REVISTA NAUTILUS / Articole / Scriitori şi fani (II)

Scriitori şi fani (II)

Aurel Cărăşel • 10:02 - 01.02.2011 • 

2. Fani

Întâlnit înainte de 1989, mai ales în structura unor cuvinte compus, preluate din engleză, cu scopul de a denomina anumite proprietăţi sau obiecte aparţinând unei anumite culturi (de genul fan language sau fanzin, prozin, infzin), termenul fan a părăsit, în România, după 1990 domeniul strict al culturii SF şi s-a infiltrat în viaţa socială de zi cu zi, ocupând arealuri socio-profesionale dintre cele mai diferite, începând cu fotbalul şi terminând cu muzica. Termenii de „fani ai echipei naţioanle a României”, de „fani ai Universităţii Craiova” sau „fani ai Angelei Similea”, ca să nu dăm decât câteva exemple, se întâlnesc azi în toată presa din ţara noastră.

Provenind din limba engleză, unde are mai multe sensuri (evantai; amator; fanatic; a ventila; a se întinde ş.a.), termenul pare să aibă mai multe ascendenţe: unii îl consideră o prescurtare evidentă a cuvântului britanic „fanatic”, în vreme ce alţii sugerează că ar putea fi vorba tot despre o prescurtare, dar a expresiei „fan the flame” (a aţâţa focul prin suflare).

În ambele variante, înţelesul de bază este destul de apropiat – fanaticul este un adept convins a ceva, hotărât să-şi susţină punctul de vedere până în pânzele albe (iar fanaticii religioşi chiar până dincolo de moarte), sfidând nu arareori elemente raţionale evidente; destul de aproape de aţâţare unui foc mocnit, nu-i aşa? În acest ultim caz, raţiunea finală a mocnelii focului o reprezintă fenomenul de stingerii, iar persoana care suflă în el o face tocmai pentru a sfida această raţiune elementară şi pentru a impune principiile alteia.

Până în 1989, fanii fenomenului SF au purtat denumirea de cenaclişti. În ochii cenzurii comuniste a epocii, un cenaclist era un membru al unui cenaclu literar, deci adept al unui element cultural, nu un împătimit al unei literaturi ce visa spre un viitor debarasat de societatea în care apăruse. În acelaşi timp, văzut din interiorul mişcării, fan-ul era, simultan, un fanatic, dar şi un amator într-ale literaturii; să mai spunem că, de regulă, în cadrul unui cenaclu poţi să întâlneşti persoane cu diferite pregătiri sociale,cu grade diferite de inteligenţă şi de cultură? Cel mai adesea, fan-ul de dinainte de Revoluţie era un personaj care nu avea decât întâlniri tangenţiale cu literatura, din care-şi făcuse un hobby, iar uneori un motiv de a exista. Pentru el, un cenaclu era un mediu în care putea să întâlnească oameni cu aceeaşi pasiune ca şi el, un mediu în care schimba idei, păreri, adera la principii şi teorii sau participa la actul de creaţie literară/critică, demonstrând, astfel, celorlalţi şi, mai ales, sie însuşi că facultatea creativă în acest domeniu minunat şi blestemat în acelaşi timp îi este accesibilă.

Ani la rând, cenaclurile de literatură SF, pe lângă faptul că au constituit o portiţă de evadare spre universuri alternative (fie ele viitoare sau trecute), au fost adevărate ateliere nu de creaţie literară, ci de cizelat talente literare în devenire. Dominate cel mai adesea de spiritul puternic al unui scriitor cu experienţă în domeniu (un exemplu concludent este al cenaclului craioveaean „Henri Coandă”, unde acest rol l-au interpretat, cu măiestrie, Alexandru Mironov şi Ion Ilie Iosif), ele au dat posibilitatea scriitorilor amatori să debuteze pe scena literară a revistelor de profil şi chiar pe piaţa editorială. Altfel spus, până la un punct, cenaclurile au fost un fel de „şcoli de literatură”, aşa cum îşi dorise să realizeze regimul comunist, prin anii 1950-1960.

Şi până la acea limită dorită, ele au funcţionat pe principiul „culturii create de mase pentru mase”. Cu un acces la publicare extrem de limitat (câteva reviste şi almanahuri, la nivel de ţară, care dedicau, din când în când, pagini fenomenului cultural SF; alamanhul „Anticipaţia” este doar o excepţie care confirmă regula), dar cu un număr mare de fani (la nivelul anului 1989 existau peste 30 de cenacluri, cu o medie de participare de 25-30 persoane) cenaclurile au avut un important rol secundar – acela de a-i menţine sub o atentă supraveghere pe visătorii ce ar fi putut deveni potenţiale pericole la dresa politicii de partid şi de stat a epocii. Concluzia? Definiţia prescurtată, care pune în relaţie cei doi termeni fundamentali ai ecuaţiei, respectiv cenaclu şi fan ar putea fi următoarea: Cenaclu = literatură de amatori + supraveghere politică.

După 1990, odată cu căderea regimului comunist, lucrurile au început să se schimbe şi aici. Intrată în legătură, din ce în ce mai frecvent şi mai puternic, cu SF-ul european şi mondial, mai ales prin participări la manifestările de gen (EuroCon-uri şi WordCon-uri), mişcarea SF românească a început să-şi nuanţeze poziţia în legătură cu sensul termenului de fan. Dacă, până în 1989, majoritatea absolută a fanilor erau şi creatori de SF, după Revoluţie scriitorii-amatori au început să-şi semiprofesionalizeze statutul sau au renunţat la el cu totul, îndreptându-se spre domenii conexe – literatura main-stream, presă, cinematografie etc. Prin semiprofesionalizare înţelegem faptul că au început să publice mult mai des decât înainte şi, deci, implicit, posibilitatea de a-şi citi aceste texte în cenaclu spre a fi dezbătute şi de a suferi influenţa critică a celorlalţi fani s-a diminuat foarte mult şi chiar a încetat. Mai mult, apariţia Internetului şi oferta sa foarte generoasă de publicare pentru un public imens a făcut aproape desuetă necesitatea întâlnirii într-un cenaclu.

Dar dispariţia treptată (chiar dacă nu completă) a fanului scriitor-amator nu a însemnat, în mod automat, crearea unui vid pe piaţa SF-ului românesc. Ea a permis apariţia unui alt tip de fan, a împătimitului de cultură SF, care nu are legătură directă cu actul de creaţie, fiind mai mult un consumator. Disoluţia cenaclurilor, a asociaţiilor şi federaţiilor de profil, precum şi mutarea aproape în întregime a mişcării în Spaţiul Virtual, unde nu mai contează distanţele geografice şi unde poţi să participi la discuţii ascuns sub un nume de împrumut, este cel mai clar exemplu în această privinţă. Încăpăţânarea cu care rezistă încă unele asociaţii în spaţiul real (a se vedea „Helion” sau „Arsfan”) este un semn în plus cum că vremea scriitorului amator a apus, iar cea a consumatorului amator al fenomenului, în maniera în care l-a conceput societatea capitalistă în care am intrat în urmă cu 20 de ani se află de abia la început.

1551 vizualizari

Lasă un comentariu

Vă rugăm să comentați la subiect și să nu îi jigniți pe ceilalți interlocutori. În caz contrar, comentariul nu va fi aprobat sau va fi editat. Vă mulțumim. Pentru comentarii ce nu sunt legate de articolul de mai sus, folosiți pagina de Contact.