REVISTA NAUTILUS

Denumirea de infzin provine din aglutinarea cuvintelor englezeşti „information magazine” (revistă de informaţii a fanilor). Ca şi fanzinul, cu care este înrudit până la un punct, infzinul este o publicaţie cu o periodicitate variabilă şi o durată de viaţă efemeră.

Destinat unui circuit exclusiv intern (colportează informaţii doar în interiorul unui cerc restrâns de cititori, care au pasiuni comune), infzinele nu au ca scop producerea unui profit material şi, în consecinţă, sistemul de difuzare este diferit de acela al presei obişnuite – prin poştă, sub formă editată pe hârtie sau pe internet, în manieră digitală).

Ca dimensiuni, imprimatul pe hârtie este, cel mai adesea, un A4 (în special, cele din perioada de dinainte de 1989), iar cele din perioada 1990-1998 se restrâng la un A5, din economie de materie primă. Numai pe două pagini, el reuşeşte să adune seturi de informaţii, cel mai adesea editate pe rubrici de interes – film SF, apariţii de carte şi revistă SF, recenzii, întâlniri ale fandomului, convenţii anuale, şedinţe de cenaclu, short-short story etc.

Până la extinderea explozivă a internetului, de după anul 2000, infzinele tipărite au avut o pondere importantă în menţinerea coeziunii fandomului. În noul mileniu, forma digitalizată a făcut-o să dispară pe cea materială aproape în întregime. Iar forma digitalizată nu mai seamănă, nici pe departe, cu cea tipărită. Practic, nici nu se mai numeşte infzin, făcând parte din structuri mult mai complexe şi mai complicate – bloguri, pagini WIKI, site-uri etc. În plus, revistele digitale de profil, cu numărul lor foarte mare de pagini, au preluat din mers sarcina de informare a membrilor fandomului, dar şi a cititorilor interesaţi de fenomenul SF.

Editorul infzinului clasic, imprimat, este un cenaclu sau o asociaţie şi, mai rar, o persoană particulară („Quark” este infzinul cenaclului Quasar, din Iaşi; „Cron” este infzinul asociaţiei ACSF Dolj; „Ultima dimensiune” este infzinul realizat de persoana particulară Mircea Stoian din Cernavoda). În general, el se prezintă ca o tipăritură alb-negru, cu structuri grafice elementare, accentul căzând pe cantitatea de informaţie furnizată. În privinţa tipului principal de informaţie, infizinul tipărit este adeptul informaţiei privitoare la activităţile fandomului, în vreme ce forma sa digitalizată pare să pună accent pe producţia de materiale SF (carte, revistă, film, bandă desenată, expoziţii).

D.p.d.v. al difuzării sale, infzinul tipărit poate fi clasificat în trei părţi: cu răspândire locală / regională (între membrii a două-trei cenacluri sau asociaţii; ex. „Cron”/Craiova, „Artlantida”/Cernavoda), naţională („Quark”/Iaşi) şi internaţională („Shadows of Babel”).

Câteva concluzii…

Jacques Mousseau scria în 1966 că „O activitate de presă benefică se dezvoltă numai acolo unde există cointeresare informaţională din partea emiţătorului (în speţă, jurnalistul) şi a receptorului (adică publicul), indiferent de forma mijloacelor mass-media prin care se manifestă.” (1)

Perioada cuprinsă între 1973 şi 1989, s-a caracterizat în România prin revenirea la îngheţul intelectual specific epocii staliniste, printr-o gigantică şi grotescă muncă de îndoctrinare ideologică a individului, în spiritul politicii partidului comunist. Este etapa care declanşează operaţiunea de reducere treptată a numărului de organe de presă la nivelul întregii ţări.

În acest context cultural rigid şi amorf (între 1983 şi 1989, în materie de carte SF s-au editat cel mult 2 volume pe an!) este uşor explicabil gestul aderării explozive a tineretului la cenaclurile de profil şi, implicit, creşterea necontrolată a numărului acestora. Publicaţiile de cenaclu (fanzinele, prozinele şi infzinele), xerocopiate, şapirografiate, rotaprintate, xerigrafiate, se străduiesc să compenseze prin numărul mare de apariţii tirajele foarte mici de care au parte (majoritatea sub 100 de exemplare) şi frecvenţa neregulată a apariţiei.

Importanţa lor deosebită rezidă din următoarele trei aspecte:

-au reuşit să realizeze o diamică fluentă a schimbului informaţional de profil SF, menţinând viabile legăturile între cenaclurile din ţară;

-ca formă şi conţinut, s-au „profesionalizat” mai rapid decât publicaţiile oficiale SF, deoarece au avut o frecvenţă  mai mare şi au ţinut cont de cerinţele publicului cititor;

-au oferit un teren proprice de instruire pentru mulţi fani care, după 1990, au rămas în domeniul presei.

„Am trăit un experiment cenaclier unic în Europa – declara, în 1990, Alexandru Mironov. Nicăieri pe bătrânul continent nu a mai existat o asemenea efervescenţă a inteligenţei, adunată în structuri organizate, efervescenţă care să dea naştere la atâtea forme inedite de publicare. Inedite, pentru că, mai întâi, trebuia să păcăleşti cenzura.” (2)

Bibliografie

1. Mousseau, Jacques, „Les Communications de presse”, CEPL, Paris, 1972, p.114

Mironov, Alexandru, „Cum stăm cu SF-ul?”, în fanzinul „Atlantida”, Cernavoda, 1990

Vizualizari: 263