REVISTA NAUTILUS / Articole / Realismul magic în proza lui Mihai Eminescu

Realismul magic în proza lui Mihai Eminescu

Eugen Cadaru • 23:51 - 01.10.2014 • 

A scrie un punct de vedere despre opera lui Mihai Eminescu, oricât de mic și neînsemnat ar fi articolul care îl exprimă, este o tentativă riscantă. Ce s-ar mai putea spune în plus față de zecile sau sutele de mii de pagini care deja s-au scris pe această temă și, mai ales, cum să faci să nu greșești în aprecierea acestei opere, mai ales în condițiile în care nu ai parcurs decât o parte infinitezimală din toată exegeza de specialitate? Oare are cineva voie să spună ceva despre lucrările lui Eminescu fără să fii studiat in extenso toată această exegeză? Știu, întrebarea de mai sus poate părea retorică, mai ales că cel care o pune nu are de ales, ci trebuie să scrie un articol despre o parte a operei eminesciene, această obligație fiind impusă de tema pe care o are în lucru (realismul magic în literatura română) și percepția sa asupra unei părți ale lucrărilor poetului național.

Așadar, se poate vorbi de realism magic în opera lui Mihai Eminescu? Răspunsul meu ferm la această întrebare este „da” și îl voi argumenta aducând în discuție două titluri din proza marelui autor: „Sărmanul Dionis” și „Avatarile Faraonului Tla”.

După cum se știe foarte bine, ideea filozofică centrală a fiecăreia dintre aceste două lucrări este teoria metempsihozei (teoria reîncarnării), potrivit căreia sufletul omului, după moarte, trece succesiv printr-un șir de transmutări în animale, plante și oameni, în vederea purificării. Fără nicio îndoială, apetența lui Eminescu pentru această ipoteză metafizică decurge din atașamentul său față de filozofia romantică (care era foarte la modă în epoca sa și care glorifica căutarea idealului, apelul la un trecut nobil și înălțător, melancolia sau întoarcerea la origini) care se împletea foarte bine cu fascinația pentru mistere, adusă în spațiul cultural european de  propagarea filosofiei indiene (Rig-Veda etc.).În ceea ce privește însă modalitatea în care Mihai Eminescu pune în scenă aceste concepte, genul literar prin care acestea sunt exprimate, autorul acestui articol este de părere că aceasta se înscrie perfect în definiția de dicționar a realismului-magic. Rugându-vă să aveți în vedere distincția (acordul fin) între fantastic și semi-fantastic, despre care am discutat și în precedentele două articole, vă invit să constatați următoarele cu privire la dramaturgia celor două lucrări literare:

În ambele lucrări amintite mai sus, eroii sunt persoane non-fantastice, adică oameni ca toți oamenii (Dionis – un tânăr sărac, Dan – un călugăr evlavios; Faraonul Tla, Marchizul Alvarez, tânărul Angelo)iar mizanscena întâmplărilor narate este constituită din cadre ale lumii reale, situate în diferite momente istorice și spații geografice: Bucureștiul anilor 1800 și Iașiul anilor 1400 (în „Sărmanul Dionis”), Egiptul antic, Sevilla în perioada medievală și probabil Franța în perioada modernă (în „Avatarile Faraonului Tla”).

Apoi, pe măsură ce poveștile se derulează, aceste fragmente de lume reală sunt alterate de evenimente fantastice care conferă narațiunilor caracterul lor magic.

În „Sărmanul Dionis”, tânărul erou, folosind o carte magică, reușește să călătorească înapoi în timp pentru a deveni conștient, potrivit teoriei metempsihozei, de una din fostele sale existențe care se petrecuse în Evul Mediu. Acolo, avatarul său din acea epocă, călugărul Dan, se află sub influența unui personaj ciudat (învățatul Ruben, despre care aflăm că este doar o întruchipare a Necuratului), de la care învață a utiliza aceeași carte magică (care ar fi fost scrisă în vechime de un alt avatar al celor doi –Dionis și Dan -, anume de către însuși magul Zoroastru) pentru a ieși din corpul său,pentru efectua o călătorie astrală împreună cu iubita lui și pentru a transforma Pământul într-o mărgică colorată. Dar cum folosirea celor interzise este, de fapt, trufie, trufia îi face pe Dan și iubita sa să recadă în lumea pământească, unde Dionis își revine în identitatea sa din anii 1800 spre a se bucura de o viață frumoasă alături de aleasa inimii sale, în acest fel încheindu-se călătoria sa magică prin spațiul misterelor.

În „Avatarii faraonului Tlá”, Faraonul Tlá, bolnav si trist, plângându-și durerea de a fi pierdut-o pe Rhodope, perechea sa, utilizează o procedură magică (trei picături dintr-o fiolă de ametist puse într-o cupă cu apă de Nil) spre a afla despre metamorfozele sale viitoare, adică formele pe care le va îmbrăca sinele său în reîncarnările succesive din următorii 5000 de ani. Mai mult, printr-un alt procedeu al artei divinației folosit de vechii egipteni,el o ascultă pe Isis, care îi vorbește dintr-o oglindă, despre teoria „arheilor”, a umbrei si a tiparelor eterne, pe care le îmbracă substanța vieții in transformare ei veșnice și despre sfârșitul său apropiat. După ce acesta se produce, noul avatar al faraonului, un bătrân cerșetor din Sevilla Evului Mediu care este dublul romantic al unui marchiz bogat, revenind la starea sa de bogăție, are parte de admirația unor statui care prind viață și se duelează cu propria sa reflecție din oglindă, pe care o învinge, însă în final moare, fiind dezamăgit de fățărnicia oamenilor. Ultimul avatar al faraonului este un tânăr numit Angelo, care mort fiind este readus la viață și atras într-o societate mistică (Amicii întunericului) spre a participa la o acțiune spiritistă, în cadrul căreia, o persoană androgină (Cezar sau Cezara, un demon probabil) având aspect de femeie tânără îl asaltează cu ispita unei iubiri pasionale, chinuitoare și sterile, prezentate în contraplan cu iubirea domestică, prezentată ca manifestare a instinctului de procreație.

Din cele arătate mai sus, se poate observa cu ușurință că elementele fantastice nu numai că nu lipsesc ci, din contră ele sunt chiar abundente și fac un contrapunct imediat sesizabil cu fundalul de tip realist al poveștilor.

Un singur aspect mai trebuie luat în discuție pentru a încheia demonstrația privind caracterul realist-magic al acestor proze, și anume, așa cum arătam și în articolele precedente, perspectiva autorului, adică acel mod de a prezenta evenimentele sau personajele neobișnuite, fantastice ca fiind o parte firească și absolut plauzibilă a realității cotidiene.

Așadar…

Chiar dacă teoria metempsihozei este, în raport cu știința oficială, doar o simplă speculație, nu încape îndoială că, pentru foarte mulți oameni (poate și datorită capacității ei de a seduce și a provoca imaginarul) aceasta reprezintă o posibilitate serioasă de explicare a vieții omului sau poate chiar o realitate ce încă nu a putut fi probată. Dacă ne raportăm la toate scrierile și toată existența lui Eminescu, pare destul de evident că și el a făcut parte dintre aceștia, deci, sub acest aspect, nu pare că am putea avea îndoieli, ci pare cert că, prin aceste proze, Eminescu a avut intenția să ilustreze un chip al realității și o explicație a Universului, așa cum le percepea el.

Cu acestea, consider ca fiind încheiată scurta mea demonstrație cu privire la caracterul realist magic al unora dintre scrierile poetului nostru național și invit pe oricine consideră că ar mai trebui spuse și alte lucruri cu privire la această temă, să o facă, spre binele dezbaterii și al analizei propuse.

Până luna viitoare, zile frumoase și însorite să aveți!

2824 vizualizari

2 Comentarii

  1. Dodo Nita spune:

    Felicitari autorului pentru aceste inedite incursiuni in realismul magic al prozei romanesti. Daca la final, articolele sale vor fi adunate intr-un volum, cu siguranta il voi cumpara.

Lasă un comentariu

Vă rugăm să comentați la subiect și să nu îi jigniți pe ceilalți interlocutori. În caz contrar, comentariul nu va fi aprobat sau va fi editat. Vă mulțumim. Pentru comentarii ce nu sunt legate de articolul de mai sus, folosiți pagina de Contact.