REVISTA NAUTILUS / Articole / Planetele rapace (X)

Planetele rapace (X)

Jean-Pierre Laigle • 15:14 - 01.02.2015 • 

Destul de mediocru,romanul „Guldmånen” (Luna de aur, 1975) este al treilea dintr-o serie populară de treizeci și două de scurte romane, serie intitulată „Jaktrymdskeppet X12” (Vânătorul spațial X12, 1974-1980), de suedezul Olof Möller (1923-1985). Primele trei romane au acțiunea pe Anti-Tellus, o planetă aflată pe aceeași orbită cu Pământ, dar situată pe cealaltă parte a Soarelui de unde ar proveni farfuriile zburătoare. Anti-Tellus are patru sateliți cel mai mic fărâmițându-se bucată cu bucată. Și asta este lucrarea locuitorilor reptilieni ale unei planete invadat treptat de ape, planetă din sistemul Alpha Centauri. Reptilienii utilizează fragmentele satelitului lui Anti-Tellus pentru a compensa pierderea de terenuri locuibile și în același timp utilizează un portal, un gigantic inel prin care trec cu navele lor spațiale. Își dau seama că acțiunea lor este doar un paliativ, și se decid să emigreze. Anti-Tellus nu este considerat potrivit. Și în volumul următor, reptilienii încearcă în zadar să cucerească Pământul.

Creat, scris și regizat inițial de Kenneth Johnson, „V” (Vizitatorii) este un alt serial american în trei părți: una produsă în 1983, o a doua în 1984 și cea de a treia în 1984-85. O novelizare a primei serii a fost publicată în 1984 de către Carol Ann Crispin. Deși romanul se bazează pe ideile eșecului ecologic și dispariției resurselor, aceste teme sunt tratate doar incidental. Sosite în gigantice nave spațiale lenticulare, reptile umanoide (interesant, nu ?) provenite de pe o planetă cu resurse epuizate, oferă Pământului produsele lor tehnologic avansate contra a diverse resurse și preiau treptat controlul. În prima serie a formatului TV, spionii umani strecurați într-una dintre navele reptilienilor, descoperă că acestea sunt pline cu rezervoare de apă și umani aflați în letargie: extratreștrii speră ca într-o generație să golească oceanele, sarcină herculeană întrucât acestea acoperă 70% din suprafața Terrei și fiind carnivori, să elimine întreaga viață animală de pe planetă. Urmarea istorisește aproape exclusiv și într-un mod puțin credibil tentativele speciei umane de a expulza ocupanții extratreștrii. Într-adevăr, în ciuda unui început interesant, povestea devine repede incoerentă. În plus, un episod final n-a mai fost realizat, lăsând serialul neterminat. Tematic, ansamblul este nesemnificativ.

Mai lipsea doar dimensiunea parodică. Acesta abordare apare tardiv prin „Spaceballs” (1987), în regia lui Mel Brooks, care își bate joc fățiș de capodopera „Star Wars” (1977) a lui George Lucas dar de asemenea, de mult prea fetișizatul serial american „Star Trek” (1966) al lui Gene Rodenberry. Slujindu-se de enorma sa navă spațială, abominabil Dark Helmetvrea să reînnoiască atmosfera planetei Spaceball, sechestrând-o pe Prințesa Vespa și cerând răscumpărare. Dar un scut indestructibil protejează planeta Druidia. Așa că speră să obțină codul scutului de la Prințesa Vespa care se hotărăște să fugă pentru a scăpa de căsătoria impusă de tatăl său, regele planetei Druidia. Vespa angajează apoi un aventurier lacom, dar cu inimă mare, Lone Starr. Urmează evident, aventuri dezlănțuite…Efectele speciale ale filmului sunt decente, dar hotărâte să demonstreze imbecilitatea producțiunilor de tip Star Wars. Precum alte producții parodice ale domnului Mel Brooks, și aceasta se bazează pe gaguri ingenioase, dar adesea prea grosolane. Demersul dovedește că este posibil să se exploateze într-un mod comic o temă gravă, dar nu mai mult.

Dimensiunea parodică este continuată de filmul „Lobster Man from Mars” (1989), al regizorului american Stanley Sheff care a avut intenția utilizării celor mai uzate clișee ale cinematografiei SF pentru a le ridiculiza. Filmul se autoprezintă ca fiind ideea unui producător falit și justificarea unei bancrute frauduloase prin tr-un proiect cinematografic ridicol, un film SF: atmosfera planetei Marte se rarefiază și împăratul marțian se decide să fure atmosfera Pământului și-l trimite pentru aceasta pe teribilul om homar (care bineînțeles are acest aspect). De-abia sosit pe Terra, homaro-marțianul începe să devoreze automobiliști ghinioniști și apoi trage cu ochiul la activitățile din vestiarul fetelor de la o sală de sport. După o serie de gaguri în care se pierde obiectivul inițial, un savant nebun reușește să scape Terra de monstru. Rezultatul poate depăși așteptările regizorului, atât de oribil este filmul. Care în esență nu este nul decât tematic.

Mai există și o altă parodie, „Les Buveurs de Mondes” (2004), o bandă desenată plină de umor, creată de Christophe Arleston și Didier Tarquin, care-și plimbă pitoreștile lor personaje având puteri mai mult sau mai puțin excepționale printr-o galaxie prea puțin conformă canoanelor astrofizicii. Astfel, Lanfeust de Troy și mentorul său, un filosof cu șase brațe, asolizează la marginea unui mări al cărui nivel scade anormal. După câteva aventuri eroice și galante, ei află că niște oribili și polimorfi extratereștri tentaculari, pathacelșii, vor să transfere marea pe planeta lor, amenținând astfel cu extincția o specie de înțelepte și prietenoase creaturi acvatice. Pathacelșii au distrus deja două planete și-au instalat pe o a treia un transmițător de materie (sub forma unui dop de chiuvetă !).

Va urma.

© Jean-Pierre Laigle

Titlul original : „Les planètes pilleuses”.

Traducere de Cristian Tamaş.

Eseul este tradus și publicat cu acordul autorului. Îi mulțumim.

Jean-Pierre Laigle este unul dintre multele pseudonime (Constantin Gavriski, Karlheinz Debon, Marie-France Kubilius, Rémi Maure, Remi-Maure) ale francezului Jean-Pierre Moumon (născut în 1947, la Toulon), autor, traducător, critic, eseist, editor.

A publicat romanele „Ave Caesar Imperator” (2008), „Retour à Opar” (2008), „Rendez-vous avec le destinée” (2012), o culegere de articole pe teme SF, „Planète pilleuses et autres thématiques de la science-fiction” (2013), mai multe povestiri în diferite reviste (Solaris, AOC, etc.) și antologii, printre care: „Le cité des morts“ (publicată și în limba română, în Almanahul Anticipația, 1997), „Mon journal pendant la crise“ (2011), „Terraformer la Terre“ (2011) etc. Și nu în ultimul rând, este și traducător din mai multe limbi, printre care și româna (a tradus din Vladimir Colin, Gheorghe Săsărman, Mihail Grămescu, Lucian Merișca, Alexandru Ungureanu, Rodica Bretin) pe care i-a publicat în anii 80 în revista sa Antares. (http://forums.bdfi.net/viewtopic.php?id=3053)

În CPSF Anticipația nr.7/ mai 2013, i s-a publicat articolul „Mitul lumii inframercuriene”, în traducerea Simonei Brânzaru.

Bibliografia sa poate fi accesată pe site-ul Noosfere :

http://www.noosfere.org/icarus/livres/auteur.asp?numauteur=-51552&Niveau=Romans

948 vizualizari

Lasă un comentariu

Vă rugăm să comentați la subiect și să nu îi jigniți pe ceilalți interlocutori. În caz contrar, comentariul nu va fi aprobat sau va fi editat. Vă mulțumim. Pentru comentarii ce nu sunt legate de articolul de mai sus, folosiți pagina de Contact.