REVISTA NAUTILUS / Articole / Robert Heinlein şi libertatea (VII)

Robert Heinlein şi libertatea (VII)

Ugo Bellagamba • 21:57 - 01.04.2014 • 

În mod paralel cu toate aceste „strategii narative”, Robert Heinlein a întreprins cucerirea sistematică a altor nişe, mai profitabile şi mai prestigioase precum Saturday Evening Post (o publicaţie „slick” în comparaţie cu „pulp-urile” sefiste), în care a publicat inclusiv „Green Hills of Earth” (1951), o parte a ciclului său, „Istoria viitorului”.

În cele din urmă, nu trebuie uitate romanele sale „juvenile”, de la prea puţin remarcabilul „Rocket Ship Galileo” (1947) până la magistralul „Have Space Suit – Will Travel” (1958). Toate aceste texte demonstrează modul în care utilizarea unor noi tehnici narative a fost cu adevărat „eliberatoare” pentru imaginaţia autorului : aceste naraţiuni destinate adolescenţilor, dar citite frecvent şi de către adulţi, au contribuit foarte mult la constituirea unei „culturi generale” a science fiction-ului american, modelând nu numai destine şi inspirând cariere, dar suscitând de asemenea, vocaţia multor ingineri şi/sau astronauţi la NASA.

În concluzie, Robert Heinlein, marele pragmatic al scriiturii, a „deschis” calea multor tineri scriitori balizându-le drumul abrupt spre succes. Heinlein a făcut din libertatea sa de autor, scump şi greu câştigată, nu o efigie destinată autoglorificării, ci un stindard sub faldurile căruia cei mai hotărâţi dintre tinerii autori ar trebuie să-şi exploreze drumul, chiar dacă iniţial nu posedă mijloace artistice pe măsura ambiţiilor literare.

Heinlein a demonstrat, iar lecţia este valabilă şi astăzi, că a scrie science fiction nu este chiar o artă rezervată doar unei elite în mod natural talentate, ci mai degrabă o activitate de artizan, rezultatul unei lungi ucenicii, care trece prin etape şi stadii, învăţarea tehnicilor narative, experimentarea unor eşecuri bogate în învăţăminte şi lecţii valoroase, şi poate în cele din urmă crearea unei capodopere, uneori mai plină de autenticitate decât cele care rezultă din geniul spontan. Într-un fel, Heinlein a jucat rolul unui facilitator, dacă nu a unui profesor, oferindu-le tuturor, tineri cititori şi tineri autori, o dublă naţionalitate : cea a imaginarului, dincolo de cetăţenia obţinută prin naştere. Prin democratizarea accesului la science fiction, Heinlein a contribuit  în mod paradoxal, la obţinerea blazonului nobiliar pentru această specie narativă.

 

Era poveştilor cuantice

După o asemenea consacrare, a fost nevoie de multă îndrăzneala pentru a-şi părăsi regatul şi a cuceri noi teritorii. Heinlein, atât în formă cât şi în fond, lansează ulterior  romane în mod deliberat derutante şi în ciuda acestui fapt, bestseller după bestseller, publicul îl urmează. Critica însă îl târăşte în noroi, terfelindu-l pe „senilul scabros”, care nu vrea să admită că zilele sale de glorie au apus.

„StrăMoş-ul Heinlein”, cum îl numeşte cu multă condescendenţă Brian Aldiss, ar trebui să aibă minimul de bun simţ de a lăsa loc unei noi generaţii de autori care întruchipează un nou mod de a înţelege science fiction-ul : „New Wave”-ul englezesc în primul rând, apoi cel internaţional. Robert Heinlein întruchipează prea mult vetusta „epoca de aur” a SF-ului, pentru a mai fi considerat parte a contemporaneităţii, indiferent cât de inovatoare ar fi romanele sale de senectute. Aşa că, romanul său „Time Enough for Love (1973) primeşte o doar aprecieri călduţe dar „I will Fear no Evil (1970) şi „The Number of the Beast (1980), sunt literalmente linşate de critici. I se reproşează autorulului prea numeroasele digresiuni şi dialoguri stufoase. Cu toate acestea, critica ratează complet adevăratul scop al acestor texte, care pur şi simplu mută limitele naraţiunii.

Dacă spre sfârşitul carierei sale, Robert Heinlein s-a lăsat sedus de un tip de scriitură în care intriga nu pare să fie altceva decât un pretext pentru interminabile discuţii despre sensul vieţii, nu ar trebui, cu toate acestea, să confundăm efectul şi cauza : autorul nu caută atât să moralizeze, cât să confere poveştilor lui o structură cuantică. În această privinţă, atât „The Number of the Beast” cât şi „The Cat Who Walks Through Walls ies în evidenţă ca eşecuri la fel de strălucitoare.

 

Ambiţia lui Heinlein este de-a dreptul nebunească : depăşirea inhibiţiilor care-i îi impiedică pe scriitorii SF să utilizeze narativ fizica cuantică. Deja din 1920, Niels Bohr lansase un voal deliberat opac asupra fundamentelor fizicii cuantice, „nu vă exprimaţi mai clar decât gândiţi !”, le-a ordonat el tuturor membrilor Şcolii de la Copenhaga, într-un act aproape sectar de afirmare a voinţei. Deşi un anumiţi autori de science fiction au îndrăznit să-şi însuşească „limbajul” cuantic, folosindu-l pentru explorarea conceptului universurilor paralele, nici unul nu a vrut să facă din fizica cuantică, însăşi trama naraţiunii. Nu am de gând să intru aici în detaliile tehnice ale eficienţei transpunerii narative a lui Heinlein, a  principiului incertitudinii al lui Heisenberg sau problematica stând la baza Gedanken-experimentului „pisicii lui Schrödinger”, pentru că foarte cinstit, ar trebui să fac apel la competenţa specializată a prietenului şi colaboratorului meu, Éric Picholle, co-autor al studiului „Solutions non satisfaisantes : une anatomie de Robert A. Heinlein”, pentru că el este fizician la CNRS. (Centre National de la Recherche Scientifique – Centrul Naţional de Cercetare Ştiinţifică, cel mai amplu organism dedicat cercetării din Franţa şi Europa; CNRS utilizează 26.000 de angajaţi permanenţi (cercetători şi ingineri) şi 6.000 de colaboratori – nota traducerii).

Ar trebui totuşi să ştiţi că Heinlein nu s-a angajat pe acest drum repetând în scris după ureche diverse chestii frunzărite prin reviste de vulgarizare: în anii 70 a făcut ceea ce foarte puţini pământeni ar face, a studiat la bătrâneţe fizica la universitate, deşi a trebuit să întrerupă prematur acele studii pentru că sănătatea îi era precară. Pariul său nu a avut nimic pripit. Heinlein a fost capabil să scrie în paralel cu ficţiunea lui, o monografie despre Paul Dirac pentru Enciclopedia Britannica. Atunci când s-a simţit pregătit „să lupte” cu reprezentările cuantice ale timpului şi spaţiului, Heinlein scrie romanul „The Number of the Beast şi experimentează cu multiplicitatea punctelor de vedere şi viziunilor romaneşti. Heinlein pune la acelaşi nivel , nu numai toate personajele sale (şi diferitele lor puncte de vedere), dar, de asemenea şi pe narator, pe cititor, şi pe sine însuşi, sfârşind prin a fi confruntat cu propriile personaje din ultima parte a romanului, discutând conceptul de „realitate consensuală” : trăim cu toţii în aceeaşi lume ?

Este posibilă memoria obiectivă ?

The Number of the Beast” este o metaforă a ştiinţei cuantice aşa cum era concepută în anii 70 : fascinantă şi vertiginoasă, bogată printr-o multitudine de interpretări care depăşesc cu mult realismul primelor texte, în special acelea aparţinând „Istoriei viitorului”. Complet neînţeles, Robert Heinlein n-a renunţat şi nici nu a dezarmat fără a reacţiona. Prin „Friday” (1982) lansează un lejer roman de spionaj, un text foarte convenţional, deşi nu lipsit de o redutabilă eficacitate. Ultima zvâcnire a unui scriitor pentru care libertatea de creaţie a fost mai importantă decât „traiul din scris”. Un autor care s-a simţit în largul său atât în cadrul avangardei cât şi al tradiţiei.

Robert A. Heinlein, autorul de science fiction, nu este diferit de Robert A. Heinlein, cetăţeanul şi patriotul american : nu a aparţinut vreodată vreunui partid şi nici vreunei şcoli. Şi totuşi n-a fost niciodată un lup singuratic, s-a angajat în decursul întregii sale vieţi în sprijinul unor cauze, pe care le-a considerat, pentru a-l parafraza pe Ernest Hemingway, demne pentru a se bate pentru ele.

 

© Ugo Bellagamba

Titlul original : „Robert Heinlein et la liberté”

Traducere de Cristian Tamaş.

Traducerea şi publicarea s-au făcut cu acordul autorului. Îi mulţumim.

Robert Heinlein şi libertatea (I) – Ugo Bellagamba ; traducere de Cristian Tamaş

Robert Heinlein şi libertatea (II) – Ugo Bellagamba ; traducere de Cristian Tamaş

Robert Heinlein şi libertatea (III) – Ugo Bellagamba ;  traducere de Cristian Tamaş

Robert Heinlein şi libertatea (IV) – Ugo Bellagamba ;  traducere de Cristian Tamaş

Robert Heinlein şi libertatea (V) – Ugo Bellagamba ;  traducere de Cristian Tamaş

Robert Heinlein şi libertatea (VI) – Ugo Bellagamba ;  traducere de Cristian Tamaş

Interviu cu Ugo Bellagamba (Franţa) de Cristian Tamaş

Ugo Bellagamba – „Opera spaţială între literatură şi cinema. Pedagogia spaţiului în science fiction” , traducere de Cristian Tamaş

Ugo Bellagamba – „Opera spaţială între literatură şi cinema. Pedagogia spaţiului în science fiction; partea a  II-a”, traducere de Cristian Tamaş

Ugo Bellagamba – Opera spaţială între literatură şi cinema. Pedagogia spaţiului în science fiction; partea a  III-a ; traducere de Cristian Tamaş

Ugo Bellagamba – Opera spaţială între literatură şi cinema. Pedagogia spaţiului în science fiction; partea a IV-a –  traducere de Cristian Tamaş

Ugo Bellagamba – „De ce science fiction-ul nu este la modă ?”  traducere de Cristian Tamaş

 

Ugo Bellagamba este una dintre personalităţile science fiction-ului şi fantasy-ului din Franţa, profesor de istoria dreptului şi a ideilor politice la Universitatea din Nisa, autor SF&F premiat (Premiile Rosny Aîné, Bob Morane, Prix Européen du Pays de la Loire), critic literar (Grand Prix de L’Imaginaire), publicist, organizatorul şi animatorul unor conferinţe academice, reuniuni, festivaluri SF (Utopiales), expoziţii de science fiction („Science et Fiction”). A publicat primele texte la sfîrşitul anilor 90, folosind pseudonimul Michael Rheyss.

A fost finalist la Premiul Rosny Aîné 2000 pentru nuvela „Apopis républicain”, o ucronie de mai multe ori re-editată, iar în 2002 a apărut primul său roman, „L’Ecole des Assassins”, manga literar scris împreună cu Thomas Day.

A obţinut doctoratul în ştiinţe juridice şi a devenit profesor la Universitatea din Nisa, unde predă istoria dreptului, instituţiilor juridice şi a ideilor politice.

Temele sale preferate sînt utopia, ucronia, explorarea spaţială iar formatul favorit este nuvela, recompensat fiind cu Premiile Rosny Aîné şi Bob Morane (povestirea „Chiméres !”). Romanul său, „Tancrède, une uchronie” a obţinut Premiul Rosny Aîné în 2010 decernat la cea de a 37-a Convenţie Naţională Franceză de Science-Fiction de la Grenoble şi Premiul European al Ţinutului Loarei, 2010.

Este co-autorul unui eseu despre Robert A. Heinlein („Solutions non satisfaisantes: une anatomie de Robert A. Heinlein”, Grand Prix de l’Imaginaire 2008). A publicat culegerea „La Cité du Soleil et autres récits héliotropes” şi volumul „Le Double Corps du Roi”. Printre proiectele sale se numără un thriller ucronic în colaborare cu André-François Ruaud, un roman steampunk împreună cu Xavier Mauméjean, Thomas Day şi Johan Heliot. Co-organizator, sub egida Institutului Robert Hooke de Cultură Ştiinţifică a reuniunilor anuale „Journées interdisciplinaires Sciences & Fictions, de Peyresq” din 2007.

Între 2010 şi 2011, Ugo Bellagamba în colaborare cu Patrick Gyger (muzeul SF-ului, La Maison d’Ailleurs, Yverdon, Elveţia), astrofizicianul Roland Lehoucq şi Clément Pieyre (Biblioteca Naţională a Franţei) au fost organizatorii expoziţiei „Science [et] Fiction” care a avut la loc la Cité des Sciences din Paris, între 21 octombrie 2010 – 31 august 2011. Este co-organizator al Festivalului SF anual Utopiales de la Nantes, Franţa.

1376 vizualizari

Lasă un comentariu

Vă rugăm să comentați la subiect și să nu îi jigniți pe ceilalți interlocutori. În caz contrar, comentariul nu va fi aprobat sau va fi editat. Vă mulțumim. Pentru comentarii ce nu sunt legate de articolul de mai sus, folosiți pagina de Contact.