REVISTA NAUTILUS

Nu cumva dramatizăm prea mult când arătăm cu degetul către science fiction? Ni se pare o artă coruptă şi prea populară? Dar suntem în plină epocă foiletonistică (uzez de expresia binecunoscută a lui Hesse) şi nu cred că ea, această epocă, să fi apărut ex nihilo; dacă ne-am gândi numai la punctul de vedere oficial ca şi la caracteristicile fabliaux-urilor medievale sau ale farselor din commedia dell’arte; mă refer nu doar la texte, ci la întregul univers constituit de reprezentarea şi receptarea acestora. O perspectivă nu cu mult diferită de doctrina estetică a lui Dan Stanca, nutrită nu numai din guénonism, ci şi din gândirea Antichităţii târzii şi a Evului Mediu, guverna modalitatea de a privi arta. Altfel, situând în sacru sau cel puţin în nevoia de restaurare a sacralităţii pierdute izvorul artei autentice, teoretizând şi încercând să pună în practică acest lucru în ceea ce a scris până acum, fiind, cu alte cuvinte, un autor cu program bine definit, Dan Stanca mi se pare unul dintre prozatorii cei mai interesanţi ai acestor ani în care se mărturiseşte deschis, de multe ori, dezorientarea estetică şi ideologică (strict literar vorbind).

Astfel de doctrine au însă, de obicei, un mare neajuns: depăşesc autoritar stadiul benign al invitaţiei la dialog şi trec decis la excomunicarea unor genuri şi opere care nu se încadrează în canoanele pe care năzuiesc să le impună. Este reproşul major care ar putea fi adus eseului publicat nu cu mult timp în urmă în paginile „LA&I”, „SF-ul ca diversiune”, eseu dens, curajos şi având meritul de a apuca, în sfârşit, ca răspuns la văicărelile fanilor, de coarne taurul science-fiction-ului. E drept că… numai pentru a-l scoate afară din câmpul literaturii.

S-ar zice că SF-ul inspiră, mai ales la noi, teamă. Nu cumva există posibilitatea ca el, marginalizat sistematic, să găsească drumul pentru a se strecura în rândul propunerilor pentru istoria literaturii şi să pervertească – Doamne fereşte! – gustul publicului, blocându-i organul care rezonează la Atala sau la Fraţii Karamazov? O sursă de îngrijorare o poate reprezenta, fireşte, sintagma care denumeşte încă în limba română acest tip de literatură: ştiinţifico-fantastic. Prezenţa cuvântului fantastic aici, deşi în bună măsură justificată, cum se ştie (dar nu asemănările şi deosebirile ne interesează în cele ce urmează) încurcă mult lucrurile şi chiar dacă aceia care vorbesc sau scriu împotriva SF-ului nu se referă explicit la aceasta, poate fi mai mult decât sigur că păstrează tot timpul în minte o senzaţie de disconfort cauzată de sintagma care trimite la o anume indistincţie între fantastic şi ruda sa, mai săracă estetic, dar cu mai mare audienţă în zilele noastre. Acest echivoc este numai aparent, celălalt termen, ştiinţific, ar trebui să elimine orice temeri; în realitate, nu se întâmplă aşa şi probabil că acesta este motivul care a făcut să se încerce depăşirea unei atare situaţii prin adoptarea tale quale sau redusă la sigla respectivă, a expresiei de provenienţă anglo-saxonă, „science fiction”, ori prin acreditarea formulei „literatură de anticipaţie”, poate ceva mai potrivită, la urma urmei, căreia unii îi adaugă, din când în când, determinantul „ştiinţifică”. Cu toate aceste cosmetizări terminologice, o legătură care subzistă între cele două modalităţi literare se arată în ochii partizanilor, hiperbolizanţi, ca întotdeauna, când e vorba de obiectul unei pasiuni, suficientă pentru a-i face să pretindă statut de membru plin al speciilor literare.

Nu voi situa demersul de faţă în orbita metafizicii, punctul acesta de vedere, explicat destul de convingător de Dan Stanca, nu ne mai poate aduce prea multe noutăţi. O perspectivă mai terestră ar putea veni mai cu folos în desluşirea cifrului unei legături care se înfăţişează, la un moment dat, ca inextricabilă. Este de prisos şi o inventariere a definiţiilor care s-au dat şi pentru fantastic, şi pentru SF şi nu voi cădea în ridicolul de a indica aici o bibliografie arhicunoscută. Mi se pare însă că în ceea ce cunosc din textele teoretice s-a insistat prea puţin asupra unei chestiuni care se dovedeşte a fi de importanţă majoră: de ce fantasticul este Literatură cu majusculă, iar anticipaţia nu? Cheia se găseşte într-un cuvânt pe care l-am moştenit de la Aristotel şi pe care în focul construirii a tot felul de estetici, l-am uitat aproape cu desăvârşire: mimesis.

Un element de care s-a făcut, inexplicabil, abstracţie în analize ale fantasticului este legat de faptul că arta având această caracteristică provine dintr-o experienţă trăită sau asimilată de memoria colectivă ca fiind trăită cândva. La care se adaugă acele imagini ale inconştientului colectiv născute dintr-o realitate transformată, sublimată în simbolistică şi imagerie simbolică. Nu este nimic paradoxal în toate acestea. Oricine stă de vorbă cu ţăranii îşi dă seama că ei locuiesc într-un univers în care nălucile, strigoii, vâlvele, ielele, vârcolacii au o existenţa reală şi chiar dacă nu ţi se arată la fiecare pas, în anumite împrejurări te poţi întâlni cu ele. Necuratul, sau, să spunem, Diavolul, îi vizitează, intersectează drumurile acestor oameni pentru care duhurile fac parte în mod natural din viaţa lor. Misterul, căci există şi un mister profan şi dubitaţia (despre care se face mare caz în legătură cu definirea specificului literaturii fantastice) rezidă în înţelegerea acestor entităţi, în motivul, cel mai adesea necunoscut, datorită căruia hotărăsc să intervină. Ele nu fac parte pentru toţi oamenii care intră în „relaţie” cu ele dintr-o lume paralelă, ci chiar din lumea aceasta. Dacă adăugăm oniricul precum şi structurile pe care un cărturar le numea „ale imaginarului”, se încheagă cu uşurinţă ideea de vraisemblance pentru care verosimilul de care ne folosim în limba română nu are suficientă acoperire. Pentru cine mai are încă nevoie de detalieri voi adăuga, în privinţa fantasticului basmelor, poate nu îndeajuns de lămurit în incidenţă cu această teorie a „realităţii” fantasticului, că, de pildă, fiinţele teriomorfe care le populează fauna ar putea avea un corespondent în relicvele jurasice, de tipul monstrului din Loch Ness, care au supravieţuit unele până chiar în veacurile din urmă. Mecanismul producerii fantasticului în literatură (subînţeleg în întregime arta fantastică şi produsele ei, filme, desene animate, benzi desenate, disneyland-uri, camere ale ororilor, gadget-uri etc., cu toată evoluţia de la spiritual spre kitsch) are la bază şi trăiri de tipul amneziilor, hiatusurilor de conştiinţă, senzaţiei de déjà vu, atât de răspândită. Ele se întâmplă aproape fiecăruia. În principiu, oricine ar putea spune „Gavrilescu sunt eu”, chiar dacă experienţa personajului din „La ţigănci” poate să-i rămână la fel de impenetrabilă ca şi a sa proprie. Inclusiv pasaje mai insolite pot avea corespondent în realitate, un anumit tip de realitate, bineînţeles. În Gemenii lui Cărtărescu, naratorul se visează într-un cristal. Nu e chiar o gratuitate, practicanţilor tehnicilor de meditaţie le este cunoscută bine această „intrare în cristal”. Iată de ce supranaturalul, termen cu care se operează în teoria fantasticului, nu poate fi acceptat decât în lipsă de altceva mai bun.

Dacă fantasticul este în mare măsură o imitare a unui stadiu sub-natural sau supra-natural a cărui ocurenţă survine în momente determinate ale povestirii, intersectând obişnuitul (ca-n viaţă; un roman situat numai în fantastic, de exemplu, ar fi obositor, perceput ca o contrafacere, lipsit de vraisemblance şi, în consecinţă, respins), literatura de anticipaţie este aproape în întregime o construcţie provenită dintr-un efort al mentalului. Ea nu descrie lucruri care au fost sau sunt, ci care vor fi sau pot să fie. Tema ei, cu alte cuvinte, este viitorul. Prin urmare, mimesis-ul este de un grad foarte scăzut, tinzând asimptotic către o valoare nulă. Temele fantasticului merg de la realitate spre operă, ale anticipaţiei de la operă spre realitate. Telefonul sau submarinul lui Jules Verne, robotul lui Čapek sunt exemple elocvente. Lumea anticipaţiei reprezintă cazul extrem al construcţiei onirist-realiste, dacă s-ar putea formula şi admite o asemenea expresie. Despre fantome se ştie cam pe unde bântuie şi că dispar la ivirea zorilor şi, chiar şi pentru cel care nu crede în ele, povestiri cu astfel de subiect ating zone profunde ale inconştientului, obsesii şi spaime ale copilăriei, coşmaruri, în schimb. despre lumile galactice nu se cunoaşte absolut nimic. Cine scrie despre ele este obligat să le inventeze legi, principii, să le populeze cu ceva care, evident, nu poate semăna cu ce e pe Terra, să le înzestreze cu mijloace de comunicare şi de deplasare în spaţiu şi timp, uzând de date care nu aparţin experienţei comune, ci unui grup restrâns, lumea ştiinţifică, date pe care le exploatează până la a falsifica legile naturii pe baza unei reguli silogistice care a fost demult descifrată. Vorbim, în raport cu fantasticul, despre supra-natural, SF-ului îi este propriu extra-naturalul. Sunt destui care pot jura că au văzut vârcolaci sau l-au întâlnit pe Necuratul, dar nimeni n-a văzut în E.T., fiinţa simpatic-monstruoasă creată de Steven Spielberg, ceva cunoscut fie şi măcar dintr-un vis. Unele dintre proiecţiile extra-naturalului pot să fie la un moment dat integrate în natură, cum s-a întâmplat cu robotul, despre androizi ori despre rachetele fotonice rămâne de văzut.

Pe lângă extra-natural, care este, cred, pentru prima oară întrebuinţat aici, o altă cheie pentru înţelegerea SF-ului o constituie modalitatea de identificare estetică. SF-ul este o literatură de aventuri. Distanţa de la literatura mainstream, implicit de la fantastic la aceasta este de la „Emma Bovary c’est moi” la „Mi-ar plăcea să fiu Old Shaterhand sau Captain Power”. Nu cu Don Quijote seamănă Luke Skywalker, ci cu Amadis de Gaula. Nu-i aşa că nimic nu mai pare ciudat? Atunci erau condamnate romanele cavalereşti, mult gustate şi căutate de publicul larg, acum science fiction-ul. Paradigmele pot să difere întrucâtva, esenţa este aceeaşi. Ciudăţenia (nu e deloc o ciudăţenie, dar să zicem aşa!) constă în faptul că, în pofida excomunicării de către esteticile savante, subsumate sau nu sacrului, aceste teme sunt mereu şi mereu reintegrate în evoluţia literaturii, de la romanul grec citire şi cine mai ştie de când. Mai curând aş crede că literatura nici nu se poate dispensa de acest background pe care se sprijină operele majore şi care răspunde unei logici aşteptare- răspuns în raport cu epocile. Iată adevărul cât se poate de banal în privinţa justificării SF-ului, dacă nu cumva ar mai trebui arătat, după teoreticienii kitsch-ului, că fără astfel de creaţii în registrul minor e dificil de presupus cât de bună ar fi pregătirea pentru receptarea marii literaturi.

Din toate aceste motive, deşi nu mă număr printre iubitorii literaturii de anticipaţie, consider eforturile de a o demola inutile. Prin faptul că un cititor nu recunoaşte lumea SF-ului ca fiind a sa, aşa cum o recunoaşte pe aceea din povestirile lui Poe sau ale lui Mircea Eliade (în afară, desigur, de cazuri izolate, de care are însă a se ocupa psihopatologia), acest tip de texte se autoexclude de la banchetul literaturii de studiat la şcoală. Nu socotesc de prisos, totuşi, să precizez că disocierile cu care am operat sunt născute din raţiuni metodologice, în practică se întâmplă ca lucrurile să interfereze adesea, de unde şi dificultăţile pe care le presupune analiza şi încadrarea unor cărţi, a unor autori. Un exemplu de fuzionare şi de dozare la cota maximă este filmul lui Tarkovski, Stalker, care are prea puţine în comun cu nuvela fraţilor Strugaţki, Picnic la marginea drumului, de la care a pornit. Şi m este adevărat că filmul „îşi dă în petic” cu ţârâitul telefonului. Abia acela este elementul care păstrează legătura cu lumea, respectând, deci, regula mimesis-úlui şi păstrând, cu toate acestea, intact misterul zonei şi ai întregii poveşti. După cum s-a putut vedea, infuzia de motive şi situaţii din arsenalul SF-ului, făcută cu artă, a avut rezultate cât se poate de benefice.

Nu cred nici în anticipaţie ca diversionism al puterii. În treacăt fie spus, dacă introducem puterea m ecuaţie în felul acesta, cum mai definim diversiunea? Ea poate servi desublimării represive, unidimensionalizării omului etc., însă e greu de admis că undeva există o centrală a dirijării producţiei de SF. Trebuie sa recunoaştem maselor talentul de a-şi pune singure gâtul în juvăţ. în ce-i priveşte pe comunişti, SF-ul rezona într-adevăr cu doctrina lor orientată către posibilitatea cunoaşterii infinite („Electronul s-ar putea să fie tot atât de inepuizabil ca şi atomul” – Lenin), către încrederea în progresul tehnic al omenirii şi în democratizarea cuceririlor ştiinţifice. Şi mai servea, fără îndoială, şi tezei că nu e „nici un zeu în Cosmos”. In această din urmă frază găsesc motivul care ar fi putut să-1 îndreptăţească pe Dan Stanca la a lua poziţie în binecunoscutu-i stil elevat, tăios şi plin de savoare. Dar dacă ne referim la epoca lui Nicolae Ceauşescu, n-ar fi just să nu observăm că anticipaţia se constituise în bună măsură într-un procedeu diversionist Poate nu prin evazionismul care-i este propriu cât prin zecile de asociaţii, cenacluri ş.a.m.d., care sfidau dificultăţile pe care regimul le ridica în calea libertăţii de întrunire precum şi prin aceea că, vorbind de maşini automate, de roboţi, de computere, contraveneau discursurilor oficiale ale conducătorului de atunci al României, căruia se pare că-i vârâse cineva în cap ideea absurdă că toate acestea vor avea drept consecinţă sute de mii de şomeri, iar el eliminase cu desăvârşire în anii ’80, din propagandă şi din promisiunile de „bunăstare” viitoare, după ce folosise, constant în anii ’70, referirile la ele.

Frecventarea cu moderaţie şi la vârste potrivite, cred că face din SF nu un duşman, ci un aliat al culturii umaniste. Cultura este reprezentată şi de romanele lui Dostoievski, şi de formulele lui Lorenz. Cum am putea citi despre omul din subterană dacă am avea o minte formidabilă şi o sensibilitate de excepţie şi n-am fi ajutaţi de ochelari? Este la fel de impardonabil să scrii greşit numele lui Shakespeare ca şi pe acela al lui Faraday. Cei care tună împotriva corupţiei prin tehnicizare a lumii moderne şi se delectează în acelaşi timp cu muzică indiană veche ascultată de pe discuri compact ridică un mare semn de întrebare în privinţa sincerităţii sau a capacităţii de a pricepe ceva din lumea în care trăiesc. Dacă încurajăm visarea poetică, de ce n-am încuraja şi visarea inginerească (să mai amintesc de un Da Vinci?).

Nu identific în SF un pericol mai mare decât în pornografie sau în rockerism. Mie, de pildă, filmele de science fiction mi se par încă destul de curate şi de morale (aţi observat ce vestimentaţie interesantă poartă femeile din aceste pelicule sau, altfel spus, că sunt mai tot timpul acoperite?) Şi mai cred că, peste un timp pe care nu-l pot aprecia, moda aceasta a science fiction-ului se va transfera în altceva.

Textul a fost publicat în „LITERE, ARTE & IDEI”, nr. 1/10 ianuarie 1994

Articol preluat şi publicat cu acordul autorului

Vizualizari: 450