REVISTA NAUTILUS / Articole / Planetele rapace

Planetele rapace

Jean-Pierre Laigle • 19:37 - 04.05.2014 • 

Autorul le mulțumește următorilor : Joseph Altairac, Jean-Luc Blary, Patrick Centerwall, Bertil Falk, Piero Giorgi, Rémy Lechevalier, Christophe Marécaille, Charles Moreau, Antoni Munné-Jordà,Raymond Milési, Brian Stableford, Graham Stone, Francis Valéry (și internetului) pentru informații și documente bibliografice.

 

Partea I

Un alt mod de a pune problema

În „War of the Worlds” (Războiul lumilor, 1897), Herbert George Wells ( 1866-1946), deși n-a inventat el subiectul, a furnizat blazonul nobleței celui mai simplu mod de a captura o planetă. Dar a fost inspirat, de asemenea, de un loc comun al astronomiei : ipoteza astronomului Percival Lowell (1855-1916), că planeta Marte era o lume în agonie. Prin urmare, dorința locuitorilor acesteia de a-și însuși alte lumi.

Oricât de logică ar părea această dorință, soluția este una în mod tipic umană. De ce n-ar duce acasă resursele unei planete : aer, apă, etc. ? Sau și mai bine : captarea resurselor de la distanță, soluție deloc științifică dar mai imaginativă și elegantă ?

Acest tip de capturare „în papuci de casă”, reprezintă în general, tema planetelor „hoțomane”, tematică tratată în mod normal într-un modalitate catastrofistă, domeniu relativ bogat, având și câteva nestemate.

Înainte de a detalia, să precizăm totuși, că această temă nu se încadrează neapărat în cadrul conflictului dintre lumi, dar în general în tematica transferului de resurse, corpul ceresc jefuit putând aparține profitorilor sau să fie lipsit de locuitori. Acest lucru nu exclude problema dreptului de a exploata alte lumi, sau cel puțin justificarea unei astfel de intervenții majore.

În „A Jövö Század Regénye”(Romanul secolului următor, 1872) al ungurului Jókay Mór, o cometă aduce pe Lună fragmente ale inelelor lui Saturn, creând o atmosferă și făcând habitabil satelitul terestru, înainte de a-și configura o orbită stabilă. În „La Nuit Solaire”(1981) a francezului Maurice Limat, Luna izbindu-se de Pământ, îi smulge o parte din atmosferă. Dar aceste transferuri nu se datorează rapacității unor ființe.

Acest subiect este cel puțin în parte o ramificație a sucursale a transmiterii materiei. Astfel în „The Moon Metal”(1900) de americanul Garrett P. Serviss (1851-1929), se utilizează o metodă de extragere de la distanță a unui metal lunar, „artemisium” care înlocuiește aurul devenit prea abundent. A jefui o planetă de resursele vitale, nu reprezintă oare pasul următor ?

O altă producțiune americană este saga ivită din imaginația lui Stan Lee și Jack Kirby, intitulată „Fantastic Four” (1961), descrie în prima parte, „The Coming of Galactus” (1968 ), o entitate cvasi-divină numită un „jefuitor de planete”, ceea ce înseamnă drenarea energiei Pământului, sorbirea oceanelor în detrimentul oamenilor. Dar descrierea acestui transfer este ceva original ?

O formă mai subtilă de asemenea „jaf” este practicat de extratereștri fără nume în filmul englezesc „The Quatermass Conclusion” (1980), al regizorului Piers Haggard. Fasciculul luminos lansat de acești extratereștri atrage și-i reduce la cenușă pe tinerii din întreaga lume. Apoi fasciculul transmite o substanță pentru a cărei producere umanitatea a fost nemilos condiționată.

În cele din urmă, să precizăm că această tematică poate respinge procedee la fel de convenabile ficțional pecum transmiterea materiei și alte racursiuri mai mult sau mai puțin explicite, în favoarea unor moduri de transport lent,oricât de alambicate ar părea. Acest lucru este la fel de nepotrivit precum scrierea unei opere spațiale fără hiperspațiu sau găuri de vierme, dar de fapt ne dăm seama că așa ceva nu contează, deoarece esența temei este furtul, nu mijloacele.

Va urma.

© Jean-Pierre Laigle

Titlul original : „Les planètes pilleuses”

Eseul este tradus și publicat cu acordul autorului. Îi mulțumim.

 

Jean-Pierre Laigle este unul dintre multele pseudonime (Constantin Gavriski, Karlheinz Debon, Marie-France Kubilius, Rémi Maure, Remi-Maure) ale francezului Jean-Pierre Moumon (n. în 1947, Toulon), autor, traducător, critic, eseist, editor.

A publicat romanele „Ave Caesar Imperator” (2008), „Retour à Opar” (2008), „Rendez-vous avec le destinée” (2012), o culegere de articole pe teme SF, „Planète pilleuses et autres thématiques de la science-fiction” (2013), mai multe povestiri în diferite reviste (Solaris, AOC etc.) și antologii, printre care: „Le cité des morts“ (publicată și în limba română, în Almanahul Anticipația, 2007), „Mon journal pendant la crise“, 1 și 2 (2011), „Terraformer la Terre“ (2011) etc. Și, nu în ultimul rând, este și traducător din mai multe limbi, printre care și din limba română (a tradus din Vladimir Colin, Gheorghe Săsărman, Mihail Grămescu, Lucian Merișca, Alexandru Ungureanu, Rodica Bretin) pe care i-a publicat în revista sa Antares (http://forums.bdfi.net/viewtopic.php?id=3053) în anii 80. În CPSF Anticipația nr.7/ mai 2013 i s-a publicat articolul „Mitul lumii inframercuriene”, în traducerea Simonei Brânzaru.

Bibliografia sa poate fi accesată pe site-ul Noosfere : http://www.noosfere.org/icarus/livres/auteur.asp?numauteur=-51552&Niveau=Romans

990 vizualizari

Lasă un comentariu

Vă rugăm să comentați la subiect și să nu îi jigniți pe ceilalți interlocutori. În caz contrar, comentariul nu va fi aprobat sau va fi editat. Vă mulțumim. Pentru comentarii ce nu sunt legate de articolul de mai sus, folosiți pagina de Contact.