i se oferă accesul (chiar și iluzoriu, poate) la visul său de a experimenta o cunoaștere universalăprin mijloace inaccesibile omului? În nuvelă ni se spune că a plouat doar pe unde a trecut el și un singur trăsnet, ca o suliță luminoasă, s-a produs, descriere de natură a sublinia caracterul magic al evenimentului. Incidentul în sine sau/și tot ce a urmat să fii fost o iluzie a eroului ? Scena finală este de natură să adâncească și mai mult misterul.În spaţiul magic al cafenelei Café Select din oraşul lui natal, Piatra Neamţ, reîntineritul Dominic Matei al anului 1968 se întâlnește cu prietenii săi din anii ’30, care îl recunosc ca fiind Conul Dominic cel revenit după o amnezie. El crede că această întâlnire este doar un vis, în timp ce prietenii săi îi spun că, dimpotrivă, referirile sale la Al Doilea Război Mondial, la explozia bombei atomice de la Hiroshima și la aselenizare sunt un vis pe care l-a avut. Deci, care este planul adevărat, cel al anului 1968 sau cel al anului 1938 ? Sau amândouă? Se poate demonstra logic realitatea vreunuia în detrimentul celuilalt ? Sau amândouă sunt doar faţete ale Maya, iluzia cosmica, în care timpul nu există și în care aceste contrarii aparente (realul şi irealul) își pierd sensul lor obișnuit, anulându-se reciproc, unindu-se intr-o totalitate care deocamdată rămâne de neînțeles pentru noi, oamenii profani ?

În ceea ce privește filmul, în doar câteva cuvinte, aș spune că,deși acesta respectă destul de riguros materialul nuvelistic pe care se bazează, nu reușește totuși să se constituie într-o alternativă autonomă la varianta literară a poveștii. Senzația mea principală a fost aceea că, pur și simplu, nuvela nu încape a fi transpusă în doar aproximativ 120 de minute de cinema. Îmi pare mie că punctul în care filmul șchioapătă este acela al unei insuficiente puneri în scenă a detaliilor de tip dramaturgic, motiv pentru care senzația generală este aceea de discontinuitate și neclaritate a poveștii expuse. Altfel, la nivelul construcției imaginii, se vede că FFC s-a străduit să transpună inefabilul eliadesc. Există în film imagini de tip oniric care sugerează misterul metafizic al temelor prezentate mai sus (imaginile repetitive ale fulgerului sau ale trandafirilor de pe generic, imaginile întoarse cu susul în jos, mecanismul deformat al ceasului, limbile ceasului ce se dau înapoi, manuscrisul cu caracterele chinezești, imaginea fantomatica a iubitei din tinerețe, Dominic cel tânăr care îl vede în oglinda pe Dominic cel bătrân, Dominic se mișcă dar dublul sau din oglinda nu-si schimba poziția etc. etc).

Cam acestea sunt ceea ce am avut de spus despre cartea și filmul intitulate Tinerețe fără de tinerețe. Un singur lucru aș mai adăuga. Îmi pare mie că, aducând laolaltă și combinând suspansul cu povestea de dragoste, cu misterul științific şi cu speculaţia filozofică, Mircea Eliade a conturat un gen autonom, căruia eu i-aș spune, așa cum am arătat și în primul paragraf, thriller științifico-metafizic.

Până luna viitoare, zile frumoase să aveți!

4404 vizualizari

Lasă un comentariu

Vă rugăm să comentați la subiect și să nu îi jigniți pe ceilalți interlocutori. În caz contrar, comentariul nu va fi aprobat sau va fi editat. Vă mulțumim. Pentru comentarii ce nu sunt legate de articolul de mai sus, folosiți pagina de Contact.