REVISTA NAUTILUS / Articole / Procedeul dizolvării science fiction-ului, introdus de către agenţii culturii dominante

Procedeul dizolvării science fiction-ului, introdus de către agenţii culturii dominante

Gérard Klein • 1:16 - 02.04.2013 • 

Gerard KleinScience fiction-ul suscită de mult timp, din partea reprezentanţilor acreditaţi ai culturii dominante, în special în Franţa şi Statele Unite, reacţii atât de ciudate, încât merită examinarea lor. Acestea se reduc la trei tipuri: ignorarea, claustrarea şi judecata dizolvantă şi par să poată fi explicate printr-un mecanism sociologic, funcţionând uneori fără ştirea autorilor: negarea posibilităţii ca un grup social altul decât grupul politic şi cultural dominant – un complex psihologic care include şi propria contestare într-un anumit fel  – să producă şi să-şi disemineze valorile.

Prima mea ipoteză  concizia acestui articol nu-mi permite dezvoltarea acestui subiect este că SF-ul s-a născut şi s-a dezvoltat într-un grup social relativ coerent, prezent în straturile mijlocii ale burgheziei, grup distinct din toate punctele de vedere faţă de clasa conducătoare, în special în ceea ce priveşte relaţionarea concretă cu ştiinţa şi tehnologia. Această sub‑cultură a rezultat dintr-o mediere specială, pozitivă sau negativă, a acestui grup social cu progresul ştiinţific şi tehnic, care i-au permis  în lipsa unei conştiinţe sociale reale crearea unei originalităţi şi unei coerenţe culturale printr-o nouă relaţie singulară între ştiinţă şi imaginar.

Gardienii culturii dominante, prin urmare, nu fac altceva decât să se achite de  rolul lor tradiţional, de a nu tolera existenţa, în afara valorilor imediate sau inversate a clasei conducătoare, a unei sub-culturi durabile şi vibrante, din cauza riscurilor schismei. Veghează în acest caz, poate fără să-şi dea seama, pentru a preveni impregnarea universului cultural de către ştiinţă  sau prin speculaţie intelectuală  în orice altă formă decât aceea a unui joc (gratuit) şi, în special, pentru a preveni exaltarea poetică a ideii redutabile că ştiinţa şi raţiunea au o putere obiectivă care ar putea pune în discuţie legitimitatea şi practica puterii clasei conducătoare. Pentru aceasta, ştiinţa trebuie să fie separată de cultură (umanistă, literară) şi claustrată unui domeniu extra-uman, acela al lucrurilor, al tehnicii, asupra căruia puterea să poate fi exercitată fără rezerve, suscitând doar reacţiile specialiştilor. Pentru cultura SF, ştiinţa există într-un mod teribil de important, are efecte sociale, este un mijloc de împlinire a aspiraţiilor.

Ceea ce social este pus în cauză este reprezentat de  două elemente complementare şi inseparabile: originile sociale ale SF-ului şi caracterul său coeziv şi colectiv, integrarea în cadrul vieţii visate, a vieţii aspiraţiilor pe care le sugerează, a ştiinţei pentru a o exalta sau a o blestema.

Astfel, putem vedea cum SF-ul prezintă caracteristicile unui scandal pentru mainstream încât trebuie să fie redusă diferenţierea printr-un procedeu de dizolvare, după ce ignorarea şi claustrarea au eşuat. Reţineţi că acest tip de tratament li se aplică de obicei colectivităţilor rebele locale până în prezent, mai mult sau mai puţin teritoriale dar în acest caz pur culturale;  iniţial se ignoră trăsăturile caracteristice sau li se creează o descriere caricaturală sau pur şi simplu inadecvată, iar dacă persistă, aceste colectivităţi sunt incriminate, sunt închise în lagăre sau ghetouri. Şi, în sfârşit, în cazul în care nu pot fi neglijate sau trimise înapoi în tenebre, se încearcă asimilarea sau persuadarea că asimilarea este singura cale posibilă. Desigur că am îngroşat puţin, dar paralelismul procesului rămâne izbitor: defineşte o marjă. Acelaşi procedeu se aplică şi literaturii scrise de femei. Deşi dizolvarea este de departe cea mai „interesantă” dintre metodele utilizate şi posibilele efectele ale acesteia, trebuie spuse câteva cuvinte despre fazele anterioare ale „represiunii”.

Ignorarea se manifestă prin tăcere (este greu de a fi dovedită prin intermediul unor texte) sau mai subtil, prin intermediul unor discursuri care ar trebui să se refere la SF, dar de fapt nu menţionează vreo operă anume sau care nu folosesc decât foarte rare exemple alese într-un mod arbitrar ca fiind reprezentative. O altă metodă de introducere a procesului dizolvant este de a pretinde că SF-ul ar fi admisibil dacă autorii săi ar binevoi să urmeze instrucţiunile băgătorului în seamă, fără a ţine cont de realitatea acestei literaturi şi nici chiar de faptul că destui autori au încercat să experimenteze în direcţia indicată, ceea ce de fapt personajul ignoră. Discursul respectivului ignorant anunţă de asemenea, în mod periodic o „criză” a SF-ului care dezvăluie că acesta şi-a atins limitele, iar de acum încolo este destinată sterilităţii ; cea mai bună dovadă fiind faptul că „denunţătorul” crizei nu vede ce ar mai putea inventa autorii de science fiction. O formă singulară a acestei ignoranţe ce ţine de metoda claustrării dovedeşte că recursul la izolarea SF-ului se drapează în ezitare pudică sau refuz sau într-o negare indignată precum cea a lui Robert Merle care, fără îndoială, scrie SF, dar refuză să admită. A scrie SF este o tară ?

Claustrarea este deosebit de familiară comentatorilor intelectualo-academici. Are ca scop stoparea „aberaţiei” unei literaturi distincte faţă de cea susţinută de cultura dominantă, literatură căreia nu-i pasă de a se conforma criteriilor mainstream-ului. Caracteristica acesteia este totalitarismul, care nu poate accepta în afara sa un obiect nu de cunoaştere, ci de exprimare, şi atunci când ignoranţa s-a stins, trebuie să găsim un loc care i se atribuie într-un sertăraş în topografia culturii, un loc care nu lasă nici o ambiguitate cu privire la natura sa „inferioară”, neautorizând şi nepermiţând nici o contaminare între această infra-literatură şi literatura „adevărată”.

Iată de ce, izolarea şi claustrarea încearcă să facă din SF, o categorie fie a literaturii „populare” – adică „sărace” – fie a para‑literaturii. Aceşti termeni pseudo-sociologici şi pseudo-filosofici au tendinţa de a bloca un decalaj, care ţine de fapt de o percepţie, şi chiar mai des de o prejudecată, de diferenţă calitativă între diverse texte. Dar se consideră că este neştiinţific să admiţi că ai prejudecăţi şi subiectivisme personale, şi atunci trebuie să te înarmezi cu nişte concepte dubioase în vederea unei presupuse obiectivări, care permite în special eludarea problemei dificile a originii  – sociale sau individuale – a judecăţii obiective. Ziua în care critica va face pasul decisiv de a renunţa la mania clasificatoare în favoarea elucidării preferinţelor operative ale publicului şi ale autorilor pentru un gen, o specie, o temă, sau un mod de exprimare, va fi ziua în care va abandona aceste indicii ale scolasticii şi metafizicii.

Este evident oricărui observator atent că o mare parte a SF-ului nu se încadrează în aşa-zisa literatură „populară”. Populară nu este nici prin originea socială a autorilor săi şi nici prin aceea a cititorilor săi, care în general, provin din mica sau mijlocia burghezie, nici prin simplitatea evidentă a textelor şi limbajului căruia i s-a criticat uneori ezoterismul, nici prin amploarea difuzării sale care rămâne relativ mică iar când se extinde prin ediţii de buzunar ajunge îndeosebi la o audienţă de elevi şi studenţi, şi nici măcar prin tipurile de colecţii care interesează totalitatea literaturii, acestea fiind impuse de priorităţile editorilor şi de practicile comerciale ale librarilor.

În ceea ce priveşte paraliteratura, eu nu pot vedea, cu excepţia cazului unei definiţii riguroase şi extensive a literaturii, a cărei formulare implică faptul că este o activitate finalizată, existenţa unui domeniu restrâns cu forţa, cum am  putea să înghesuim SF-ul acolo? Sau cazul unor anumite texte de pe pliante, sau din publicitate, al căror scop explicit este străin literaturii, nefiind necesar să se facă referire la aceasta din urmă pentru a le defini, ori graniţa dintre literatură şi paraliteratura este discutabilă, fluctuantă, fiind în cele din urmă o problemă de convingere intimă. Chiar caracterul pecuniar al unor texte — de multe ori în mod aristocratic denunţat – nu este discriminatoriu. În plus, multe alte lucrări de SF au fost scrise în afara oricărei preocupări materiale  – şi dintr-un motiv bun  – acest criteriu ar conduce la respingerea sau cel puţin la expulzarea textelor lui Balzac în paraliteratură. De fapt, „literatura populară” şi „paraliteratura” sunt nişte etichete ale vecinătăţii, sunt concepte care pot fi de interes în cazul se recurge la precauţia de a le enunţa înainte de a le utiliza, ce anume dorim să etichetăm, dar nu sunt în nici un caz categorii naturale, impunându-se în realitatea scrisului, permiţând etichetarea apriorică a oricărui text din trecut sau viitor. Ignoranţa şi claustrarea au cu toate acestea în faţa SF-ului un defect major. Nu descurajează autorii să scrie, nici consumatorii să citească  şi nici măcar nu reuşesc să le creeze acestora remuşcări. Din contră, explozia titlurilor, îmbogăţirea tematicii,  împrumuturile din SF efectuate mai mult sau mai puţin pe furiş de către susţinătorii literaturii tradiţionale, numărul tot mai mare de fani, îi aruncă în derizoriu pe proferatorii de anateme. Autorii de SF şi cititorii lor chiar nu suferă că sunt ignoraţi şi neglijează complet subtilităţile taxonomice.

Apoi survine recursul la utilizarea armei supreme, cea de a treia tactică, dizolvarea, proces care are loc în trei etape: selecţia sau extracţia, seducţia, reducerea la stadiul anterior. Discursul este aproximativ următorul: „SF-ul ? Da, este interesant. Există chiar SF bun. Şi SF-ul bun, nu-i aşa, este literatură.”. Nici o diferenţă. Atunci de ce cutare care atât de mult talent n-ar renunţa să se mai prostească cu SF-ul şi va începe să scrie ca toată lumea, un roman (chiar unul Nou) autentic ? Cu siguranţă îi vom recunoaştem valoarea !

Este rar când se scrie despre un text sau un volum SF (doar dacă este deosebit de frapant) în afara revistelor sau rubricilor specializate fără să se declanşeze procesul de dizolvare. În forma sa cea mai vulgară şi într-un mod cît se poate de terorist, procesul devine o execuţie sumară: „aceasta este o carte bună, deci nu este (şi nu poate fi)  SF”.

Dar chiar frecvenţa declanşării acestui tip de rechizitoriu, obişnuinţa care s-a creat, caracterul tranzitoriu şi, adesea aluziv al manifestările sale în presa scrisă şi vorbită sunt cum spuneam, cu excepţia cazurilor în care avem năravuri de arhivişti, dificil de a fi probate, iar eu mă simt neajutorat în această privinţă. Există şi excepţii, de exemplu, grupajul din La Quinzaine littéraire, un „dosar” valoros în cadrul numărului 225, 16-31 ianuarie 1976, dedicat SF-ului, declanşând procesul de dizolvare încă de la nivelul titlului grupajului, „De la science fiction la ficţiunea speculativă”. Ablaţia cuvântului ştiinţă, recurgerea la o apoziţie, substituirea ştiinţei cu termenul „speculativ” care este mai distins dar şi mai vag, nu ne pot înşela: sensul adevărat este „trecut la viitor, de la barbarie la civilizaţie”. Faptul că La Quinzaine littéraire nu a inventat termenul de ficţiune speculativă, nu scuză modul în care utilizează acest termen. Semnul întrebării mi-ar fi permis măcar o îndoială. Afirmaţia din titlu mi-o anulează.

Vreau să precizez faptul că nu am nimic impotriva publicaţiei La Quinzaine littéraire, aş putea la fel de bine să compar L’Express, Le Nouvel Observateur sau Newsweek (un număr din decembrie 1975) care au exact acelaşi tip de limbaj. Voi folosi grupajul din La Quinzaine littéraire ca pe un document ideologic (destul de simpatic, de altfel) şi vom arată cu ce măsuri de precauţie se vizitează astăzi nobilii sălbatici. Totul ar trebui să fie citat. După ce primul articol propune descoperirea SF-ului prin intermediul operei lui Michel Butor, ceea ce e cu totul ieşit din comun, editorialul dă tonul: „Science fiction-ul, într-un mod irezistibil, încetează a fi un gen. Dacă se mai persistă încă, dacă se mai continuă publicarea SF-ului în colecţii specializate, din motive de comoditate este pentru că acesta este modul de funcţionare al editurilor  franceze, dar selecţia, pentru editori, se dovedeşte a fi mult mai dificilă. […] Această mutare a accentului din domeniul ştiinţelor exacte în domeniul ştiinţelor umaniste a creat un nou SF, „ficţiunea speculativă”, care se distinge din ce în ce mai greu de formele cele mai moderne ale literaturii contemporane. În momentul  în care graniţele dintre literatură şi science fiction se şterg, în momentul în care SF-ul se afirmă ca ferment al unei  literaturi a viitorului […],  etc ⁽¹⁾.

Sărim peste Butor la care ne vom întoarce şi avansăm două pagini. Să-l lecturăm pe Roger Dadoun : „Pentru a avansa în acest fel, science fiction-ul ar putea fi cu adevărat genul imposibilului dacă ar fi în stare să-l scrie. Mai degrabă decât a ceda, cum încă o face, proliferării tip tinichigerie ambulantă a maşinilor, monştrilor şi a universurilor de mucava, ar trebui să-i fie de ajuns, deoarece este Literatură, să-şi configureze domeniul în ceea ce priveşte scriitura, stilistica textului, etc. Ceea ce sugerează un scriitor ca Italo Calvino, în romanul său „Cosmocomicării” (Cosmicomiche) […]”, etc. Aici, claustrarea este încă deghizată în indicaţii preţioase. Să trecem la domnul Roland Barthes, subtil ca întotdeauna, dar nu atât de diferit: „…un alt tip de ficţiune, încă necunoscută, a cărei ştiinţă „ştiinţifică” nu ar mai fi un pretext: ficţiunea  – dorinţele noastre împlinite. Ce putere ar avea o operă care ar descrie, după modelul science fiction-ului, utopia generală a Dorinţei? Care ar înfăţişa cu adevărat o lume unde juisarea este posibilă şi a vedea-a muri imposibil ? Unde comunitatea umană ar avea suficientă subtilitate şi  putere asupra sieși şi  numai asupra Naturii (vechi felinar) pentru a face din viaţa intersubiectivă  o tramă de „sărbătoare”? Acest tip de Ficţiune a fost scrisă pe bucăţele (Sade, Fourier), dar dacă este atât de  transgresivă, atât de fierbinte, ea nu a fost niciodată în măsură să se constituie într-un gen [spre deosebire de SF], adică să se facă recunoscută de către literatură, „interogaţie radicală”, cu siguranţă, dar de asemenea o prea înţeleaptă voce a  instituţiilor.”

Ar trebui remarcat la domnul Roland Barthes, în afară de lichidarea un pic prea rapidă a ştiinţei, prin intermediul conceptului de-a dreptul abisal, „Natura – vechi felinar”, că utilizează acelaşi procedeu întâlnit şi la domnul Dadoun: nu există încă, dar practic totul s-a spus deja în literatura „adevărată”, de către Sade, Fourier sau Calvino.

Să salutăm prezenţa vigilentului omului de ştiinţă aflat la datorie, Jean-Claude Pecker, care şi-a stabilit adevăratul lui în cadrul ortodoxiei literare scriind ca un porc. Pecker oferă o curioasă ecuaţie în care SF-ul înseamnă astrologie, superstiţie, iraţionalitate, „ştiinţe fictive”, „neo-misticism”, pe scurt „obscurantism”. Dar el percepe  suficient de bine ameninţarea culturală: „Mi-e teamă, scrie el, de ceea ce anunţă ecloziunea rapidă a science fiction-ului, pardon, a  SF-ului. Acest şoc, această reflecţie ce o impune, mi se par inutile, periculoase.” […]. Iată un conţopist foarte sincer.

Mai departe: Pentru Tony Cartano, SF-ul este depăşit şi, din păcate, întreg articolul său prost informat sugerează că peste tot, cu excepţia Franţei, bariera  a căzut cu siguranţă între ficţiunea speculativă şi literatura modernă. Cu excepţia Franţei pentru că  „scriitorii francezi, care revendică eticheta ficţiunii speculative sunt claustraţi în colecţii specializate”. Ar fi trebuit să citească revista Newsweek (op. cit.) sau să-i întrebe pe autorii americani. Sau să meargă chiar atât de departe încât să se întreb cine a decretat claustrarea autorilor francezi.

În scrierile lui Christian Descamps, procedeul dizolvării devine mult mai filosofic şi prin Eizykman, economia libidinală a lui  Lyotard îl utilizează ca agent de extracţie, seducţie şi de reducere. Dar trebuie să ne întoarcem la Michel Butor, în primul rând pentru că într-un fel, grupajul din revista Quinzaine Littéraire se învârte în jurul interviului său, şi mai ales pentru că deşi a citit prea puţin SF, a afirmat cele mai mari prostii despre SF, a fost totuşi la începutul anilor ’50 unul dintre primii romancieri experimentalişti care percep intuitiv capacitatea de germinare a SF-ului. Aici, pe lângă detaliile fine precum cele referitoare la introducerea prin intermediul SF-ului a vocabularului ştiinţific în literatura mainstream, lansează în manieră proprie şi procedeul dizolvării în trei puncte.

 

Bariera dintre literatura mainstream şi SF nu există decât din vina autorilor de SF: „Pentru o lungă perioadă de timp a existat un tabu în revistele SF împotriva acestui gen de cărţi [Noul Roman]. Iar autorii de SF nici măcar nu şi-au dat seama că cineva precum Claude Ollier le folosea temele. A fost definitiv clasificat cu eticheta „Noul Roman”. Dar o schimbare se profilează, acum chiar în interiorul SF-ului […].” (Aş dori să subliniez faptul că romanele lui Alain Robbe-Grillet, „L’Emploi du temps”, „La Modification”, „La Maison de rendez-vous” şi „La Vie sur Epsilon” şi „Enigma” (Claude Ollier), au fost recenzate în revista SF Fiction.”

„Unii autori de SF ale căror subiecte nu mai lasă să subziste vreo îndoială, scriu dintr-o dată o carte foarte bună… Dar mai este aceasta SF? “

„Dar temele SF apar adesea în cărţile mele. […] De exemplu,  „Rose des vents”, care ne  putem imagina că în câţiva ani, îşi va găsi locul fără nici o problemă într-o colecţie de science fiction, ceea acum doi ani, de exemplu, ar fi fost total de neconceput.”

Pe scurt, cu Michel Butor, dialectica procedeului de dizolvare inversată. SF-ul, afirmă el în esenţă, este literatura, pentru că eu scriu şi SF..

Toate textele menţionate sunt atât de clare încât numai este nevoie de alte comentarii. Trebuie remarcat cu toate acestea, că rămân mute în privinţa unui punct esenţial: de ce trebuie declanşat un procedeu de dizolvare a SF –ului? De ce la un moment dat să-ţi specifici diferenţa pentru o declara imediat anulată? De ce să se considere eventuala convergenţă a science fiction-ului şi a mainstream-ului atât ca un fenomen natural, apărând de la sine, o epifanie aşteptând incantaţii de aleluia ca pe întoarcere acasa a oii rătăcite?

Într-adevăr, apologeţii SF-ului au adus un pic de apă la moară: în primul rând abandonându-se demonului anexionismului şi pescuind în apele literaturii generale, lucrările care le-au părut corespunzătoare pentru a înnobila genul pe care îl văd ignorat sau dispreţuit;  apoi unii critici şi scriitori specializaţi au solicitat destul de ingenios o astfel de de-diferenţiere a SF-ului, sperând – ceea ce este destul de uşor de înțeles – să scape dintr-un ghetou unde îi claustraseră ignoranţa şi izolarea, acordându-li-se  pe bază individuală, un fel de recunoaştere, un brevet oficial de scriitor serios (în genul normelor industriale) permiţând, în principiu, accesul la cea mai largă audienţă, sau ceea ce nu este acelaşi lucru, la segmentul mai cel mai sofisticat cultural. Ceea ce este mai puţin clar este gradul de conştientizare a ceea ce pot obţine de fapt, în schimbul atribuirii acestui brevet, şi anume renunţarea la erezie şi, eventual, la identitatea lor.

Ceea ce este în joc este originea socială, o pată de neşters şi identitatea colectivă a SF-ului. Fără îndoială că întreţine de mult un comerţ fructuos cu alte forme de cultură. Dar ceea ce gardienii culturii dominante nu sunt deloc gata să admită, ceea ce resping ca pe un scandal, este existenţa unui domeniu relativ autonom, a unei  sub-culturi specifice. Un alt grup gândeşte, creează, visează, se entuziasmează sau se teme. E de înţeles că autorii de SF nu sunt acceptaţi ca egali, respectându-li-se diversitatea, ca scriitori, pe baza calităţii textelor lor. Cel mult, pontifii mainstream-ului pot acorda concesiv un soi de aprobare, în conformitate cu propriile criterii, atunci când nu mai există vreo modalitate de a ignora şi de a retrograda. Ceea ce nu lasă nicio îndoială cu privire la funcţia superioară, doctorală, cvasi-juridică de care sunt responsabili.

Ceea ce este în discuţie, în cele din urmă, este pluralitatea culturilor. Exigenţa „catolicităţii” proprie oricărei culturi dominante a cărei exercitare seculară este asigurată de universitate şi prin numeroşii epigoni şi catehumeni, exclude din motivele sociale menţionate la începutul acestui articol, dezvoltarea unor sub-culturi specifice. Precum  literaturile regionale, SF-ul, deşi semnificativ mai puternic, nu este suportabil, decât ca element al folclorului. În plus, SF-ul trebuie să fie minimalizat prin asimilarea componentelor sale cele mai dure şi cele mai susceptibile de a-l face să acceadă prin propria-i singularitate la universal. Înaintea inchiziţiei culturale, presupuşii eretici dialectali sau sefişti trebuie să se prezinte dacă nu goi, măcar singuri şi să demonstreze conformitatea cu anumite norme de etichetă care au drept funcţie introducerea textelor lor într-un sistem de referinţă sau de schimb, nelimitat, adică, de a le impune ce este necesar în comercializarea unor mărfuri.

Ceea ce este şi mai surprinzător este faptul că acest iacobinism cultural este luat în seamă de către intelectuali despre care se ştie că sunt prea puţin simpatizanţi ai clasei dominante şi ai culturii sale tradiţionale, precum Michel Butor şi, în general, romancierii şi criticii neacademizaţi. Dar a neglija faptul, bine perceput de Roland Barthes, că apartenenţa la o avangardă, oricât de contestatară ar fi aceasta, nu te protejează împotriva unei astfel de atitudini. Dimpotrivă, avangarda occidentală este atât de preocupată să anunţe, să trâmbiţeze şi să invoce moartea capitalismului şi a valorilor liberale, încât nu poate să-şi imagineze nimic dincolo de aceste autointoxicări.

În acest sens, avangarda este opusul burgheziei, este o parte a clasei dominante, contribuie la reproducerea culturii dominante. Acest segment al intelectualităţii nu trebuie să fie întotdeauna confundat cu burghezia. Cu toate acestea, obiectivul său, subversiunea valorilor burgheze, este mai apropiat de lovitura de stat decât de revoluţie: ea tinde de fapt să substituie la nivelul aceloraşi  cadre (în special universitare şi elitiste, favorizând moştenirea culturală şi competenţa, ascetismul, teoria şi legea), introducând alte valori imprecise, dar considerate a fi avangardiste. Avangarda împrumută de la burghezie arma favorită a acesteia, terorismul, şi nu intenţionează să elibereze limbajul decât pe jumătate pentru uzaj propriu, iar atitudinea sa este în mare măsură revizionistă.

Clasa dominantă burgheză, la rândul său nu are o altă cultură decât cea pe care şi-o constituie (cu aviditate), împrumutând de la fracţiunea privilegiată a opoziţiei, cumva de la fratele său inamic. Ea nu are nici o altă cultură, deoarece are cu totul altceva de făcut, în special să-şi exercite puterea. Prin urmare, nu este deloc nepotrivit să consideri avangarda ca parte a culturii dominante, deşi este tot aceeaşi care contestă – oare sincer ?  – forma actuală a puterii atunci când această contestare se concentrează asupra efectelor şi nu asupra cauzelor şi eludează realitatea. Cultura intelighenţiei – cea contestară – este chiar mai mult parte a culturii dominante decât aceea a ortodoxiei burgheze dominante, pentru că serveşte în ultimă instanţă reproducerii societăţii burgheze în cadrul căreia ortodoxia nu pretinde decât conservarea.

Precum burghezia, intelighenţia are ca obiectiv luarea şi conservarea puterii. Aşteptând realizarea acestor scopuri, intelighenţia a început să viseze la unificarea a ceea ce consideră teritoriul său, şi în numele frontului comun în luptă încercă să aneantizeze toate opoziţiile distincte.

Grupul social care scrie şi citeşte SF nu are asemenea obiective, nici nu doreşte luarea puterii, nici nu este interesat de unificarea culturii. Acest grup nu este elitist, ci prin originea sa este pluralist. Din punct de vedere social, nu are o strategie de ansamblu. Din contră, profetismul său răspunde peste tot, în ultimii ani, aşteptărilor imensei clasei de mijloc aflată în criză şi poate în proces de dislocare. Brusc SF-ul se trezeşte sau se va trezi cu o audienţă neaşteptată. Şi aici, probabil, trebuie să se căute raţiunea procedeului dizolvării intentat recent. Ca alt grup social decât grupul dominant sau opoziţia sa „naturală” să se manifeste, aşa ceva nu este admisibil.

Desigur, din totdeauna scriitorii individuali au fost recuperaţi de cultura dominantă, în ciuda clasei lor de origine şi în ciuda revoltei lor, şi au fost trecuţi prin maşina de tocat a conformismului şi ipocriziei. Dar SF-ul este o altă chestie, deoarece este expresia unui grup social relativ coerent, este mult mai puternic decât o şcoală, este o mişcare colectivă. Şi aşa ceva nu se poate înghiţi dintr-o muşcătură. Trebuie fărâmiţat.

Se pune întrebarea ce vor obţine în schimbul defecţiunii lor autorii de SF seduşi de cântul sirenelor culturii dominante. Răspunsul este clar: aproape nimic, dar poate o eventuală consacrare, la care aspiră este adevărat, bietele suflete de extracţie rurală sau mic-burgheză. Vor trebui să lase la uşă cele mai multe dintre ambiţiile lor, a visele lor şi a patrimoniului lor cultural. Vor abjura toate acestea. În schimb, dacă vor rămâne ferm în picioare pe poziţiile lor de artişti care refuză să se conformeze, dacă vor avea curajul să depună mărturie despre clasa căreia îi aparţin şi despre cultura sa specifică, trimițându-i la dracu’ pe toţi băgătorii în seamă, pe cei care cred că pot da lecţii altora, respectivii artişti sunt cei care vor reprezenta un alt punct de atracţie prin faptul că vorbesc o altă limbă decât cea a culturii dominante.

Nu este uşor, şi nu există vreo îndoială că procedeul de dizolvare va avea un oarecare succes. Vor fi extraşi din domeniul SF, selectaţi şi absorbiţi, dacă nu rezistă, toţi cei care au ceva virtuozitate şi referinţele culturale necesare. Evident, referinţe la cultura dominantă. Iar ceilalţi, cei incapabili de a prezenta acreditările necesare vor fi retrogradaţi în tenebrele exterioare, iar manejul ignoranţă – claustrare – dizolvare se va repeta la infinit. Acesta este modul de operare în prea multe domenii, distilarea fracţionată care dezarmează grupurile excluse de la putere şi „minorităţile” –  chiar dacă acestea sunt covârşitoare – negându-li-se existenţa.

Dar experienţa demonstrează că SF-ul, sub un nume sau altul,  într-o formă sau alta, trăieşte şi creşte. Prin muzica pop, benzile desenate şi poate printr-o contribuţie mai marcantă a femeilor, SF-ul este din punct de vedere geografic şi social, una dintre cele trei sau patru sub-culturi deteritorializate majore apărute în exteriorul culturii dominante. Atâta timp cât va există o cultură dominantă, şi din cauza damnaţilor acestei culturi, se vor naşte sub-culturi şi atâta timp cât va exista în mod special o relaţie cu ştiinţa care nu este nici de exploatare nici de ignorare (prin forţă), ci de dorinţă (şi de teamă), SF-ul va dura şi va evolua. Cineva a afirmat cel puţin o dată, că SF-ul este maculatura mahalalei sau mahalaua maculaturii. Nu, domnilor, aceasta este o eroare. Cultura nu se învaţă, nu se decretează, se creează.

© Gérard Klein

Titlul original : „Le Procès en dissolution de la Science-Fiction, intenté par les agents de la culture dominante” –

Gérard Klein, Europe, [2e série], nº 580-581, août-septembre 1977 (dans le cadre du dossier la Science-Fiction

par le menu de la revue Europe, 1977)

http://www.quarante-deux.org/archives/klein/divers/le_Proces_en_dissolution_de_la_Science-Fiction/

Traducere de Cristian Tamaş.

Publicarea şi traducerea s-au realizat cu acordul autorului. Îi mulţumim.

 

Gérard Klein – Philip K. Dick sau America schizofrenică

http://www.srsff.ro/special/philip-k-dick-sau-america-schizofrenica/

Gérard Klein – interviu de Cristian Tamaş

http://www.srsff.ro/interviuri/gerard-klein-interviu-de-cristian-tamas/

 

Gérard Klein s-a născut pe  27 mai 1937 la Neuilly-sur-Seine, suburbie a Parisului. Scriitor, critic, publicist, eseist, editor, este unul dintre cei mai importanţi autori europeni. I s-a decernat de două ori Grand Prix de la Science-Fiction Française, Premiul european al science fiction-ului şi în 2005 Pilgrim Award pentru ansamblul operei sale (premiu acordat de Science Fiction Research Association). Volumele lui Gérard Klein au fost traduse în multe limbi ale Terrei, inclusiv în engleză, germană, spaniolă, italiană, rusă şi română.

Are o licenţă în psihologie socială la Sorbona şi una în economie la Institutul de Studii Politice din Paris. Timp de doi ani a participat la războiul din Algeria.

În 1963 s-a angajat la SEDES, institut de studii economice al Casei de economii şi consemnaţiuni din Franţa, unde s-a ocupat de studierea economiei urbanismului până în 1976. În 1986 îşi încheie activitatea de economist, dar continuă consilierea în materie de studii prospective pentru EDF (Electricité de France) şi alte companii şi instituţii şi rămâne în contact cu asociaţia Futuribles.

Debutează la optsprezece ani cu povestiri în revistele Galaxies şi Fiction. Primul său roman, „Embûches dans l’espace” a fost publicat în 1958 sub pseudonimul François Pagery, în colaborare cu alţi doi autori (pseudonimul Pagery provine din primele silabe ale prenumelor lui Patrice Rondard, Gérard Klein şi Richard Chomet),  în colecţia „Rayon Fantastique, co-publicată de marile editurii Gallimard şi Hachette între 1951-1964.

Tot în 1958, publică „Le Gambit des étoiles”, utilizând propriul nume. Romanul ratează la milimetru Premiul Jules Verne. Urmează publicarea volumului de povestiri, „Les Perles du temps” şi cinci romane în colecţia Fleuve Noir cu pseudonimul  Gilles d’Argyre.

În 1969, patronul editurii Laffont, Robert Laffont îi încredinţează coordonarea colecţiei „Ailleurs et Demain” (Altundeva şi Mâine), una dintre cele mai prestigioase şi longevive colecţii de SF din lume. Între 1974 şi 1986, coordonează împreună cu Jacques Goimard şi Demètre Ioakimidis, La Grande Anthologie de la Science-Fiction, o suită de trei serii (46 de volume) publicată la editura Livre de Poche, Paris. În 1986, Gérard Klein devine coordonatorul colecţiei SF de la Livre de Poche.

Cel mai important volum său, „Les Seigneurs de la guerre” (Seniorii războiului – trad.românească de Vladimir Colin) a fost publicat în 1970 la editura Robert Laffont. Nuvelele  „Les virus ne parlent pas” (Viruşii nu vorbesc – trad.românească de Vladimir Colin) şi „Réhabilitation” (Reabilitare  trad.românească de Vladimir Colin) se detaşează în ansamblul prozei sale. Independent de Cordwainer Smith, Gérard Klein introduce conceptul de propulsie solară în science fiction, în romanul „Les Voiliers du soleil”, 1961.

Bibliografie

– Cu pseudonimul François Pagery (în colaborare cu Richard Chomet et Patrice Rondard)

“Embûches dans l’espace”, roman, colecţia Le Rayon fantastique, editura Hachette, 1958,

– Cu pseudonimul Gilles d’Argyre

La Saga d’Argyre:

„Chirurgiens d’une planète”, roman, editura Fleuve noir, 1960; re-editat în 1987 la editura J’ai lu cu titlul „Le Rêve des forêts”; traducere în româneşte de Radu Gârbacea, „Chirurgii planetari”, editura Tinerama, 1993

„Les Voiliers du soleil”, roman, editura Fleuve noir, 1961; traducere în româneşte de Oana Popuţoaia, „Corăbiile solare”, editura Antet, 2002

„Le Long voyage, roman, editura Fleuve noir, 1964; traducere în româneşte de Claudiu Constantinescu, „Călătoria cea lungă”, editura Antet, 2002

„Les Tueurs de temps”, roman, editura Fleuve noir, 1965; traducere în româneşte de Radu Naum, Ucigaşii de timp, editura Nemira, 1999

„Le Sceptre du hasard”, roman, editura Fleuve noir, 1968; traducere în româneşte de Vlad T.Popescu, Sceptrul hazardului, editura Nemira, 1993

Cu propriul nume

„Les Perles du temps”, culegere de povestiri, editura Denoël, 1958; traducere în româneşte de Vladimir Colin, Planeta cu şapte măşti, editura Albatros, 1973

„Le Gambit des étoiles”, roman, editura Hachette, 1958; traducere în româneşte de Ştefan Ghidoveanu, Gambitul stelelor, editura Nemira, 1994

„Le temps n’a pas d’odeur”, roman 1963; traducere în româneşte de Vladimir Colin, Planeta cu şapte măşti, editura Albatros, 1973

„Un chant de pierre”, culegere de povestiri, editura Éric Losfeld, 1966

„Les Seigneurs de la guerre”, roman, editura Robert Laffont, 1970; traducere în româneşte de Vladimir Colin, Seniorii războiului, colecţia Romanelor ştiinţifico-fantastice, 1975, editura Univers; ediţia a doua, ed.Nemira, 1992

„La Loi du talion”, culegere de povestiri, editura Robert Laffont, 1973; traducere în româneşte de Vladimir Colin şi Ştefan Ghidoveanu, Legea talionului, editura Lucman, 2001

„Histoires comme si…” culegere de povestiri, editura UGE, 10/18, 1975; traducere în româneşte de Angela Cismaş, Povestiri de parcă ar fi…, editura Fahrenheit, 1996

„Le Livre d’or de Gérard Klein”, antologie, 1979

„Mémoire vive, mémoire morte”, antologie, editura Robert Laffont, 2007

Nuvele

„Réhabilitation” (1973); traducere în româneşte de Vladimir Colin:  „Reabilitare”, Almanhul Anticipaţia 1983

„L’astronaute mort”, 1996

Studii

„Malaise dans la science-fiction américaine”, editura L’Aube enclavée, 1977

„Trames et moirés”, editura Somnium, 2011 (prima apariţie în volumul Science-fiction et psychanalyse, editura Dunod, 1986)

2310 vizualizari

3 Comentarii

  1. […] mai remarcat în sumar un articol mai vechi al lui Gérard Klein, „Procedeul dizolvării science-fictionului, introdus de către agenţii culturii dominante”, în traducerea lui Cristian Tamaş, şi „Portretul unui fan complet” o rememorare a lui […]

  2. […] O să-mi încep monologul pornind de la ideile conținute într-un interesant interviu al cunoscutului Gérard Klein: http://revistanautilus.ro/articole/procedeul-dizolvarii-science-fiction-ului-introdus-de-catre-agent… […]

  3. […] Gérard Klein  – „Procedeul dizolvării science fiction-ului, introdus de către agenţii cultu… traducere de Cristian Tamaș […]

Lasă un comentariu

Vă rugăm să comentați la subiect și să nu îi jigniți pe ceilalți interlocutori. În caz contrar, comentariul nu va fi aprobat sau va fi editat. Vă mulțumim. Pentru comentarii ce nu sunt legate de articolul de mai sus, folosiți pagina de Contact.