REVISTA NAUTILUS / Articole / Plantele rapace (VI)

Plantele rapace (VI)

Jean-Pierre Laigle • 23:53 - 01.10.2014 • 

Un alt roman destinat tinerilor dar mai sobru și mult mai scurt, La Guerre des Forceseste a doua contribuție franceză la această temă și singura valabilă pentru SF în ceea ce-l priveşte pe Henri Suquet. Republicat în 1940 cu titlul Panique sur le Monde,apoi într-o versiune edulcorată cu titlul Ciel de Cuivre în1949, aceasta este diferită de cele anterioare printr-o variație interesantă.

În secolul XXX lumea este împărțită în cinci blocuri conduse de Directoratul Națiunilor. Dar şi acesta se supune Directorului Forțelor Centrale, Marele Maestru al centralelor solare care transmit energia prin aer şi asta de de când s-au epuizat petrolul, cărbunele și alți combustibili fosili. Doar Ceylonul, o societate tradițională, a scăpat imperialismului neo-energetic și se pare că este locul de unde va veni mântuirea.

Un astronom observa luminozitatea crescută a lui Io, un satelit al lui Jupiter, pe măsură ce în lume se multiplică o serie de pane energetice gigantice.

Aceste disfuncţionalităţi sunt legate de apariția unor nori arămii, provocând accidente grave și tulburări sociale. Civilizația este ameninţată. Informat de aceste coincidențe stranii, Directorul Forțelor Centrale interzice populației utilizarea consumatorilor electrici și forţează exploatarea centralelor energetice pentru contracararea fenomenelor. Oare locuitorii de pe Io şi-au epuizat resursele naturale și n-au avut altă alternativă decât să-i jefuiască pe cei de pe Pământ? Nimeni nu va ști.

Dintre toate titlurile investigate, acesta este singurul împreună cu L’Illa del Gran Experiment care propune o viziune cuprinzătoare și coerentă a unei civilizații a viitorului. În versiunea din 1949, autorul a revizuit intriga pentru un public mai tânăr și a adăugat un capitol. Prezintă guvernul mondial ca pe o tiranie tehnocratică și tehnologică negând dimensiunea spirituală a omului și persecutându-i pe cei credincioşi. Cu toate acestea textul original este mult mai dinamic, dar între cele două versiuni a existat un război și experiența totalitarismului. La Guerre des Forcesîncheie aportul anului 1939, marcant atât prin cantitate și calitate. La fel ca celelalte texte pe această temă, şi acesta respectă în cele din urmă contrastul între planeta epuizată și Terra cea tânără. Dar aici este vorba de energie, un subiect mult mai verosimil decât furtul aerului sau apei. Caz aproape unic, iar contextul și rigoarea îi conferă o tonalitate diferită. Într-adevăr, subiectul este dificil de diversificat.

Cea de a treia contribuție franceză la temă, Les Signaux du Soleil(1943) de Jacques Spitz (1896-1963) se întoarce la tradiționalul furt de atmosferă. Cu toate acestea, Jacques Spitz reînnoiește tema aproape integral. Oare Spitz să fi citit romanul lui Henri Suquet și să fi vrut să-l îmbunătățească sau a reinventat el totul? Doar câțiva ani separa cele două lucrări. Jacques Spitz revine la vâna cataclismică a debutului său în SF.

În romanul lui Spitz, personajul Philippe Bontemps observă pete ciudate pe ecuatorul solar și stabilește că succesiunea acestora corespunde unei serii logice de cifre și operații aritmetice. Marte și Venus comunică între ele și, de asemenea, se adresează Pământului. Cazul ar fi fost considerat o farsă astronomică, dacă imediat după aceea nu s-ar fi declanşat nişte cicloane monstruoase și presiunea atmosferică n-ar fi scăzut dramatic. Evident, datorită „tăcerii” Pământului, vecinii săi au considerat planeta ca fiind lipsită de inteligență și au complotat pentru a-i fura atmosfera. Astronomul construieşte o rețea pentru ionizarea atmosferei şi emite un semnal cu frecvenţa de 3,1416. Şi aşa bulversează câmpul magnetic al Pământului, urmând cutremure și tsunami-uri şi devastând planetele Marte și Venus. „Mesajul” este înțeles în cele din urmă și acţiunea extraterestră se opreşte.

Les Signaux du Soleilsuferă din cauza lipsei plauzibilităţii științifice, ceea ce îi afectează originalitatea tematică. Astfel spus, autorul nu se ia prea în serios, ci caută un pretext pentru a descrie umanitatea aflată într-un moment extrem de vulnerabil și, având în vedere observațiile sale caustice, se pare că soarta omenirii nu-l înduioşează. Jacques Spitz îşi studiază semenii precum un entomolog nişte furnici și își bate joc de agitația acestora. Obiectivul său este, în esență, satiric: umorul negru şi sarcasmul abundă, disprețul său față de instituții este de-a dreptul exploziv; pasajele despre societate, politică, politicieni şi parodierea presei reprezintă momente antologice. Numai faţă de extratereştri are simpatie: doar ei îşi recunosc greşeala. Capitaliştii de pe Terra s-ar opri din exploatarea unei resurse, doar din bunătate ? Un roman greu de depăşit în deriziune.

Din toate textele comentate până acum, doar Les Signaux du Soleil merită o analiză literară în sine, dar trebuie recunoscut faptul că prin acumularea de comentarii cinic-mordante, Jacques Spitz nu și-a dat seama că poate exista senzația de saturare a textului, ceea ce poate deranja cititorul. Probabil că nu a găsit inspirația în SF care să-i fi permis să depășească preocupările sale satirice. Dar poate că avem pretenții prea mari fost de la cineva care își începuse cariera literară într-un mod convențional (dar considerându-se suprarealist).

Spitz îmbunătățește într-un mod eclatant aspectul patetic uman al temei, sub-tratat în beneficiul aspectului cataclismic – pe care totuși nu-l neglijează – de cei mai mulți dintre predecesorii săi. Este adevărat că arta nu a fost, în general, o prioritate pentru autorii sefiști și că numai Jack Williamson și Henri Suquet au arăta unele preocupări în acest sens. Les Signaux du Soleil demonstrează existența unui stil care nu a fost depășit în cadrul temei noastre.

Va urma.

© Jean-Pierre Laigle

Titlul original : „Les planètes pilleuses”.

Traducere de Cristian Tamaş.

Eseul este tradus și publicat cu acordul autorului. Îi mulțumim.

Jean-Pierre Laigle este unul dintre multele pseudonime (Constantin Gavriski, Karlheinz Debon, Marie-France Kubilius, Rémi Maure, Remi-Maure) ale francezului Jean-Pierre Moumon (născut în 1947, la Toulon), autor, traducător, critic, eseist, editor.

A publicat romanele „Ave Caesar Imperator” (2008), „Retour à Opar” (2008), „Rendez-vous avec le destinée” (2012), o culegere de articole pe teme SF, „Planète pilleuses et autres thématiques de la science-fiction” (2013), mai multe povestiri în diferite reviste (Solaris, AOC, etc.) și antologii, printre care: „Le cité des morts“ (publicată și în limba română, în Almanahul Anticipația, 1997), „Mon journal pendant la crise“, 1 și 2 (2011), „Terraformer la Terre“ (2011) etc. Și nu în ultimul rând, este și traducător din mai multe limbi, printre care și româna (a tradus din Vladimir Colin, Gheorghe Săsărman, Mihail Grămescu, Lucian Merișca, Alexandru Ungureanu, Rodica Bretin) pe care i-a publicat în anii 80 în revista sa Antares.

(http://forums.bdfi.net/viewtopic.php?id=3053)

În CPSF Anticipația nr.7/ mai 2013, i s-a publicat articolul „Mitul lumii inframercuriene”, în traducerea Simonei Brânzaru.

Bibliografia sa poate fi accesată pe site-ul Noosfere :

http://www.noosfere.org/icarus/livres/auteur.asp?numauteur=-51552&Niveau=Romans

890 vizualizari

Lasă un comentariu

Vă rugăm să comentați la subiect și să nu îi jigniți pe ceilalți interlocutori. În caz contrar, comentariul nu va fi aprobat sau va fi editat. Vă mulțumim. Pentru comentarii ce nu sunt legate de articolul de mai sus, folosiți pagina de Contact.